CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia
(19-28 septembrie 2015)
Sărbătoarea familiilor şi veghe de rugăciune
B. Franklin Parkway, Philadelphia
Sâmbătă, 26 septembrie 2015
Iubiţi fraţi şi surori, dragi familii!
Mulţumesc celor care au dat mărturie. Mulţumesc celor care ne-au îmbucurat cu arta, cu frumuseţea, care este calea pentru a ajunge la Dumnezeu. Frumuseţea ne duce la Dumnezeu. Şi o mărturie adevărată ne duce la Dumnezeu pentru că Dumnezeu este şi adevărul. Este frumuseţea şi este adevărul. Şi o mărturie dată ca slujire este bună, ne face bună, pentru că Dumnezeu este bunătate. Ne duce la Dumnezeu. Tot ceea ce este bun, adevărat şi frumos ne duce la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este bun, Dumnezeu este frumos, Dumnezeu este adevăr.
Mulţumesc tuturor. Celor care ne-au dat un mesaj aici şi prezenţei voastre, care este şi ea o mărturie. O adevărată mărturie că merită viaţa în familie. Că o societate creşte puternică, creşte bună, creşte frumoasă şi creşte adevărată dacă se edifică pe baza familiei.
Odată, un copil m-a întrebat - voi ştiţi că pruncii întreabă lucruri dificile - m-a întrebat: "Părinte, ce făcea Dumnezeu înainte de a crea lumea?". Vă asigur că mi-a fost greu să răspund. Şi i-am spus ceea ce vă spun vouă acum: înainte de a crea lumea Dumnezeu iubea, pentru că Dumnezeu este iubire; dar era de aşa fel iubirea pe care o avea în El însuşi, iubirea dintre Tată şi Fiu, în Duhul Sfânt, era aşa de mare, aşa de plină - asta nu ştiu dacă este foarte teologic, dar puteţi să înţelegeţi - era aşa de mare încât nu putea să fie egoistă; trebuia să iasă din El însuşi pentru a avea pe cineva de iubit în afara sa. Şi atunci Dumnezeu a creat lumea. Atunci Dumnezeu a creat această minunăţie în care trăim; şi pe care, dat fiind faptul că suntem un pic nesăbuiţi, o distrugem. Dar lucrul cel mai frumos pe care l-a făcut Dumnezeu - spune Biblia - este familia. A creat bărbatul şi femeia. Şi le-a încredinţat totul. Le-a încredinţat lumea: "Creşteţi, înmulţiţi-vă, cultivaţi pământul, faceţi-l să producă, faceţi-l să crească". Toată iubirea pe care a realizat-o în această creaţie minunată a încredinţat-o unei familii.
Să ne întoarcem un pic înapoi. Toată iubirea pe care Dumnezeu o are în sine, toată frumuseţea pe care Dumnezeu o are în sine, tot adevărul pe care Dumnezeu îl are în sine, încredinţează familiei. Şi o familie este cu adevărat familie când este capabilă să deschidă braţele şi să primească toată această iubire. Desigur paradisul pământesc nu mai este aici, viaţa are problemele sale, oamenii, prin viclenia diavolului, au învăţat să se dezbine. Şi toată acea iubire pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, aproape că se pierde. Şi în puţin timp, la prima crimă, la primul fratricid. Un frate îl ucide pe celălalt frate: războiul. Iubirea, frumuseţea şi adevărului lui Dumnezeu, şi distrugerea războiului. Şi între aceste două poziţii mergem noi astăzi. Ne revine nouă să alegem, ne revine nouă să decidem drumul de urmat.
Dar să ne întoarcem înapoi. Când bărbatul şi soţia sa au greşit şi s-au îndepărtat de Dumnezeu, Dumnezeu nu i-a lăsat singuri. Atât de multă era iubirea. Atât de multă era iubirea încât a început să meargă cu omenirea, a început să meargă cu poporul său, până când a venit momentul matur şi a dat semnul cel mai mare al iubirii sale: pe Fiul său. Şi pe Fiul său unde l-a trimis? Într-un palat? Într-un oraş? Să facă o firmă? L-a trimis într-o familie. Dumnezeu a intrat în lume într-o familie. Şi a putut face asta pentru că acea familie era o familie care avea inima deschisă la iubire, avea uşile deschise. Să ne gândim la tânăra Maria. Nu putea să creadă: "Cum se poate întâmpla asta?". Şi când i-au explicat, a ascultat. Să ne gândim la Iosif, plin de aşteptări să formeze o familie, şi se trezeşte cu această surpriză pe care n-o înţelege. Acceptă, ascultă. Şi în ascultarea de iubire a acestei femei, Maria, şi a acestui bărbat, Iosif, se formează o familie în care vine Dumnezeu. Dumnezeu bate mereu la uşile inimilor. Îi place să facă asta. Îi vine dinăuntru. Dar ştiţi ceea ce îi place mai mult? Să bată la uşile familiilor. Şi să găsească familii unite, să găsească familii care se iubesc, să găsească familii care îi cresc pe copii şi îi educă şi care îi duc înainte şi care creează o societate de bunătate, de adevăr şi de frumuseţe.
Suntem la sărbătoarea familiilor. Familia are o carte de cetăţenie divină. Este clar? Cartea de cetăţenie pe care o are familia a dat-o Dumnezeu pentru ca în sânul său să crească tot mai mult adevărul, iubirea şi frumuseţea. Desigur, vreunul dintre voi îmi poate spune: "Părinte, dumneavoastră vorbiţi aşa pentru că nu sunteţi căsătorit. În familie sunt dificultăţi. În familie discutăm. În familii uneori zboară farfuriile. În familii copiii dau dureri de cap. Nu vorbim despre soacre...". În familii mereu, mereu este crucea. Mereu. Pentru că iubirea lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu ne-a deschis şi această cale. Dar în familii, după cruce, este şi învierea, pentru că Fiul lui Dumnezeu ne-a deschis această cale. Pentru aceasta familia este - scuzaţi termenul - o fabrică de speranţă, de speranţă de viaţă şi de înviere, pentru că Dumnezeu e cel care a deschis această cale.
Şi copiii, copiii dau de furcă. Noi când eram copii am dat de furcă. Uneori, acasă, văd unii dintre colaboratorii mei care vin să lucreze cu cearcăne la ochi. Au un copil de o lună, două luni. Şi îi întreb: "N-ai dormit?" - "Nu, a plâns toată noaptea". În familie există dificultăţile. Dar aceste dificultăţi se depăşesc cu iubirea. Ura nu depăşeşte nicio dificultate. Diviziunea inimilor nu depăşeşte nicio dificultate. Numai iubirea este capabilă să depăşească dificultatea. Iubirea este sărbătoare, iubirea este bucurie, iubirea înseamnă a merge înainte.
Şi nu vreau să continui să vorbesc pentru că se face prea târziu, dar aş vrea să subliniez două mici puncte despre familie, asupra cărora aş vrea ca să se aibă o grijă specială; nu numai aş vrea, trebuie avută o grijă specială: copiii şi bunicii. Copiii şi tinerii sunt viitorul, sunt forţa, cei care duc înainte. Sunt cei în care ne punem speranţa. Bunicii sunt amintirea familiei. Sunt cei care ne-au dat credinţa, ne-au transmis credinţa. A avea grijă de bunici şi a avea grijă de copii este dovada de iubire, nu ştiu dacă cea mai mare, dar aş spune cea mai promiţătoare a familiei, pentru că promite viitorul. Un popor care nu ştie să se îngrijească de copii şi un popor care nu ştie să se îngrijească de bunici este un popor fără viitor, pentru că nu are forţa şi nu are amintirea pentru a merge înainte.
Aşadar, familia este frumoasă, dar costă, creează probleme. În familie uneori există ostilităţi. Soţul se ceartă cu soţia, sau se privesc rău, sau copiii cu tatăl... Vă dau un sfat: nu terminaţi niciodată ziua fără a face pace în familie. Într-o familie nu se poate termina ziua în război.
Dumnezeu să vă binecuvânteze. Dumnezeu să vă dea forţele, Dumnezeu să vă dea curajul pentru a merge înainte. Să ne îngrijim de familie. Să apărăm familia pentru că acolo se joacă viitorul nostru. Mulţumesc! Dumnezeu să vă binecuvânteze şi rugaţi-vă pentru mine. Vă rog.
_________________
Iubiţi fraţi şi surori,
Dragi familii!
Vreau să mulţumesc înainte de toate familiilor care au avut curajul să împărtăşească viaţa lor cu noi. Mulţumesc pentru mărturia voastră! Este mereu un cadou a putea asculta familiile împărtăşind experienţele lor de viaţă; atinge inima. Simţim că ne vorbesc despre lucruri cu adevărat personale şi unice, dar care într-o anumită măsură de privesc pe toţi. Ascultând experienţele lor putem să ne simţim implicaţi, interpretaţi ca soţi, ca părinţi, ca fii, fraţi, bunici. În timp ce le ascultam mă gândeam cât de important este a împărtăşi viaţa din casele noastre şi a ne ajuta să creştem în această misiune frumoasă şi angajantă de "a fi familie".
A fi cu voi mă face să mă gândesc la unul dintre misterele cele mai frumoase ale creştinismului. Dumnezeu n-a voit să vină pe lume decât printr-o familie. Dumnezeu n-a voit să se apropie de omenire decât prin intermediul unei case. Dumnezeu n-a voit pentru sine un alt nume decât "Emanuel" (cf. Mt 1,23), este Dumnezeu cu noi. Şi acesta a fost încă de la început visul său, căutarea sa, lupta sa neobosită pentru a ne spune: "Eu sunt Dumnezeu cu voi, Dumnezeu pentru voi". Este Dumnezeul care încă de la începutul creaţiei a spus: "Nu e bine ca omul să fie singur" (Gen 2,18) şi noi putem continua spunând: nu e bine ca femeia să fie singură, nu e bine ca pruncul, bătrânul, tânărul, să fie singuri; nu e bine. Pentru aceasta, bărbatul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa, se va uni cu soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup (cf. Gen 2,24). Cei doi vor fi o singură locuinţă, o familie.
Şi astfel din timpuri imemoriale, în adâncul inimii, ascultăm acele cuvinte care ating puternic interioritatea noastră: nu e bine ca tu să fii singur. Familia este marele dar, marele cadou al acestui "Dumnezeu cu noi" care n-a voit să ne abandoneze singurătăţii de a trăi fără nimeni, fără provocări, fără locuinţă.
Dumnezeu nu doar visează, ci încearcă să facă totul "cu noi". Visul lui Dumnezeu continuă să se realizeze în visele multor cupluri care au curajul de a face din viaţa lor o familie.
Pentru aceasta familia este simbolul viu al proiectului de iubire pe care într-o zi Tatăl l-a visat. A voi să formezi o familie înseamnă a avea curajul de a face parte din visul lui Dumnezeu, curajul de a visa cu El, curajul de a construi cu El, curajul de a juca această istorie cu El, de a construi o lume în care nimeni să nu se simtă singur, ca nimeni să nu se simtă superfluu sau fără un loc.
Noi creştinii admirăm frumuseţea şi fiecare moment familial ca locul în care, în mod treptat, învăţăm semnificaţia şi valoarea relaţiilor umane. Învăţăm că a iubi pe cineva nu este numai un sentiment puternic, este o decizie, o judecată, o promisiune (cf. E. Fromm, Arta de a iubi). Învăţăm să ne dedicăm pentru cineva şi că se merită.
Isus n-a fost un "burlac", dimpotrivă. El s-a căsătorit cu Biserica, a făcut-o poporul său. S-a dedicat pentru cei pe care-i iubeşte dăruindu-se pe sine însuşi pentru ca mireasa sa, Biserica, să poată experimenta mereu că El este Dumnezeu cu noi, cu poporul său, cu familia sa. Nu putem să-l înţelegem pe Cristos fără Biserica sa, aşa cum nu putem să înţelegem Biserica fără mirele său, Cristos Isus, care s-a dăruit din iubire şi ne-a arătat că se merită să facă asta.
A se dedica din iubire nu este în sine un lucru uşor. Aşa cum a fost pentru Învăţătorul, există momente în care această "dedicare" trece prin situaţii de cruce. Momente în care pare că totul devine dificil. Mă gândesc la atâţia părinţi, atâtea familii cărora le lipseşte locul de muncă, sau au un loc de muncă fără drepturi care devine un adevărat Calvar. Câtă jertfă pentru a-şi procura pâinea de toate zilele. Desigur, aceşti părinţi, când se întorc acasă nu pot să dea ceea ce au mai bun în ei copiilor lor datorită oboselii pe care au acumulat-o.
Mă gândesc la atâtea familii care nu au un acoperiş sub care să se adăpostească, sau trăiesc în situaţii de aglomeraţie; care nu au minimul pentru a putea stabili legături de intimitate, de siguranţă, de protecţie în faţa atâtor tipuri de adversităţi.
Mă gândesc la atâtea familii care nu pot avea acces la serviciile sanitare de bază. Care în faţa problemelor de sănătate, în special ale copiilor sau ale bătrânilor, depind de un sistem care nu-i tratează cu seriozitate neglijând durerea şi supunând aceste familii la mari jertfe pentru a putea răspunde la propriile probleme sanitare.
Nu putem să ne gândim la o societate sănătoase care nu dă spaţiu concret vieţii familiale. Nu putem să ne gândim la viitorul unei societăţi care nu găseşte o legislaţie capabilă să apere şi să asigure condiţiile minime şi necesare pentru ca familiile, în special cele care sunt la început, să se poată dezvolta. Câte problema vor rezolva dacă societăţile noastre vor proteja nucleul familial şi vor asigura ca el, îndeosebi cel al tinerilor căsătoriţi, să aibă posibilitatea unui loc de muncă demn, o locuinţă sigură, un serviciu sanitar care să însoţească creşterea familiei în toate fazele vieţii.
Visul lui Dumnezeu continuă irevocabil, continuă intact şi ne invită să lucrăm, să ne angajăm în favoarea unei societăţi pro familia. O societate în care "pâinea, rod al pământului şi al muncii oamenilor" să continue să fie oferită în fiecare casă alimentând speranţa copiilor săi.
Să ne ajutăm pentru ca această "dedicare din iubire" să continue să fie posibilă. Să ne ajutăm unii pe alţii, în momentele de dificultate, să uşurăm povara. Să facem în aşa fel încât să fim sprijin unii pentru alţii, familiile sprijin pentru alte familii.
Nu există familii perfecte şi acest lucru nu trebuie să ne descurajeze. Dimpotrivă, iubirea se învaţă, iubirea se trăieşte, iubirea creşte "muncind-o" în funcţie de circumstanţele vieţii prin care trece fiecare familie concretă. Iubirea se naşte şi se dezvoltă mereu între lumini şi umbre. Iubirea este posibilă în bărbaţi şi femei concreţi care încearcă să nu facă din conflicte ultimul cuvânt, ci o oportunitate. Oportunitate pentru a cere ajutor, oportunitate pentru a se întreba în ce anume trebuie să ne îmbunătăţim, oportunitate pentru a-l descoperi pe Dumnezeu cu noi care nu ne abandonează niciodată. Aceasta este o mare moştenire pe care putem s-o dăm copiilor noştri, o învăţătură optimă: noi greşim, e adevărat; avem probleme, e adevărat; însă ştim că aceste lucruri nu sunt realitatea definitivă. Ştim că greşelile, problemele, conflictele sunt o oportunitate pentru a ne apropia de alţii, de Dumnezeu.
În această seară ne-am adunat pentru a ne ruga, pentru a face asta în familie, pentru a face din familiile noastre faţa zâmbitoare a Bisericii. Pentru a ne întâlni cu Dumnezeul care n-a voit altă formă pentru a veni pe lume care să nu fie prin intermediul unei familii. Pentru a ne întâlni cu Dumnezeu cu noi, Dumnezeu care este mereu în mijlocul nostru.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
