|
| © Vatican Media |
Duminică, la ora 10.00, Sfântul Părinte Francisc a prezidat, în Piaţa "Sfântul Petru", celebrarea liturgică solemnă de Duminica Floriilor şi a Pătimirii Domnului. Publicăm în continuare omilia pe care Papa Francisc a rostit-o după proclamarea Pătimirii Domnului după Matei:
"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46). Este invocaţia pe care liturgia de astăzi ne face s-o repetăm în psalmul responsorial (cf. Ps 22,2) şi este unica rostită pe cruce de Isus în evanghelia pe care am ascultat-o. Aşadar, sunt cuvintele care ne duc la inima pătimirii lui Cristos, la culmea suferinţelor pe care le-a îndurat pentru a ne mântui. "Pentru ce m-ai părăsit?"
Suferinţele lui Isus au fost multe şi de fiecare dată când ascultăm relatarea pătimirii intră înăuntrul nostru. Au fost suferinţe ale trupului: să ne gândim la pălmuiri, lovituri, biciuire, la coroana de spini, la tortura crucii. Au fost suferinţe ale sufletului: trădarea lui Iuda, renegările lui Petru, condamnările religioase şi civile, batjocura gărzilor, insultele sub cruce, refuzul atâtora, eşecul a toate, părăsirea discipolilor. Şi totuşi, în toată aceste durere, lui Isus îi rămânea o certitudine: apropierea Tatălui. Dar acum se petrece inimaginabilul; înainte de a muri, strigă: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?". Părăsirea lui Isus.
Iată suferinţa cea mai sfâşietoare, este suferinţa spiritului: în ora cea mai tragică, Isus simte părăsirea din partea lui Dumnezeu. Înainte de acest moment, niciodată nu l-a numit pe Tatăl cu numele generic de Dumnezeu. Pentru a ne transmite forţa acelui fapt, evanghelia prezintă fraza şi în aramaică: este unica, între cele spuse de Isus pe cruce, care ajunge la noi în limbă originală. Evenimentul real este înjosirea extremă, adică părăsirea Tatălui său, părăsirea lui Dumnezeu. Domnul ajunge să sufere din iubire faţă de noi ceea ce pentru noi este dificil chiar şi să înţelegem. Vede cerul închis, experimentează frontiera amară a trăirii, naufragiul existenţei, prăbuşirea oricărei certitudini: strigă "pentru ce-ul pentru ce-urilor". "Tu, Dumnezeule, pentru ce?"
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Verbul "a părăsi" în Biblie este puternic; apare în momente de durere extremă: în iubiri eşuate, respinse şi trădate; în copii refuzaţi şi avortaţi; în situaţii de repudiere, văduvie şi orfan; în căsătorii epuizate, în excluderi care privează de legăturile sociale, în oprimarea nedreptăţii şi singurătăţii bolii: aşadar, în cele mai drastice sfâşieri ale legăturilor. Acolo, se spune acest cuvânt: "părăsire". Cristos a purtat asta pe cruce, luând asupra sa păcatul lumii. Şi la culme el, Fiul unicul născut şi preaiubit, a simţit situaţia cea mai străină lui: părăsirea, îndepărtarea lui Dumnezeu.
Şi de ce a ajuns până la aici? Pentru noi, nu există un alt răspuns. Pentru noi. Fraţilor şi surorilor, astăzi acesta nu este un spectacol. Fiecare, ascultând părăsirea lui Isus, fiecare dintre noi să-şi spună: pentru mine. Această părăsire este preţul pe care l-a plătit pentru mine. S-a făcut solidar cu fiecare dintre noi până la punctul extrem, pentru a fi cu noi până la capăt. A simţit părăsirea pentru a nu ne lăsa ostatici ai dezolării şi pentru a sta alături de noi pentru totdeauna. A făcut asta pentru mine, pentru tine, pentru ca atunci când eu, tu sau oricare altul se vede cu spatele la zid, pierdut într-un drum fără ieşire, prăbuşit în abisul părăsirii, prins în vârtejul atâtor "pentru ce" fără răspuns, există o speranţă. El, pentru tine, pentru mine. Nu este sfârşitul, pentru că Isus a fost acolo şi acum este cu tine: el, care a îndurat îndepărtarea părăsirii pentru a primi în iubirea sa orice distanţă a noastră. Pentru ca fiecare dintre noi să poată spune: în căderile mele - fiecare dintre noi a căzut de atâtea ori -, în dezolarea mea, când mă simt trădat sau am trădat pe alţii, când mă simt rebutat sau am rebutat pe alţii, când mă simt părăsit sau am părăsit pe alţii, să ne gândim că el a fost părăsit, trădat, rebutat. Şi acolo îl găsim pe el. Când simt că am greşit şi sunt pierdut, când nu mai reuşesc, el este cu mine; în multele mele "pentru ce" fără răspuns, el este acolo.
Domnul ne mântuieşte astfel dinăuntrul "pentru ce"-urilor noastre. De acolo deschide speranţa care nu dezamăgeşte. De fapt, pe cruce, în timp ce simte părăsirea extremă, nu se lasă cuprins de disperare - aceasta este limita -, ci se roagă şi se încredinţează. Strigă "pentru ce"-ul său cu cuvintele unui psalm (22,2) şi se încredinţează în mâinile Tatălui, chiar dacă îl simte îndepărtat (cf. Lc 23,46) sau nu-l simte pentru că se află părăsit. În părăsire se încredinţează. În părăsire continuă să-i iubească pe ai săi care l-au lăsat singur. În părăsire îi iartă pe cei care-l răstignesc (v. 34). Iată că abisul multelor noastre rele este cufundat într-o iubire mai mare, aşa încât orice separare a noastră se transformă în comuniune.
Fraţilor şi surorilor, o astfel de iubire, toată pentru noi, până la sfârşit, iubirea lui Isus este capabilă să transforme inimile noastre de piatră în inimi de carne. Este o iubire de milă, de duioşie, de compasiune. Stilul lui Dumnezeu este acesta: apropiere, compasiune şi duioşie. Dumnezeu este aşa. Cristos părăsit ne mişcă să-l căutăm şi să-l iubim în cei părăsiţi. Pentru că în ei nu sunt numai nişte nevoiaşi, ci este el, Isus părăsit, cel care ne-a mântuit coborând până la adâncul condiţiei noastre umane. Este cu fiecare dintre ei, părăsiţi până la moarte... Mă gândesc la acel om aşa-numit "al străzii", german, care a murit sub coloane, singur, părăsit. Este Isus pentru fiecare dintre noi. Atâţia au nevoie de apropierea noastră, atâţia părăsiţi. Şi eu am nevoie ca Isus să mă mângâie şi să se apropie de mine, şi pentru aceasta merg să-l găsesc în cei părăsiţi, în cei care sunt singuri. El doreşte ca noi să ne îngrijim de fraţii şi de surorile care se aseamănă mai mult cu el, cu el în momentul extrem al durerii şi al singurătăţii. Astăzi, iubiţi fraţi şi surori, sunt atâţia "cristoşi părăsiţi". Există întregi popoare exploatate şi lăsate în voia lor; există săraci care trăiesc la răscrucile străzilor noastre şi ale căror priviri nu avem curajul să le încrucişăm; există migranţi care nu mai sunt feţe, ci numere; există deţinuţi refuzaţi, persoane catalogate ca problemă. Dar există şi atâţia cristoşi părăsiţi invizibili, ascunşi, care sunt rebutaţi cu mănuşi albe: copii nenăscuţi, bătrâni lăsaţi singuri - poate să fie tatăl tău, poate mama ta, bunicul, bunica, părăsiţi în institutele geriatrice -, bolnavi nevizitaţi, neputincioşi ignoraţi, tineri care simt un mare gol înăuntru fără ca vreunul să asculte cu adevărat strigătul lor de durere. Şi nu găsesc alt drum decât sinuciderea. Părăsiţii de astăzi. Cristoşii de astăzi.
Isus părăsit ne cere să avem ochi şi inimă pentru cei părăsiţi. Pentru noi, discipoli ai Celui Părăsit, nimeni nu poate fi marginalizat, nimeni nu poate fi lăsat în voia lui; pentru că, să ne amintim, persoanele refuzate şi excluse sunt icoane vii ale lui Cristos, ne amintesc iubirea sa nebună, părăsirea sa care ne salvează de orice singurătate şi dezolare. Să cerem harul de a şti să vedem, de a şti să-l recunoaştem pe Domnul care încă strigă în ei. Să nu permitem ca glasul său să se piardă în tăcerea asurzitoare a indiferenţei. Nu am fost lăsaţi singuri de Dumnezeu; să ne îngrijim de cel care este lăsat singur. Atunci, numai atunci, ne vom însuşi dorinţele şi sentimentele celui care pentru noi "s-a golit pe sine însuşi" (Fil 2,7). S-a golit total pentru noi.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
