Duminică, 10 aprilie 2022, la ora 10.00, Sfântul Părinte Francisc a prezidat, în Piaţa "Sfântul Petru", celebrarea liturgică solemnă de Duminica Floriilor şi a Pătimirii Domnului. Publicăm în continuare omilia pe care Papa Francisc a rostit-o după proclamarea Pătimirii Domnului după Luca:
Pe Calvar se ciocnesc două mentalităţi. De fapt, în Evanghelie cuvintele lui Isus răstignit se contrapun cuvintelor călăilor săi. Aceştia repetă un refren: "Salvează-te pe tine însuţi". Spun asta conducătorii: "Să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul!" (Lc 23,35). Reafirmă asta soldaţii: "Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi" (v. 37). Şi, în sfârşit, şi unul dintre răufăcători, care a ascultat, repetă conceptul: "Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine" (v. 39). A se salva pe ei înşişi, a se îngriji de ei înşişi, a se gândi la ei înşişi; nu la alţii, ci numai la propria sănătate, la propriul succes, la propriile interese; la avere, la putere, la apariţie. Salvează-te pe tine însuţi: este refrenul umanităţii care l-a răstignit pe Domnul. Să ne gândim la asta.
Dar mentalităţii eului i se opune cea a lui Dumnezeu; acel salvează-te pe tine însuţi se ciocneşte cu Mântuitorul care se oferă pe sine însuşi. În Evanghelia de astăzi pe Calvar şi Isus ia cuvântul de trei ori, ca şi opozanţii săi (cf. v. 34.43.46). Dar în niciun caz nu revendică ceva pentru sine; dimpotrivă, nici măcar nu se apără sau justifică pe sine însuşi. Îl roagă pe Tatăl şi oferă milostivire tâlharului bun. Îndeosebi o expresie a sa marchează diferenţa faţă de acel salvează-te pe tine însuţi: "Tată, iartă-i!" (v. 34).
Să ne oprim asupra acestor cuvinte. Când le spune Domnul? Într-un moment specific: în timpul răstignirii, când simte cuiele care-i străpung mâinile şi picioarele. Să încercăm să ne imaginăm durerea insuportabilă pe care o provoca asta. Acolo, în cea mai acută durere fizică a pătimirii, Cristos cere iertare pentru cel care îl străpunge. În acele momente ar veni numai să strige toată mânia şi suferinţa sa; în schimb Isus spune: Tată, iartă-i! Diferit de alţi martiri, despre care relatează Biblia (cf. 2Mac 7,18-19), nu le reproşează călăilor şi nu ameninţă pedepse în numele lui Dumnezeu, ci se roagă pentru cei răi. Pironit pe lemnul umilirii, măreşte intensitatea darului (it. dono), care devine iertare (it. per-dono).
Fraţilor, surorilor, să ne gândim că Dumnezeu face aşa şi cu noi: când îi provocăm durere cu acţiunile noastre, el suferă şi are o singură dorinţă: să ne poată ierta. Pentru a ne da seama de asta, să privim Răstignitul. Din rănile sale, din acele găuri de durere provocate de cuiele noastre izvorăşte iertarea. Să-l privim pe Isus pe cruce şi să ne gândim că n-am primit niciodată cuvinte mai bune: Tată, iartă! Să-l privim pe Isus pe cruce şi să vedem că nu am primit niciodată o privire mai duioasă şi compătimitoare. Să-l privim pe Isus pe cruce şi să înţelegem că n-am primit niciodată o îmbrăţişare mai iubitoare. Să privim Răstignitul şi să spunem: "Mulţumesc, Isuse: mă iubeşti şi mă ierţi mereu, şi atunci când eu cu greu mă iubesc şi mă iert".
Acolo, în timp ce este răstignit, în momentul cel mai dificil, Isus trăieşte porunca sa cea mai dificilă: iubirea faţă de duşmani. Să ne gândim la cineva care ne-a rănit, ne-a ofensat, ne-a dezamăgit; la cineva care ne-a provocat supărare, care nu ne-a înţeles sau nu a fost exemplu bun. Cât timp ne oprim ca să ne regândim la cel care ne-a făcut rău! Ca şi cum ne privim înăuntru şi ne lingem rănile pe care ni le-au provocat ceilalţi, viaţa sau istoria. Astăzi Isus ne învaţă să nu rămânem acolo, ci să reacţionăm. Să rupem cercul vicios al răului şi al regretului. Să reacţionăm la cuiele vieţii cu iubirea, la loviturile urii cu mângâierea iertării. Dar noi, discipolii lui Isus, îl urmăm pe Învăţătorul sau instinctul nostru ranchiunos? Este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem: îl urmăm pe Învăţătorul sau instinctul nostru ranchiunos? Dacă vrem să verificăm apartenenţa noastră la Cristos, să privim la modul în care ne comportăm cu acela care ne-a rănit. Domnul ne cere să răspundem nu aşa cum ne vine sau aşa cum fac toţi, ci aşa cum face el cu noi. Ne cere să rupem lanţul lui "te iubesc dacă mă iubeşti; îţi sunt prieten dacă eşti prietenul meu; te ajut dacă tu mă ajuţi". Nu, compasiune şi milostivire pentru toţi, pentru că Dumnezeu vede în fiecare un fiu. Nu ne desparte în buni şi răi, în prieteni şi duşmani. Noi suntem cei care facem asta, făcându-l să sufere. Pentru el toţi suntem fii iubiţi, pe care doreşte să-i îmbrăţişeze şi să-i ierte. Şi aşa este şi la acea invitaţie la ospăţul de nuntă al fiului, acel stăpân care îi trimite pe servitori la intersecţiile drumurilor şi spune: "Aduceţi-i pe toţi, albi, negri, buni şi răi, toţi, sănătoşi, bolnavi, toţi..." (cf. Mt 22,9-10). Iubirea lui Isus este pentru toţi, nu există privilegii în asta. Toţi. Privilegiul fiecăruia dintre noi este de a fi iubit, iertat.
Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac. Evanghelia subliniază că Isus "spunea" (v. 34) asta: n-a spus-o o dată pentru totdeauna în momentul răstignirii, ci a petrecut orele pe cruce cu aceste cuvinte pe buze şi în inimă. Dumnezeu nu încetează să ierte. Trebuie să înţelegem asta, dar să o înţeleg nu numai cu mintea, s-o înţelegem cu inima: Dumnezeu nu încetează să ierte, noi suntem cei care încetăm să-i cerem iertare, dar el nu încetează niciodată să ierte. El nu suportă până la un anumit punct pentru a-şi schimba părerea după aceea, aşa cum suntem tentaţi noi să facem. Isus - învaţă Evanghelia lui Luca - a venit în lume pentru a ne aduce iertarea păcatelor noastre (cf. Lc 1,77) şi la sfârşit ne-a dat o instrucţiune precisă: să predicăm tuturor, în numele său, iertarea păcatelor (cf. Lc 24,47). Fraţilor şi surorilor, să nu încetăm să cerem iertarea lui Dumnezeu: noi, preoţii, să o administrăm, fiecare creştin s-o primească şi s-o mărturisească. Să nu încetăm să cerem iertarea lui Dumnezeu.
Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac! Să mai observăm un lucru. Isus nu numai că imploră iertarea, ci spune şi motivul: iartă-i pentru că nu ştiu ce fac. Dar cum aşa? Călăii săi au premeditat uciderea sa, au organizat prinderea sa, procesele şi acum sunt pe Calvar pentru a asista la sfârşitul său. Şi totuşi Cristos îi justifică pe acei violenţi pentru că nu ştiu. Iată cum se comportă Isus cu noi: devine avocatul nostru. Nu se pune împotriva noastră, ci pentru noi împotriva păcatului nostru. Şi este interesant argumentul pe care-l utilizează: pentru că nu ştiu, acea ignoranţă a inimii pe care o avem noi, toţi păcătoşii. Când se foloseşte violenţă nu se mai ştie nimic despre Dumnezeu, care este Tată, şi nici despre ceilalţi, care sunt fraţi. Se uită pentru că se stă în lume şi se ajunge să se comită cruzimi absurde. Vedem asta în nebunia războiului, unde este răstignit din nou Cristos. Da, Cristos este încă o dată pironit pe cruce în mamele care plâng moartea nedreaptă a soţilor şi a fiilor. Este răstignit în refugiaţii care fug de bombe cu copiii în braţe. Este răstignit în bătrânii lăsaţi singuri să moară, în tinerii privaţi de viitor, în soldaţii trimişi să ucidă pe fraţii lor. Cristos este răstignit acolo, astăzi.
Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac. Mulţi ascultă această frază nemaiauzită; dar unul singur o primeşte. Este un răufăcător, răstignit lângă Isus. Putem crede că milostivirea lui Cristos a trezit în el o ultimă speranţă şi l-a făcut să rostească acele cuvinte: "Isuse, aminteşte-ţi de mine" (Lc 23,42). Ca şi cum ar spune: "Toţi au uitat de mine, dar tu te gândeşti chiar şi la cei care te răstignesc. Aşadar, cu tine există loc şi pentru mine". Tâlharul cel bun îl primeşte pe Dumnezeu în timp ce viaţa sa urmează să se termine şi astfel viaţa sa începe din nou; în iadul din lume vede deschizându-se paradisul: "Astăzi vei fi cu mine în paradis" (v. 43). Iată miracolul iertării lui Dumnezeu, care transformă ultima cerere a unui condamnat la moarte în prima canonizare din istorie.
Fraţilor, surorilor, în această săptămână să primim certitudinea că Dumnezeu poate să ierte orice păcat. Dumnezeu îi iartă pe toţi, poate să ierte orice distanţă, să schimbe orice plâns în dans (cf. Ps 30,12); certitudinea că împreună cu Cristos există mereu loc pentru fiecare; că împreună cu Isus nu se termină niciodată, niciodată nu este prea târziu. Cu Dumnezeu putem mereu să trăim din nou. Curaj, să mergem spre Paşte cu iertarea sa. Deoarece Cristos mijloceşte încontinuu la Tatăl pentru noi (cf. Evr 7,25) şi, privind lumea noastră violentă, lumea noastră rănită, nu încetează să repete - şi noi facem asta acum cu inima noastră, în tăcere - să repete: Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
