|
| © Vatican Media |
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua, bine aţi venit!
Şi îmi cer scuze pentru întârziere, dar a fost o dimineaţă "frenetică".
Mulţumesc părintelui abate primat pentru cuvintele sale; salut rectorul magnific şi preşedintele Institutului Pontifical Liturgic, profesorii şi studenţii; şi îl salut pe cardinalul prefect [al Dicasterului Cultului Divin şi al Disciplinei Sacramentelor] şi pe monseniorul secretar, mulţumesc că sunteţi aici. Sunt bucuros să vă primesc şi am apreciat iniţiativa de a organiza un itinerar formativ adresat celor care pregătesc şi conduc rugăciunea comunităţilor diecezane, în comuniune cu episcopii şi în slujba diecezelor.
Acest curs, care ajunge acum la încheiere, corespunde indicaţiilor din scrisoarea apostolică Desiderio desideravi despre formarea liturgică. De fapt, îngrijirea celebrărilor cere pregătire şi angajare. Noi episcopii, în slujirea noastră, ne dăm bine seama de asta, pentru că avem nevoie de colaborarea celor care pregătesc liturgiile şi ne ajută să îndeplinim mandatul nostru de a prezida rugăciunea poporului sfânt. Această slujire a voastră adusă liturgiei cere, în afară de cunoştinţele aprofundate, un simţ pastoral. De aceea mă bucură să văd că încă o dată reînnoiţi angajarea voastră de studiu al liturgiei. Ea - aşa cum spunea Sfântul Paul al VI-lea - este "izvorul primar al acelui schimb divin în care ne este comunicată viaţa lui Dumnezeu, este prima şcoală a sufletului nostru" (Alocuţiune la încheierea celei de-a II-a sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican, 4 decembrie 1963). Pentru aceasta liturgia nu se posedă niciodată pe deplin, nu se învaţă ca noţiunile, meseriile, competenţele umane. Ea este prima artă a Bisericii, aceea care o constituie şi o caracterizează.
Aş vrea să vă încredinţez câteva idei de reflecţie pentru această slujire a voastră, care se situează în contextul realizării reformei liturgice.
Astăzi nu se mai vorbeşte despre "ceremonier", adică despre cel care se îngrijeşte de "ceremoniile sacre"; cărţile liturgice fac referinţă mai degrabă la maestrul celebrărilor. Şi maestrul te învaţă liturgia atunci când te conduce la întâlnirea cu misterul pascal al lui Cristos; în acelaşi timp el trebuie să dispună totul pentru ca liturgia să strălucească prin frumuseţe, simplitate şi ordine (cf. Caeremoniale episcoporum, 34). Slujirea maestrului este o diaconie: el colaborează cu episcopul în slujba comunităţii. Iată pentru ce fiecare episcop numeşte un maestru, care să acţioneze cu discreţie, în mod atent, nu punând ritul înaintea a ceea ce exprimă, ci ajutând la perceperea sensului şi spiritului, subliniind cu acţiunea sa că centrul este Cristos răstignit şi înviat.
În special în catedrală, responsabilul celebrărilor episcopale coordonează, drept colaborator al episcopului, pe toţi cei care exercită o slujire în timpul acţiunii liturgice, pentru ca să fie favorizată participarea rodnică a poporului lui Dumnezeu. Revine aici unul din principiile fundamentale ale Conciliului al II-lea din Vatican: trebuie să avem mereu în faţa ochilor binele comunităţii, îngrijirea pastorală a credincioşilor (cf. ibid., 34), pentru a conduce poporul la Cristos şi pe Cristos la popor. Este obiectivul principal, care trebuie să fie pe primul loc şi atunci când pregătiţi şi conduceţi celebrările. Dacă neglijăm asta vom avea ritualităţi frumoase, dar fără forţă, fără gust, fără simţ pentru că nu ating inima şi existenţa poporului lui Dumnezeu. Şi asta se întâmplă atunci când preşedintele de facto nu este episcopul, preotul, ci este ceremonierul, şi când această prezidare alunecă spre ceremonier, s-a terminat totul. Prezidentul este cel care prezidează, nu ceremonierul. Mai mult, ceremonierul cu cât este mai ascuns, cu atât este mai bine. Cu cât mai puţin se arată, cu atât este mai bine. Dar să coordoneze totul. Cristos face să vibreze inima, întâlnirea cu el atrage spiritul. "O celebrare care nu evanghelizează nu este autentică" (Desiderio desideravi, 37). Este un "balet", un balet frumos, estetic, foarte frumos, dar nu este celebrare autentică.
Conciliul avea printre finalităţile sale aceea de a-i însoţi pe credincioşi la recuperarea capacităţii de a trăi în plinătate acţiunea liturgică şi să continue să se uimească de ceea ce în celebrare se întâmplă sub ochii noştri (cf. Desiderio desideravi, 31). A se observa, nu vorbeşte despre bucura estetică, de exemplu, sau despre sensul estetic, nu, ci despre uimire. Uimirea este un lucru diferit de plăcerea estetică: este întâlnirea cu Dumnezeu. Numai întâlnirea cu Domnul îţi dă uimirea. Cum se poate ajunge la acest obiectiv? Răspunsul se află deja în Sacrosanctum Concilium. La nr. 14 se recomandă formarea credincioşilor, dar - spune constituţia - "Dar nu se poate spera realizarea acestui obiectiv dacă înşişi păstorii sufleteşti nu sunt ei mai întâi pătrunşi de spiritul şi puterea liturgiei şi nu devin maeştri ai ei; este deci foarte necesar să se dea o importanţă primordială formării liturgice a clerului". Aşadar, maestrul însuşi cel dintâi creşte la şcoala liturgiei şi participă la misiunea pastorală de a forma clerul şi credincioşii.
Unul din aspectele cele mai complexe ale reformei este realizarea sa practică, adică modul în care se traduce în cotidian ceea ce părinţii conciliari au stabilit. Şi printre primii responsabili ai realizării practice este tocmai maestrul, care împreună cu directorul oficiului pentru pastoraţia liturgică însoţeşte dieceza, comunităţile, preoţii şi ceilalţi slujitori la realizarea practicii celebrative indicate de Conciliu. Acest lucru îl face mai ales celebrând. Cum am învăţat slujind Liturghia când eram copii? Privindu-i pe prietenii noştri mai mari care făceau asta. Este acea formare de liturgie despre care am scris în Desiderio desideravi. Frumuseţea, simplitatea şi ordinea se obţin atunci când toţi încet-încet în decursul anilor, frecventând ritul, celebrându-l, trăindu-l, înţelegând ceea ce trebuie să facă. Desigur, ca într-o mare orchestră, fiecare trebuie să cunoască propria parte, mişcările, gesturile, textele pe care le rosteşte sau pe care le cântă; atunci liturgia poate să fie o simfonie de laudă, o simfonie învăţată din lex orandi a Bisericii.
La catedrale sunt demarate şcoli de practică liturgică. Este o iniţiativă bună. Se reflectă "mistagogic" asupra a ceea ce se celebrează. Se evaluează stilul celebrativ, pentru a lua în considerare progresele şi aspectele care trebuie corectate. Vă încurajez să-i ajutaţi pe superiorii seminariilor să prezideze cât mai bine, să se îngrijească de proclamare, gesturi, semne, aşa încât viitorii preoţi, împreună cu studiul teologiei liturgice, să înveţe să celebreze bine: şi acesta este stilul prezidării. Se învaţă privind zilnic un preot care ştie cum să prezideze, cum să celebreze, pentru că trăieşte din liturgie şi, atunci când celebrează, se roagă. Vă îndemn să-i ajutaţi pe responsabilii ministranţilor să pregătească liturgia din parohii demarând mici şcoli de formare liturgică, menite să conjuge împreună fraternitate, cateheză, mistagogie şi practică de celebrare.
Atunci când responsabilul celebrărilor îl însoţeşte pe episcop într-o parohie, este bine de valorizat stilul de celebrare care se trăieşte acolo. Nu este de folos a face o "paradă" frumoasă atunci când episcopul este acolo şi după aceea totul este ca mai înainte. Misiunea voastră nu este a dispune ritul dintr-o zi, ci de a propune o liturgie care să fie imitabilă, cu acele adaptări pe care comunitatea le poate recepta pentru a creşte în viaţa liturgică. Astfel, încet-încet, stilul de celebrare din dieceză creşte. De fapt, a merge în parohii şi a nu spune nimic în faţa unor liturgii un pic dezordonate, neglijate, rău pregătite, înseamnă a nu ajuta comunitatea, a nu le însoţi. În schimb, cu delicateţe, cu spirit de fraternitate, este bine de a-i ajuta pe păstori să reflecteze asupra liturgiei, să o pregătească împreună cu credincioşii. În asta, maestrul celebrărilor trebuie să folosească o mare înţelepciune pastorală: dacă stă în mijlocul poporului va înţelege imediat şi va şti bine cum să-i însoţească pe confraţi, cum să sugereze comunităţilor ceea ce este potrivit şi realizabil, care sunt paşii necesari pentru a redescoperi frumuseţea liturgiei şi a celebrării împreună.
Şi în sfârşit vă îndemn să îngrijiţi tăcerea. În această epocă se vorbeşte, se vorbeşte... Tăcere. În special înainte de celebrări - un moment care uneori se ia ca o întâlnire socială, se vorbeşte: "Ah, ce faci? Cum merge, cum nu merge?" - tăcerea ajută adunarea şi pe concelebranţi să se concentreze asupra a ceea ce urmează să se facă. Adesea sacristiile sunt gălăgioase înainte şi după celebrări, dar tăcerea deschide şi pregăteşte pentru mister: tăcerea te pregăteşte pentru mister, permite asimilarea, lasă să răsune ecoul cuvântului ascultat. Este frumoasă fraternitatea, este frumos să ne salutăm, dar întâlnirea cu Isus dă sens întâlnirii noastre, reunirii noastre. Trebuie să redescoperim şi să valorizăm tăcerea!
Acest lucru vreau să-l subliniez mult. Şi aici spun un lucru care este legat cu tăcerea, dar pentru preoţi. Vă rog, omiliile: sunt un dezastru; uneori eu aud pe cineva: "Da, am mers la Liturghie în parohia aceea... da, o bună lecţie de filozofie, 40, 45 de minute... Opt, zece: nu mai mult! Şi mereu un gând, un afect şi o imagine. Oamenii să ducă ceva acasă. În Evangelii gaudium am voit să subliniez asta. Şi am spus asta de atâtea ori, pentru că este un lucru pe care nu ajungem să-l înţelegem: omilia nu este o conferinţă, este un sacramental. Luteranii spun că este un sacrament, este un sacramental - cred că sunt luteranii -; este un sacramental, nu este o conferinţă. Se pregăteşte în rugăciune, se pregăteşte cu spirit apostolic. Vă rog, omiliile, care sunt un dezastru, în general.
Preaiubiţilor, înainte de a vă saluta, doresc încă o dată să exprim încurajarea mea pentru ceea ce faceţi în slujba realizării reformei, pe care părinţii conciliari ne-au încredinţat-o. Să ne angajăm toţi pentru a continua lucrarea bună care a fost începută. Să ajutăm comunităţile să trăiască liturgia, să se lase plăsmuiţi de ea, pentru că - aşa cum spune Scriptura - "cel căruia îi este sete, cel care vrea să primească apa vieţii în dar, să vină!" (Ap 22,17). Să oferim tuturor apa proaspătă care izvorăşte din belşug din liturgia Bisericii.
Vă urez spor la lucru şi din inimă vă binecuvântez. Şi vă rog, vă cer să vă rugaţi pentru mine, nu uitaţi! Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
