Vatican: Sfânta Liturghie şi binecuvântarea pallium-ului noilor mitropoliţi
Omilia Sfântului Părinte Francisc (Bazilica Vaticană, miercuri, 29 iunie 2022)
Mărturia celor doi mai apostoli Petru şi Paul retrăieşte astăzi în liturgia Bisericii. Celui dintâi, încarcerat de regele Irod, îngerul Domnului îi spune: "Scoală-te în grabă" (Fap 12,7); al doilea, rezumând toată viaţa sa şi apostolatul său spune: "Am luptat lupta cea bună" (2Tim 4,7). Să privim la aceste două aspecte - a se scula în grabă şi a lupta lupta cea bună - şi să ne întrebăm ce au de sugerat comunităţii creştine de astăzi, în timp ce este în desfăşurare procesul sinodal.
Înainte de toate, Faptele Apostolilor ne-au relatat despre noaptea în care Petru este eliberat de lanţurile închisorii; un înger al Domnului l-a lovit în coastă în timp ce dormea, "l-a trezit şi i-a zis: Scoală-te în grabă" (12,7). Îl trezeşte şi îi cere să se scoale. Această scenă evocă Paştele, pentru că aici găsim două verbe folosite în relatările învierii: a se trezi şi a se scula. Înseamnă că îngerul l-a trezit pe Petru din somnul morţii şi l-a determinat să se scoale, adică să învie, să iasă afară spre lumină, să se lase condus de Domnul pentru a depăşi pragul tuturor porţilor închise (cf. v. 10). Este o imagine semnificativă pentru Biserică. Şi noi, ca discipoli ai Domnului şi comunitate creştină, suntem chemaţi să ne sculăm în grabă pentru a intra în dinamismul învierii şi pentru a ne lăsa conduşi de Domnul pe drumurile pe care el vrea să ni le indice.
Încă experimentăm atâtea rezistenţe interioare care nu ne permit să ne punem în mişcare, atâtea rezistenţe. Uneori, ca Biserică, suntem doborâţi de lene şi preferăm să rămânem aşezaţi pentru a contempla puţinele lucruri sigure pe care le posedăm, în loc să ne sculăm pentru a îndrepta privirea spre noi orizonturi, spre marea deschisă. Adesea suntem înlănţuiţi ca Petru în închisoarea obişnuinţei, înspăimântaţi de schimbări şi legaţi de lanţul cutumelor noastre. Dar astfel se alunecă în mediocritatea spirituală, se riscă să se "trăiască fără a-şi bate capul" şi în viaţa pastorală, se ofileşte entuziasmul misiunii şi, în loc de a fi semn de vitalitate şi de creativitate, se ajunge să se dea o impresie de lâncezeală şi de inerţie. Atunci, marele curent de noutate şi de viaţă care este evanghelia - scria părintele de Lubac - în mâinile noastre devine o credinţă care "cade în formalism şi în obişnuinţă, [...] religie de ceremonii şi de devoţiuni, de ornamente şi de consolări vulgare [...]. Creştinism clerical, creştinism formalist, creştinism stins şi împietrit" (Il dramma dell'umanesimo ateo. L'uomo davandi a Dio, Milano 2017, 103-104).
Sinodul pe care-l celebrăm ne cheamă să devenim o Biserică ce se scoală în picioare, nu aplecată asupra sieşi, capabilă să-şi îndrepte privirea dincolo, să iasă din propriile închisori pentru a merge în întâmpinarea lumii, cu curajul de a deschide porţile. În aceeaşi noapte, exista o altă ispită (cf. Fap 12,12-17): acea tânără înspăimântată, în loc să deschidă uşa, se întoarce înapoi pentru a relata nişte fantezii. Să deschidem porţile. Domnul este cel care cheamă. Să nu fim ca Rode care se întoarce înapoi.
O Biserică fără lanţuri şi fără ziduri, în care fiecare să se poată simţi primit şi însoţit, în care să se cultive arta ascultării, a dialogului, a participării, sub unica autoritate a Duhului Sfânt. O Biserică liberă şi umilă, care "se scoală în grabă", care nu tergiversează, nu acumulează întârzieri cu privire la provocările de astăzi, nu întârzie în ţarcurile sacre, ci se lasă animat de pasiunea pentru vestirea evangheliei şi de dorinţa de a ajunge la toţi şi de a-i primi pe toţi. Să nu uităm acest cuvânt: toţi. Toţi! Mergeţi la răspântiile drumurilor şi aduceţi-i pe toţi, orbi, surzi, şchiopi, bolnavi, drepţi, păcătoşi: toţi, toţi! Acest cuvânt al Domnului trebuie să răsune, să răsune în minte şi în inimă: toţi, în Biserică este loc pentru toţi. Şi de atâtea ori noi devenim o Biserică ce are uşile deschise dar pentru a-i trimite pe oameni, pentru a-i condamna pe oameni. Ieri unul dintre voi îmi spunea: "Pentru Biserică acesta nu este timpul trimiterilor, este timpul primirii". "Nu au venit la ospăţ..." - Mergeţi la răspântie. Toţi, toţi! "Dar sunt păcătoşi..." - Toţi!
Apoi, lectura a doua ne prezentat cuvintele lui Paul care, reparcurgând toată viaţa sa, afirmă: "Am luptat lupta cea bună" (2Tim 4,7). Apostolul se referă la nenumăratele situaţii, uneori marcate de persecuţie şi de suferinţă, în care nu s-a cruţat în vestirea evangheliei lui Isus. Acum, la sfârşitul vieţii, el vede că în istorie încă este în desfăşurare o mare "luptă", pentru că mulţi nu sunt dispuşi să-l primească pe Isus, preferând să meargă în urma propriilor interese şi a altor învăţători, mai comozi, mai uşori, mai după voinţa noastră. Paul a înfruntat lupta sa şi, acum când a terminat alergarea, îi cere lui Timotei şi fraţilor din comunitate să continue această operă cu vigilenţă, vestire, învăţături: aşadar, fiecare să îndeplinească misiunea încredinţată lui şi să facă partea sa.
Este un cuvânt de viaţă şi pentru noi, care trezeşte conştiinţa modului în care, în Biserică, fiecare este chemat să fie discipol misionar şi să ofere propria contribuţie. Şi aici îmi vin în minte două întrebări. Prima este: ce pot face eu pentru Biserică? Să nu ne plângem de Biserică, ci să ne angajăm pentru Biserică. A participa cu pasiune şi umilinţă: cu pasiune, pentru că nu trebuie să rămânem spectatori pasivi; cu umilinţă, pentru că a ne angaja în comunitate nu trebuie să însemne niciodată a ocupa centrul scenei, a ne simţi mai buni şi a-i împiedica pe alţii să se apropie. Biserică în proces sinodal înseamnă: toţi participă, nimeni în locul altora sau mai presus de alţii. Nu există creştini de clasa întâi şi de clasa a doua, toţi, toţi sunt chemaţi.
Dar a participa înseamnă şi a duce înainte "lupta cea bună" despre care vorbeşte Paul. Este vorba de fapt de o "luptă", pentru că vestirea evangheliei nu este neutră - vă rog, Domnul să ne elibereze de distilarea evangheliei pentru a o face neutră: evanghelia nu este apă distilată -, nu lasă lucrurile aşa cum sunt, nu acceptă compromisul cu logicile lumii ci, dimpotrivă, aprinde focul Împărăţiei lui Dumnezeu acolo unde în schimb domnesc mecanismele umane ale puterii, răului, violenţei, corupţiei, nedreptăţii, marginalizării. De când Isus Cristos a înviat, devenind linie de demarcaţie a istoriei, "a început o mare luptă între viaţă şi moarte, între speranţă şi disperare, între resemnare la rău şi luptă pentru mai bine, o luptă care nu va înceta până la înfrângerea definitivă a tuturor puterilor urii şi distrugerii" (C.M. Martini, Omilia de Paşte, 4 aprilie 1999).
Şi atunci a doua întrebare este: ce putem face împreună, ca Biserică, pentru a face lumea în care trăim mai umană, mai dreaptă, mai solidară, mai deschisă la Dumnezeu şi la fraternitatea între oameni? Desigur, nu trebuie să ne închidem în cercurile noastre ecleziale şi să ne pironim de anumite discuţii sterile ale noastre. Fiţi atenţi să nu cădeţi în clericalism, clericalismul este o pervertire. Slujitorul care devine clerical cu atitudine clericală a luat-o pe un drum greşit; şi mai rău sunt laicii clericalizaţi. Să fim atenţi la această pervertire a clericalismului. Să ne ajutăm pentru a fi drojdie în aluatul lumii. Împreună putem şi trebuie să facem gesturi de îngrijire pentru viaţa umană, pentru ocrotirea creaţiei, pentru demnitatea muncii, pentru problemele familiilor, pentru condiţia bătrânilor şi a celor care sunt abandonaţi, refuzaţi şi dispreţuiţi. Aşadar, să fim o Biserică ce promovează cultura îngrijirii, a mângâierii, compasiunea faţă de cei slabi şi lupta împotriva oricărei forme de degradare, şi aceea din oraşele noastre şi din locurile pe care le frecventăm, pentru ca să strălucească în viaţa fiecăruia bucuria evangheliei: aceasta este "lupta" noastră, aceasta este provocarea. Ispitele de a rămâne sunt multe; ispita nostalgiei care ne face să-i privim la alte timpuri care au fost mai bune, vă rog să nu cădem în "înapoiere", această înapoiere de Biserică ce este astăzi la modă.
Fraţilor şi surorilor, astăzi, după o tradiţie frumoasă, am binecuvântat pallium pentru arhiepiscopii mitropoliţi numiţi recent, dintre care mulţi participă la celebrarea noastră. În comuniune cu Petru, ei sunt chemaţi să "se scoale în grabă", să nu doarmă, pentru a fi santinele vigilente ale turmei şi, sculaţi, "să lupte lupta cea bună", niciodată singuri, ci cu tot sfântul popor credincios al lui Dumnezeu. Şi ca bună păstori trebuie să stea în faţa poporului, în mijlocul poporului şi în spatele poporului, dar mereu cu sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, pentru că ei sunt parte a sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. Şi salut din inimă delegaţia Patriarhiei Ecumenice, trimisă de iubitul frate Bartolomeu. Mulţumesc! Mulţumesc pentru prezenţa voastră şi pentru mesajul lui Bartolomeu. Mulţumesc, mulţumesc pentru că mergem împreună, pentru că numai împreună putem să fim sămânţă de evanghelie şi martori de fraternitate.
Petru şi Paul să mijlocească pentru noi, să mijlocească pentru oraşul Roma, să mijlocească pentru Biserică şi pentru întreaga lume. Amin.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
