Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Îi mulţumesc cardinalului Sandri pentru cuvintele de salut şi de introducere; şi mulţumesc fiecăruia dintre voi pentru prezenţă, în special pe cei care vin de departe.
În această dimineaţă v-aţi rugat în faţa Mărturisirii Apostolului Petru, reînnoind împreună mărturisirea de credinţă: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu". Acelaşi gest pe care l-am făcut înainte de Liturghia de început al pontificatului, pentru a manifesta, aşa cum spune Papa Benedict al XV-lea, că "în Biserica lui Isus Cristos, care nu este nici latină, nici greacă, nici slavă, ci catolică nu există nicio discriminare între fiii săi şi că toţi, latini, greci, slavi şi de alte naţionalităţi au aceeaşi importanţă" (Enciclica Dei Providentis, 1 mai 1917). Chiar spre el, care este fondatorul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale şi al Institutului Pontifical Oriental, se îndreaptă amintirea noastră recunoscătoare, la o sută de ani de la moartea sa. El a denunţat grosolănia războiului ca "măcel inutil". Avertismentul său nu a fost ascultat de şefii naţiunilor angajate în primul conflict mondial. Aşa cum nu a fost ascultat apelul Sfântului Ioan Paul al II-lea pentru a descuraja conflictul din Irak.
Aşa cum în acest moment, în care sunt atâtea războaie peste tot, acest apel fie al papilor, fie al bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă nu este ascultat. Pare că premiul cel mai mare pentru pace ar trebui să fie dat războaielor: o contradicţie! Suntem alipiţi de războaie, şi acest lucru este tragic. Omenirea, care se mândreşte că merge înainte în ştiinţă, în gândire, în atâtea lucruri frumoase, merge înapoi în ţeserea păcii. Este campioană în a face războiul. Şi acest lucru ne face pe toţi să ne ruşinăm. Trebuie să ne rugăm şi să cerem iertare pentru această atitudine.
Am sperat că nu va fi nevoie să se repete asemenea cuvinte în al treilea mileniu; şi totuşi omenirea încă pare să bâjbâie în întuneric: am asistat la măcelurile conflictelor din Orientul Mijlociu, din Siria şi Irak; la cele din regiunea etiopiană Tigrai; şi vânturi ameninţătoare încă suflă în stepele din Europa Răsăriteană, aprinzând fitilurile şi focurile armelor şi lăsând îngheţate inimile săracilor şi nevinovaţilor, aceştia nu contează. Şi între timp continuă drama din Liban, care lasă de acum atâtea persoane fără pâine; tineri şi adulţi au pierdut speranţa şi părăsesc acele ţinuturi. Şi totuşi ele sunt mama-patria Bisericilor Catolice Orientale: acolo s-au dezvoltat păstrând tradiţii milenare, şi mulţi dintre voi, membri ai dicasterului, sunteţi fiii şi moştenitorii lor.
Aşadar, cotidianul vostru este ca un amestec al prafului preţios al aurului preţios al trecutului vostru şi al mărturiei eroice de credinţă în prezent, însă împreună cu noroiul mizeriilor de care suntem şi responsabili şi al durerii care este provocat de forţe externe. Sau, de asemenea, suntem seminţe puse pe spicele şi pe ramurile plantelor seculare, transportate de vânt până la graniţe inimaginabile: catolicii orientali locuiesc de acum de decenii în continente îndepărtate, au brăzdat mări şi oceane şi au străbătut câmpii. Sunt constituite deja eparhii în Canada, în Statele Unite, în America Latină, în Europa, în Oceania, şi multe altele sunt încredinţate cel puţin deocamdată episcopilor latini care coordonează acţiunea pastorală prin preoţii trimişi conform procedurilor corecte de respectivii conducători ai Bisericii, patriarhi, arhiepiscopi majori sau mitropoliţi sui iuris.
Pentru aceasta lucrările voastre au tratat despre evanghelizare, care constituie identitatea Bisericii în fiecare parte a sa, ba mai mult, vocaţia fiecărui botezat. Şi pentru misiune trebuie să ascultăm mai mult bogăţia diferitelor tradiţii. Mă gândesc de exemplu la itinerarul catecumenatului adulţilor, care prevede celebrarea sacramentelor iniţierii creştine în formă unitară: o cutumă care în Bisericile orientale este păstrată şi practicată şi pentru copii. În ambele parcursuri se intuieşte importanţa unei cateheze mistagogice înţelepte, care să însoţească pe botezaţii de orice vârstă la o apartenenţă matură şi bucuroasă la comunitatea creştină. În Biserica latină ne lipseşte această cateheză mistagogică. Pe acest drum sunt preţioase diferitele ministerialităţi în Biserică, precum şi armonia în raporturile cu călugării şi călugăriţele care acţionează conform carismei proprii şi în contextele voastre. Asupra acestor aspecte v-aţi oprit în aceste zile.
Există o experienţă în care "lutul" umanităţii noastre se lasă plăsmuit, nu de opiniile schimbătoare sau de analizele sociologice fie ele necesare, ci de Cuvânt şi de Duhul Celui Înviat. Această experienţă este liturgia. Şi asta ne face să ne gândim şi la drumul sinodal, ba chiar, la parcursul sinodal. Parcursul sinodal nu este un parlament, nu înseamnă a ne spune opiniile diferite şi după aceea a face o sinteză sau o votare, nu. Parcursul sinodal înseamnă a merge împreună sub conducerea Duhului Sfânt, iar voi, în Bisericile voastre, aveţi sinoade, tradiţii sinodale antice, şi sunteţi martori ai acestui lucru. Este Duhul, în sinodalitate, şi când nu este Duhul există numai un parlament sau un sondaj de opinie, dar nu sinodul. Această experienţă - spuneam - este cerul pe pământ, şi acest lucru îl avem în liturgie, aşa cum îi place mai ales Orientului să repete. Dar frumuseţea riturilor orientale este mult departe de a constitui o oază de evadare sau de conservare. Adunarea liturgică se recunoaşte ca atare nu pentru că se convoacă de la sine însăşi, ci pentru că ascultă glasul Altuia, rămânând îndreptată spre El, şi tocmai pentru aceasta simte urgenţa de a merge spre fratele şi spre sora ducând vestea lui Cristos. Şi acele tradiţii care păstrează folosirea iconostasului, cu poarta regească, sau vălul care ascunde sanctuarul în unele momente ale ritului, ne învaţă că acest elemente arhitectonice sau rituale nu transmit ideea distanţei lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, preamăresc misterul de condescendenţă - de syncatabasi - în care Cuvântul a venit şi vine în lume.
Întâlnirea liturgică pentru cei 25 de ani ai Instrucţiunii despre aplicarea prescrierilor liturgice din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale este o oportunitate pentru cunoaştere în cadrul comisiilor liturgice ale diferitelor Biserici sui iuris; este o invitaţie de a merge împreună cu Dicasterul şi cu consultanţii săi, conform căii indicate de Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican. Pe acest drum face foarte bine ca fiecare component al unicei şi simfonicei Biserici catolice să se menţină mereu în ascultarea celorlalte tradiţii, a itinerarelor lor de căutare şi de reformă, păstrând însă fiecare propria originalitate. Fidelitatea faţă de propria originalitate este ceea ce face bogăţia simfonică a Bisericilor orientale. Ne putem întreba, de exemplu, despre posibila introducere de ediţii ale liturgiei în limbile ţărilor unde sunt răspândiţi proprii credincioşi, dar cu privire la forma celebrării este necesar ca să se trăiască unitatea conform cu ceea ce este stabilit de sinoade şi aprobat de Scaunul Apostolic, evitând particularisme liturgice care, în realitate, manifestă diviziuni de alt gen în sânul respectivelor Biserici. În afară de asta, să nu uităm că fraţii din Bisericile ortodoxe şi ortodoxe orientale ne privesc: deşi nu putem să ne aşezăm la aceeaşi masă euharistică, totuşi aproape întotdeauna celebrăm şi ne rugăm cu aceleaşi texte liturgice. De aceea, să fim atenţi la experimentări care pot dăuna drumului spre unitatea vizibilă a tuturor discipolilor lui Cristos. Lumea are nevoie de mărturia comuniunii: dacă dăm scandal cu disputele liturgice - şi din păcate, recent au existat câteva -, facem jocul celui care este maestru al dezbinării.
Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru munca voastră din aceste zile. Vă sunt mereu aproape în rugăciune. Duceţi credincioşilor voştri încurajarea mea şi binecuvântarea mea. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
