|
| © Vatican Media |
În timp ce unii vorbesc despre frumuseţea exterioară a templului şi admiră pietrele sale, Isus trezeşte atenţia cu privire la evenimentele tulburate şi dramatice care marchează istoria umană. De fapt, în timp ce templul construit de mâinile omului va trece, aşa cum trec toate lucrurile din această lume, este important a discerne timpul pe care-l trăim, pentru a rămâne discipoli ai evangheliei şi în mijlocul tulburărilor istoriei.
Şi, pentru a ne indica modul de a discerne, Domnul ne oferă două îndemnuri: nu vă lăsaţi înşelaţi şi daţi mărturie.
Primul lucru pe care Isus îl spune ascultătorilor săi, preocupaţi despre "când" şi despre "cum" se vor întâmpla faptele înspăimântătoare despre care vorbeşte, este: "Vedeţi să nu fiţi înşelaţi, căci vor veni mulţi în numele meu, spunând: «Eu sunt!» şi: «Timpul este aproape!» Nu mergeţi după ei!" (Lc21,8). Şi adaugă: "Când veţi auzi despre războaie şi revolte, nu vă temeţi" (v. 9). Şi acest lucru în momentul actual ne vine bine. Aşadar, de care înşelare vrea să ne elibereze Isus? De tentaţia de a citi faptele mai dramatice în mod superstiţios sau catastrofal, ca şi cum am fi de acum aproape de sfârşitul lumii şi n-ar merita să ne mai angajăm în nimic bun. Dacă gândim în acest mod, ne lăsăm conduşi de frică, şi eventual căutăm după aceea răspunsuri cu o curiozitate bolnăvicioasă în balivernele ghicitorilor sau în horoscoape, care nu lipsesc niciodată - şi astăzi atâţia creştini merg să-i viziteze pe ghicitori, caută horoscopul ca şi cum ar fi glasul lui Dumnezeu -; sau, iarăşi, ne încredem în teorii fanteziste propovăduite de vreun "mesia" de la ultima oră, în general mereu pesimiste şi complotiste - şi psihologia complotului este rea, ne face rău -. Aici nu este Duhul Domnului: nici în a merge pentru a-i căuta pe "guru" nici în acest spirit de complot; acolo nu este Domnul. Isus ne avertizează: "Nu vă lăsaţi înşelaţi", nu vă lăsaţi orbiţi de curiozităţi credule, nu înfruntaţi evenimentele mişcate de frică, ci învăţaţi mai degrabă să citiţi evenimentele cu ochii credinţei, fiind siguri că stând aproape de Dumnezeu "niciun fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde" (v. 18).
Dacă istoria umană este presărată de evenimente dramatice, situaţii de durere, războaie, revoluţii şi calamităţi, este la fel de adevărat - spune Isus - că toate aceste nu sunt sfârşitul (cf. v. 9); nu este un motiv bun pentru a ne lăsa paralizaţi de frică sau de a ceda în faţa pesimismului celui care crede că de acum totul este pierdut şi este inutil să ne angajăm în viaţă. Discipolul Domnului nu se lasă atrofiat de resemnare, nu cedează în faţa descurajării nici măcar în situaţiile cele mai dificile, pentru că Dumnezeul său este Dumnezeul învierii şi al speranţei, care ridică mereu: cu el mereu se poate ridica privirea, se poate reîncepe şi se poate reporni. Aşadar, creştinul, în faţa încercării - orice încercare, culturală, istorică sau personală - se întreabă: "Ce ne spune Domnul prin acest moment de criză?". Şi eu pun această întrebare astăzi: ce anume ne spune Domnul, în faţa acestui al treilea război mondial? Ce anume ne spune Domnul? Şi, în timp ce se întâmplă fapte de rău care generează sărăcie şi suferinţă, creştinul se întreabă: "Ce anume, în mod concret, pot face eu bine?" . A nu fugi, a ne pune întrebarea: ce-mi spune Domnul şi ce pot face eu bine?
Nu întâmplător, al doilea îndemn al lui Isus, după "nu vă lăsaţi înşelaţi", este în pozitiv. El spune: "Aceasta va fi pentru voi o ocazie de a da mărturie" (v. 13). Ocazie de a da mărturie. Aş vrea să subliniez acest cuvânt frumos: ocazie. Înseamnă a avea oportunitatea de a face ceva bun pornind de la circumstanţele vieţii, chiar şi atunci când nu sunt ideale. Este o artă frumoasă tipic creştină: a nu rămâne victime a ceea ce se întâmplă - creştinul nu este victimă şi psihologia victimismului este rea, ne face rău -, ci a percepe oportunitatea care se ascunde în tot ceea ce ni se întâmplă, binele care este posibil, acel puţin de bine care este posibil de făcut, şi a construi pornind şi de la situaţii negative. Fiecare criză este o posibilitate şi oferă ocazii de creştere. Pentru că fiecare criză este deschisă la prezenţa lui Dumnezeu, la prezenţa umanităţii. Dar ce face duhul rău? Vrea ca noi să transformăm criza în conflict, iar conflictul este mereu închis, fără orizont şi fără cale de ieşire. Nu. Să trăim criza ca persoane umane, ca nişte creştini, nu transformând-o în conflict, pentru că fiecare criză este o posibilitate şi oferă ocazie de creştere. Ne dăm seama de asta dacă recitim viaţa noastră personală: în viaţă, adesea, paşii înainte cei mai importanţi se fac tocmai în cadrul unor crize, al situaţiilor de încercare, al pierderii controlului, al nesiguranţei. Aşadar, înţelegem invitaţia pe care o face Isus astăzi direct mie, ţie, fiecăruia dintre noi: în timp ce vezi în jurul tău fapte tulburătoare, în timp ce se ridică războaie şi conflicte, în timp ce au loc cutremure, foamete şi epidemii, tu ce faci, eu ce fac? Te distragi pentru a nu te gândi la asta? Te distrezi pentru a nu te lăsa implicat? Iei drumul mondenităţii, de a nu lua în mână, a nu lua la inimă aceste situaţii dramatice? Te întorci de cealaltă parte pentru a nu vedea? Te adaptezi, capitulat şi resemnat, la ceea ce se întâmplă? Sau aceste situaţii devin ocazii pentru a mărturisi evanghelia? Fiecare dintre noi trebuie să se întrebe, în faţa atâtor calamităţi, în faţa acestui al treilea război mondial aşa de crunt, în faţa foamei atâtor copii, a atâtor oameni: eu pot să irosesc, să irosesc banii, să irosesc viaţa mea, să irosesc sensul vieţii mele, fără a lua curaj şi a merge înainte?
Fraţilor şi surorilor, în această Zi Mondială a Săracilor, cuvântul lui Isus este un avertisment puternic de a rupe acea surzenie interioară pe care noi toţi o avem şi care ne împiedică să ascultăm strigătul de durere sufocat al celor mai slabi. Şi astăzi trăim în societăţi rănite şi asistăm, exact cu ne-a spus evanghelia, la scenarii de violenţă - este suficient să ne gândim la cruzimile pe care le suferă poporul ucrainean -, de nedreptate şi de persecuţie; în plus, trebuie să înfruntăm criza generată de schimbările climatice şi de pandemie, care a lăsat în urma sa o mulţime de suferinţe nu numai fizice, ci şi psihologice, economice şi sociale. Şi astăzi, fraţilor şi surorilor, vedem ridicându-se popor împotriva altui popor şi asistăm neliniştiţi la lărgirea vehementă a conflictelor, la nenorocirea războiului, care provoacă moartea atâtor nevinovaţi şi înmulţeşte otrava urii. Şi astăzi, mult mai mult decât ieri, atâţia fraţi şi surori, încercaţi şi descurajaţi, migrează în căutare de speranţă, şi atâtea persoane trăiesc în precaritate datorită lipsei de ocupaţie sau datorită condiţiilor de muncă nedrepte şi nedemne. Şi astăzi, fraţilor şi surorilor, săracii sunt victimele cele mai penalizate ale oricărei crize. Dar, dacă inima noastră este slabă şi indiferentă, nu reuşim să auzim strigătul lor scăzut de durere, să plângem cu ei şi pentru ei, să vedem câtă singurătate şi angoasă se ascund şi în colţurile uitate ale oraşelor noastre. Trebuie mers la colţurile oraşelor, aceste colţuri ascunse, întunecate: acolo se vede atâta mizerie şi atâta durere şi atâta sărăcie rebutată.
Să ne însuşim invitaţia puternică şi clară a evanghelie de a nu ne lăsa înşelaţi. Să nu dăm ascultare profeţilor de nenorocire; să nu ne lăsăm vrăjiţi de sirenele populismului, care instrumentalizează nevoile poporului propunând soluţii prea uşoare şi grăbite. Să nu-i urmăm pe falşii "mesia" care, în numele câştigului, proclamă reţete utile numai pentru a mări bogăţia câtorva, condamnându-i pe săraci la marginalizare. Dimpotrivă, să dăm mărturie: să aprindem lumini de speranţă în mijlocul întunericului; să percepem, în situaţiile dramatice, ocazii pentru a mărturisi Evanghelia bucuriei şi a construi o lume fraternă, măcar un pic mai fraternă; să ne angajăm cu curaj pentru dreptate, legalitate şi pace, stând mereu alături de cei mai slabi. Să nu fugim pentru a ne apăra de istorie, ci să luptăm pentru a da acestei istorii pe care noi o trăim o faţă diferită.
Şi unde se găseşte forţa pentru toate acestea? În Domnul. În încrederea în Dumnezeu, care este Tată, care veghează asupra noastră. Dacă îi deschidem inima, va mări în noi capacitatea de a iubi. Acesta este drumul: a creşte în iubire. De fapt, Isus, după ce a vorbit despre scenarii de violenţă şi de teroare, conclude spunând: "Niciun fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde" (v. 18). Dar ce înseamnă? Că el este cu noi, el este păzitorul nostru, el merge cu noi. Eu am această credinţă? Tu ai această credinţă că Domnul merge cu tine? Asta trebuie să ne repetăm mereu, în special în momentele mai dureroase: Dumnezeu este Tată şi este alături de mine, mă cunoaşte şi mă iubeşte, veghează asupra mea, nu aţipeşte, are grijă de mine şi cu el nici măcar un fir de păr de pe capul meu nu se va pierde. Şi eu cum răspund la asta? Privindu-i pe fraţii şi surorile care sunt în nevoie, privind această cultură a rebutului care-i rebutează pe săraci, care rebutează persoanele cu mai puţine posibilităţi, care-i rebutează pe bătrâni, care-i rebutează care trebuie să se nască... Privind toate acestea, ce simt eu că trebuie să fac ca un creştin în acest moment?
Iubiţi de el, să ne decidem să-i iubim pe fiii mai rebutaţi. Domnul este acolo. Există o veche tradiţie, şi în acele sătucuri din Italia, unii încă o menţin: la cina de Crăciun, a lăsa un loc gol pentru Domnul care cu siguranţă va bate la uşă în persoana unui sărac care are nevoie. Şi inima ta, are mereu un loc liber pentru acei oameni? Inima mea, are un loc liber pentru acei oameni? Sau suntem atât de ocupaţi cu prietenii, cu evenimentele sociale, cu obligaţiile? Niciodată nu avem un loc liber pentru acei oameni. Să ne îngrijim de săraci, în care este Cristos, care pentru noi s-a făcut sărac (cf. 2Cor 8,9). El cu săracul se identifică. Să ne simţim chemaţi în acest sens pentru că nici măcar un fir de păr de pe capul lor nu se va pierde. Nu putem rămâne, ca aceia despre care vorbeşte evanghelia, să admirăm pietrele frumoase ale templului, fără a recunoaşte adevăratul templu al lui Dumnezeu, fiinţa umană, bărbatul şi femeia, în special săracul, pe faţa căruia, în a cărui istorie, în ale cărui răni este Isus. A spus-o el. Să nu uităm asta niciodată.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
