|
| © Vatican Media |
Iubiţi fraţi şi surori!
Sunt bucuros să vă spun bun-venit vouă, superiori, membri şi consultanţi ai Dicasterului pentru Evanghelizare - Secţiunea pentru Problemele Fundamentale ale Evanghelizării în Lume, reuniţi în adunare plenară. Este un moment important pentru confruntarea pe care le comportă problemele evanghelizării, mai ales dacă privirea este îndreptată spre diferitele regiuni ale lumii, aşa de diferite între ele prin cultură şi tradiţie.
Primul gând se îndreaptă spre condiţia în care se află diferite Biserici locale unde secularismul din deceniile trecute a creat dificultăţi enorme: de la pierderea simţului de apartenenţă la comunitatea creştină, la indiferenţa în ceea ce priveşte credinţa şi conţinuturile sale. Sunt probleme serioase cu care atâţia fraţi trebuie să se confrunte în fiecare zi, dar nu trebuie să ne descurajăm. Secularismul a fost studiat şi s-au scris avalanşe de pagini în această privinţă. Cunoaştem efectele negative pe care le-a produs, dar acesta este timpul potrivit pentru a înţelege ce răspuns eficace suntem chemaţi să dăm tinerelor generaţii ca să poată recupera sensul vieţii. Referinţa la autonomia persoanei, propusă ca una dintre pretenţiile secularismului, nu poate să fie teoretizată ca independenţă de Dumnezeu, pentru că tocmai Dumnezeu garantează acţiunii personale libertatea. Şi cu privire la noua cultură digitală, care prezintă atâtea aspecte interesante pentru progresul omenirii - să ne gândim la medicină şi la salvgardarea creaţiei -, ea aduce cu sine şi o viziune despre om care apare problematică dacă este referită la exigenţa de adevăr care locuieşte în fiecare persoană, unită cu exigenţa de libertate în raporturile interpersonale şi sociale.
Aşadar, marea problematică ce se află în faţa noastră este a înţelege cum să depăşim ruptura care s-a determinat în transmiterea credinţei. În acest scop, este urgent să se recupereze o relaţie eficace cu familiile şi cu centrele de formare. Credinţa în Domnul înviat, care este inima evanghelizării, pentru a fi transmisă cere o experienţă semnificativă trăită în familie şi în comunitatea creştină ca întâlnire cu Isus Cristos care schimbă viaţa. Fără această întâlnire, reală şi existenţială, vor fi mereu supuşi tentaţiei de a face din credinţă o teorie şi nu o mărturie de viaţă.
Tot cu privire la problema prioritară a transmiterii credinţei, vă mulţumesc pentru slujirea pe care o daţi în domeniul catehezei. Şi faceţi asta folosindu-vă şi de noul Directoriu, elaborat de voi în 2020. El este un instrument valabil şi poate să fie eficace, nu numai pentru reînnoirea metodologiei catehetice, ci aş spune mai ales pentru implicarea comunităţii creştine în ansamblul său. În această misiune, un rol specific este încredinţat celor care au primit şi vor primi slujirea de catehet, pentru a fi întăriţi în angajarea lor în slujba evanghelizării. Doresc ca episcopii să ştie să alimenteze şi să însoţească vocaţiile la această slujire, mai ales în rândul tinerilor, pentru a permite să fie redusă prăpastia între generaţii şi transmiterea credinţei să nu apară ca o misiune încredinţată numai persoanelor bătrâne. În acest sens, vă încurajez să găsiţi formele ca să poată continua să fie cunoscut, studiat, valorizat Catehismul Bisericii Catolice, aşa încât să se scoată din el răspunsurile la noile exigenţe care se manifestă cu trecerea deceniilor.
O a doua temă pe care vreau s-o împărtăşesc cu voi este spiritualitatea milostivirii, drept conţinut fundamental în opera de evanghelizare. Milostivirea lui Dumnezeu nu dispare niciodată şi noi suntem chemaţi s-o mărturisim şi s-o facem să circule, ca să spunem aşa, în venele trupului Bisericii. Dumnezeu este milostivire: acest mesaj peren a fost relansat cu forţă şi modalităţi reînnoite de Sfântul Ioan Paul al II-lea pentru Biserica şi omenirea de la începutul celui de-al treilea mileniu. Pastoraţia din sanctuare, care este o competenţă a voastră, cere se fie impregnată de milostivire, pentru ca aceia care ajung în acele locuri să poată găsi acolo oaze de pace şi seninătate. Misionarii milostivirii, cu slujirea lor generoasă adusă sacramentului Reconcilierii, oferă o mărturie care ar trebui să-i ajute pe toţi preoţii să redescopere harul şi bucuria de a fi slujitori ai lui Dumnezeu care iartă mereu şi fără limite. Slujitori ai lui Dumnezeu care nu numai că aşteaptă şi merge în întâmpinare, merge să caute, pentru că este Tată milostiv, nu stăpân, este bun Păstor, nu mercenar, şi este plin de bucurie atunci când poate primi o persoană care se întoarce sau o regăseşte în timp ce rătăceşte în labirinturile sale (cf. In 10; Lc 15). Când evanghelizarea este făcută cu ungerea şi stilul milostivirii, găseşte ascultare mai mare şi inima se deschide cu mai multă disponibilitate la convertire. De fapt, suntem atinşi în ceea ce simţim că avem mai multă nevoie, adică iubirea curată, gratuită, care este izvor de viaţă nouă.
A treia temă pe care doresc să v-o propun este pregătirea pentru Jubileul Ordinar de anul viitor. Va fi un Jubileu în care va trebui să iasă în evidenţă forţa speranţei. Peste câteva săptămâni voi face publică scrisoarea apostolică pentru convocarea sa oficială: doresc ca acele pagini să poată ajuta pe mulţi să reflecteze şi mai ales să trăiască în mod concret speranţa. Această virtute teologală a fost văzută în mod poetic ca "sora cea mai mică" în mijlocul celorlalte două, credinţa şi iubirea, dar fără de care acestea două nu merg înainte, nu se exprimă pe ele însele cât mai bine. Poporul sfânt al lui Dumnezeu are atâta nevoie de ea! Cunosc marea angajare pe care zilnic Dicasterul o depune în organizarea Jubileului apropiat. Vă mulţumesc şi sunt sigur că atâta trudă va aduce roadele sale. Oricum, primirea pelerinilor are nevoie să se exprime, în afară de operele structurale şi culturale care sunt necesare, şi în a le permite să trăiască experienţa de credinţă, de convertire şi de iertare, întâlnind o comunitate vie care dă mărturie bucuroasă şi convinsă despre ea.
Şi să nu uităm că acest an care precedă Jubileul este dedicat rugăciunii. Avem nevoie să redescoperim rugăciunea ca experienţă de a sta în prezenţa Domnului, de a ne simţi înţeleşi, primiţi şi iubiţi de el. Aşa cum ne-a învăţat Isus, nu este vorba atât de a înmulţi cuvintele noastre, cât mai curând de a da spaţiu tăcerii pentru a asculta cuvântul şi a-l primi în viaţa noastră (cf. Mt 6,5-9). Să începem noi, fraţilor şi surorilor, să ne rugăm mai mult, să ne rugăm mai bine, la şcoala Mariei şi a sfinţilor şi a sfintelor.
Vă mulţumesc pentru munca voastră din aceste zile şi pentru slujirea voastră adusă Bisericii. Vă binecuvântez din inimă şi mă rog pentru voi. Şi voi, vă rog, rugaţi-vă pentru mine. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
