(Duminică, 7 aprilie 2013)
Celebrez cu bucurie pentru prima dată Euharistia în această Bazilică din Lateran, catedrală a Episcopului de Roma. Vă salut pe toţi cu mare afecţiune: pe preaiubitul cardinal vicar, pe episcopii auxiliari, preoţimea diecezană, pe diaconi, pe călugăriţe şi pe călugării şi pe toţi credincioşii laici. Adresez saluturile mele şi domnului primar şi soţiei sale şi tuturor autorităţilor. Să mergem împreună în lumina Domnului Înviat.
1. Celebrăm astăzi duminica a doua a Paştelui, denumită şi a "divinei îndurări". Cât de frumoasă este această realitate a credinţei pentru viaţa noastră: milostivirea lui Dumnezeu! O iubire aşa de mare, aşa de profundă cea a lui Dumnezeu faţă de noi, o iubire care nu dispare, mereu apucă mâna noastră şi ne susţine, ne ridică din nou, ne conduce.
2. În Evanghelia de astăzi, apostolul Toma are tocmai experienţa milostivirii lui Dumnezeu, care are o faţă concretă, aceea a lui Isus, a lui Isus Înviat. Toma nu se încrede în ceea ce-i spun ceilalţi apostoli: "L-am văzut pe Domnul"; nu-i este suficientă promisiunea lui Isus, care vestise: în ziua a treia voi învia. Vrea să vadă, vrea să pună mâna sa în semnul cuielor şi în coastă. Şi care este reacţia lui Isus? Răbdarea: Isus nu-l abandonează pe încăpăţânatul Toma în necredinţa sa; îi dăruieşte o săptămână de timp, nu închide poarta, aşteaptă. Şi Toma recunoaşte propria sărăcia, puţina credinţă. "Domnul meu şi Dumnezeul meu": cu această invocaţie simplă dar plină de credinţă răspunde la răbdarea lui Isus. Se lasă cuprins de milostivirea divină, o vede în faţa sa, în rănile de la mâini şi de la picioare, în coasta deschisă, şi regăseşte încrederea: este un om nou, nu mai este necredincios, ci credincios.
Şi să ne amintim şi de Petru: de trei ori îl tăgăduieşte pe Isus chiar atunci când trebuie să fie mai aproape de El; şi când ajunge la capăt, întâlneşte privirea lui Isus care, cu răbdare, fără cuvinte îi spune: "Petru, nu-ţi fie frică de slăbiciunea ta, ai încredere în mine"; şi Petru înţelege, simte privirea de iubire a lui Isus şi plânge. Ce frumoasă este această privire a lui Isus - câtă duioşie! Fraţi şi surori, să nu pierdem niciodată încrederea în milostivirea răbdătoare a lui Dumnezeu!
Să ne gândim la cei doi discipoli din Emaus: faţa tristă, un mers gol, fără speranţă. Însă Isus nu-i abandonează: parcurge împreună cu ei drumul şi nu singur! Cu răbdare explică Scripturile care se refereau la El şi se opreşte ca să împărtăşească împreună cu ei mâncarea. Acesta este stilul lui Dumnezeu: nu este nerăbdător ca noi, care adesea vrem totul şi imediat, chiar şi cu persoanele. Dumnezeu este răbdător cu noi pentru că ne iubeşte şi cine iubeşte înţelege, speră, dă încredere, nu abandonează, nu taie punţile, ştie să ierte. Să ne amintim de asta în viaţa noastră de creştini: Dumnezeu ne aşteaptă mereu, chiar şi atunci când ne-am îndepărtat! El nu este niciodată departe şi dacă ne întoarcem la El, este gata să ne îmbrăţişeze.
Pe mine mereu mă impresionează mult să recitesc parabola Tatălui milostiv, mă impresionează pentru că îmi dă mereu o mare speranţă. Gândiţi-vă la acel fiu mai mic care era în casa Tatălui, era iubit; şi totuşi vrea partea sa de moştenire; pleacă, cheltuieşte totul, ajunge la nivelul cel mai jos, cel mai departe de Tatăl; şi când ajunge la capăt, simte nostalgia căldurii din casa părintească şi se întoarce. Şi Tatăl? Îl uitase pe fiu? Nu, niciodată. Este acolo, îl vede de departe, îl aştepta în fiecare zi, în fiecare moment: a fost mereu în inima sa ca fiu, chiar dacă-l părăsise, chiar dacă risipise tot patrimoniul, adică libertatea sa; Tatăl cu răbdare şi iubire, cu speranţă şi milostivire nu încetase nici o clipă să se gândească la el şi imediat ce-l vede încă departe, aleargă în întâmpinarea lui şi îl îmbrăţişează cu duioşie, duioşia lui Dumnezeu, fără un cuvânt de reproş: s-a întors! Şi aceea este bucuria tatălui. În acea îmbrăţişare a fiului este toată această bucurie: s-a întors! Dumnezeu mereu ne aşteaptă, nu încetează. Isus ne arată această răbdare milostivă a lui Dumnezeu pentru ca să regăsim încredere, speranţă, mereu! Un mare teolog german, Romano Guardini, spunea că Dumnezeu răspunde la slăbiciunea noastră cu răbdarea sa şi acesta este motivul încrederii noastre, al speranţei noastre (cf. Glaubenserkenntnis, Würzburg 1949, pag. 28). Este ca un dialog între slăbiciunea noastră şi răbdarea lui Dumnezeu, este un dialog pe care noi dacă-l facem, ne dă speranţă.
3. Aş vrea să subliniez un alt element: răbdarea lui Dumnezeu trebuie să găsească în noi curajul de a ne întoarce la El, orice greşeală, orice păcat ar fi în viaţa noastră. Isus îl invită pe Toma să pună mâna în rănile sale de la mâini şi de la picioare şi în rana din coastă. Şi noi putem intra în rănile lui Isus, putem să-l atingem realmente; şi asta se întâmplă ori de câte ori primim cu credinţă Sacramentele. Sfântul Bernard, într-o frumoasă omilie spune: "Prin... rănile [lui Isus] eu pot să sug miere din stâncă şi untdelemn din rocă de cremene (cf. Dt 32,13), adică să gust şi să experimentez cât de bun este Domnul" (Despre Cântarea Cântărilor 61, 4). Tocmai în rănile lui Isus noi suntem siguri, acolo se manifestă iubirea imensă a inimii sale. Toma a înţeles asta. Sfântul Bernard se întreabă: dar pe ce anume pot să mă bazez? Pe meritele mele? Dar "meritul meu este milostivirea lui Dumnezeu. Desigur, nu sunt sărac în merite atât timp cât el va fi bogat în milostivire. Că dacă milostivirile Domnului sunt multe, şi eu voi abunda în merite" (ivi, 5). Acest lucru este important: curajul de a mă încredinţa milostivirii lui Isus, de a mă încrede în răbdarea sa, de a mă refugia mereu în rănile iubirii sale. Sfântul Bernard ajunge să afirme: "Dar ce să spunem dacă conştiinţa mă roade datorită multelor păcate? «Unde s-a înmulţit păcatul acolo a prisosit harul» (Rom 5,20)" (ibid.). Poate că vreunul dintre noi poată să gândească: păcatul meu este aşa de mare, îndepărtarea mea de Dumnezeu este ca aceea a fiului mai mic din parabolă, necredinţa mea este ca aceea a lui Toma; nu am curajul de a mă întoarce, de a gândi că Dumnezeu poate să mă primească şi că mă aşteaptă tocmai pe mine. Dar Dumnezeu te aşteaptă tocmai pe tine, îţi cere numai curajul de a merge la El. De câte ori în slujirea mea pastorală am auzit repetându-se: "Părinte, am multe păcate"; şi invitaţia pe care am adresat-o mereu: "Nu te teme, mergi la El, te aşteaptă, El va face totul". Câte propuneri lumeşti auzim în jurul nostru, dar să ne lăsăm cuprinşi de propunerea lui Dumnezeu, mângâierea sa este o mângâiere de iubire. Pentru Dumnezeu noi nu suntem numere, suntem importanţi, ba chiar suntem ceea ce are El mai important; chiar dacă suntem păcătoşi, suntem ceea ce îi stă mai mult la inimă.
Adam după păcat simte ruşine, se simte gol, simte povara a ceea ce a făcut; şi totuşi Dumnezeu nu abandonează: dacă în acel moment începe exilul de la Dumnezeu, cu păcatul, există deja promisiunea întoarcerii, posibilitatea de a întoarcere la El. Dumnezeu întreabă imediat: "Adame, unde eşti?", îl caută. Isus a devenit gol pentru noi, a luat asupra sa ruşinea lui Adam, goliciunea păcatului său pentru a spăla păcatul nostru: de rănile sale am fost vindecaţi. Amintiţi-vă de sfântul Paul: cu ce mă voi lăuda dacă nu cu slăbiciunea mea, cu sărăcia mea? Tocmai simţind păcatul meu, privind păcatul meu eu pot să văd şi să întâlnesc milostivirea lui Dumnezeu, iubirea sa şi să merg la El pentru a primi iertarea.
În viaţa mea personală am văzut de atâtea ori faţa milostivă a lui Dumnezeu, răbdarea sa; am văzut şi în atâtea persoane curajul de a intra în rănile lui Isus spunându-i: Doamne, sunt aici, acceptă sărăcia mea, ascunde în rănile tale păcatul meu, spală-l cu sângele tău. Şi am văzut mereu că Dumnezeu a făcut asta, a primit, a consolat, a spălat, a iubit.
Iubiţi fraţi şi surori, să ne lăsăm învăluiţi de milostivirea lui Dumnezeu; să ne încredem în răbdarea sa care mereu ne dă timp; să avem curajul de a ne întoarce în casa sa, de a locui în rănile iubirii sale, lăsându-ne iubiţi de El, de a întâlni milostivirea sa în Sacramente. Vom simţi duioşia sa, atât de frumoasă, vom simţi îmbrăţişarea sa şi vom fi şi noi mai capabili de milostivire, de răbdare, de iertare, de iubire.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
