|
| © Vatican Media |
Isus urmează să intre în Nain, discipolii şi "o mare mulţime" merg cu el (cf. Lc 7,11). În timp ce este aproape de poarta cetăţii, un alt cortegiu este în mişcare, dar în direcţie opusă: iese pentru a îngropa pe fiul unic al unei mame rămase văduve. Şi, spune evanghelia: "Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea" (Lc 7,13). Isus vede şi se lasă cuprins de milă. Benedict al XVI-lea, pe care astăzi îl amintim împreună cu cardinalii şi cu episcopii răposaţi în cursul anului, în prima sa enciclică a scris că programul lui Isus este "o inimă care vede" (Deus caritas est, 31). De câte ori ne-a amintit că credinţa nu este înainte de toate o idee de înţeles sau o morală de asumat, ci o Persoană de întâlnit, Isus Cristos: inima sa bate tare pentru noi, privirea sa are milă în faţa suferinţelor noastre.
Domnul se opreşte în faţa durerii acelei morţi. Este interesant că tocmai cu acea ocazie, pentru prima dată, Evanghelia după Sfântul Luca îi atribuie lui Isus titlul de "Domn": "Domnului i s-a făcut milă". Este numit Domn - adică Dumnezeu, care are stăpânirea peste toate - chiar în momentul milei sale faţă de o mamă văduvă care a pierdut, cu unicul fiu, motivul pentru a trăi. Iată Dumnezeul nostru a cărui divinitate străluceşte în contact cu mizeriile noastre, pentru că inima sa este milostivă. Învierea acelui fiu, darul vieţii care învinge moartea, provine tocmai de aici: din mila Domnului, care se înduioşează în faţa răului nostru extrem, moartea. Cât de important este a comunica această privire de milă celui care trăieşte durerea pentru moartea celor dragi ai săi!
Mila lui Isus are o caracteristică: este concretă. El, spune evanghelia, se "apropie şi atinge sicriul" (cf. Lc 7,14). A atinge sicriul unui mort era inutil; în afară de asta, în acel timp era considerat un gest impur, care îl contamina pe cel care îl făcea. Dar Isus nu ţine cont de asta, mila sa anulează distanţele şi îl determină să se apropie. Acesta este stilul lui Dumnezeu, făcut din apropiere, compasiune şi duioşie. Şi din puţine cuvinte. Cristos nu face predici despre moarte, ci îi spune acelei mame un singur lucru: "Nu plânge!" (Lc 7,13). De ce? Oare pentru că este greşit a plânge? Nu. Însuşi Isus plânge în Evanghelii. Dar acelei mamei îi spune: Nu plânge, pentru că împreună cu Domnul lacrimile nu durează pentru totdeauna, au sfârşit. El este Dumnezeul care, aşa cum profeţeşte Scriptura, "va elimina moartea" şi "va şterge lacrimile de pe toate feţele" (Is 25,8; cf. Ap 21,4). Şi-a însuşit lacrimile noastre pentru a le lua de la noi.
Iată mila Domnului, care ajunge să-l reanime pe acel tânăr fiu. Isus face asta, diferit de alte minuni, fără nici măcar să ceară mamei să aibă credinţă. Pentru ce o minune aşa de extraordinară şi aşa de rară? Pentru că aici sunt implicaţi orfanul şi văduva, pe care Biblia îi indică, împreună cu străinul, drept cei mai singuri şi abandonaţi, care nu-şi pot pune încrederea în nimeni altul decât în Dumnezeu. Văduva, orfanul, străinul. De aceea sunt persoanele cele mai intime şi îndrăgite de Domnul. Nu putem fi intimi şi îndrăgiţi de Dumnezeu ignorându-i pe ei, care se bucură de ocrotirea şi de predilecţia sa şi care ne vor primi în cer. Văduva, orfanul şi străinul.
Privind la ei, scoatem o învăţătură importantă, pe care o condensez în al doilea cuvânt de astăzi: umilinţă. De fapt, orfanul şi văduva sunt umilii prin excelenţă, cei care, punându-şi orice speranţă în Domnul şi nu în ei înşişi, au mutat centrul vieţii în Dumnezeu: nu se bazează pe propriile forţe, ci pe el, care se îngrijeşte de ei. Aceştia, care refuză orice prezumţie de autosuficienţă, recunosc că au nevoie de Dumnezeu şi se încred în el, ei sunt umilii. Şi aceşti săraci în duh ne revelează micimea atât de plăcută Domnului, calea care conduce la cer. Dumnezeu caută persoane umile, care speră în el, nu în ei înşişi şi în propriile planuri. Fraţilor şi surorilor, aceasta este umilinţa creştină: nu este o virtutea printre celelalte, ci dispoziţia de fond a vieţii: a crede că avem nevoie de Dumnezeu şi a-i face spaţiu, punând orice încredere în el. Aceasta este umilinţa creştină.
Dumnezeu iubeşte umilinţa, pentru că îi permite să interacţioneze cu noi. Mai mult, Dumnezeu iubeşte umilinţa, pentru că el însuşi este umil. Coboară spre noi, se înjoseşte; nu se impune, lasă spaţiu. Dumnezeu nu numai că este umil, este umilinţă. "Tu eşti umilinţă, Doamne", aşa se ruga Sfântul Francisc de Assisi (cf. Laude, 6: FF 261). Să ne gândim la Tatăl, al cărui nume este o întreagă referinţă la Fiul şi nu la el însuşi; şi la Fiul, al cărui nume este în întregime referitor la Tatăl. Dumnezeu îi iubeşte pe cei care se descentralizează, care nu sunt centrul a toate, îi iubeşte pe cei umili întocmai: acestea se aseamănă cu el mai mult decât toţi. Iată pentru ce, aşa cum spune Isus, "cine se umileşte va fi înălţat" (Lc 14,11). Şi îmi place să amintesc acele cuvinte iniţiale ale Papei Benedict: "umil lucrător în via Domnului". Da, creştinii, mai ales papa, cardinalii, episcopii, sunt chemaţi să fie lucrători umili: să slujească, nu să fie slujiţi; să se gândească la roadele viei Domnului mai înainte de roadele proprii. Şi cât de frumos este a renunţa la noi înşine pentru Biserica lui Isus!
Fraţilor, surorilor, să-i cerem lui Dumnezeu o privire milostivă şi o inimă umilă. Să nu încetăm să cerem asta, pentru că pe calea milei şi a umilinţei Domnul ne dăruieşte viaţa sa, care învinge moartea. Şi să ne rugăm pentru dragii noştri fraţi răposaţi. Inima lor a fost pastorală, milostivă; şi umilă, pentru că sensul vieţii lor a fost Domnul. În el să găsească pacea veşnică. Să se bucure cu Maria, pe care Domnul a înălţat-o privind la umilinţa ei (cf. Lc 1,48).
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
