|
| © Vatican Media |
Iubiţi fraţi şi surori!
Vă întâlnesc cu ocazia Adunării voastre Plenare. Îl salut pe cardinalul prefect şi pe voi toţi, membri, consultaţi şi colaboratori ai Dicasterului pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor.
La şaizeci de ani de la promulgarea lui Sacrosanctum Concilium, nu încetează să entuziasmeze cuvintele pe care le citim în Proemium, cu care părinţii conciliari declarau finalitatea conciliului. Sunt obiective care descriu o voinţă precisă de reformă a Bisericii în dimensiunile sale fundamentale: a face să crească în fiecare zi mai mult viaţa creştină a credincioşilor; a adapta mai bine la exigenţele timpului nostru instituţiile supuse la schimbări; a favoriza ceea ce poate contribui la unirea tuturor celor care cred în Cristos; a revigora ceea ce foloseşte la chemarea tuturor în sânul Bisericii (cf. SC, 1). Este vorba de o muncă de reînnoire spirituală, pastorală, ecumenică şi misionară. Şi pentru a o putea realiza, părinţii conciliari ştiau bine de unde trebuie să se înceapă, ştiau "că trebuie să se ocupe în mod special şi de reforma şi de promovarea liturgiei" (ibid.). Este ca şi cum ar spune: fără reformă liturgică nu există reformă a Bisericii.
Putem face o astfel de afirmaţie numai înţelegând ce este liturgia în sens teologic, aşa cum primele numere din constituţie sintetizează în mod minunat. O Biserică ce nu simte pasiunea pentru creşterea spirituală, care nu încearcă să vorbească în mod comprehensibil bărbaţilor şi femeilor din timpul său, care nu simte durere pentru diviziunea între creştini, care nu freamătă pentru neliniştea de a-l vesti pe Cristos neamurilor, este o Biserică bolnavă, şi acestea sunt simptomele.
Orice instanţă de reformă a Bisericii este mereu problemă de fidelitate matrimonială: Biserica Mireasă va fi tot mai frumoasă cu cât îl va iubi mai mult pe Cristos Mirele, până la a-i aparţine total, până la conformarea deplină cu el. Şi cu privire la asta, spun un lucru despre ministerialităţile femeii. Biserica este femeie, Biserica este mamă, Biserica are figura sa în Maria şi Biserica-femeie, a cărei figură este Maria, este mai mult decât Petru, adică este altceva. Nu se poate reduce totul la ministerialitate. Femeia în ea însăşi are un simbol foarte mare în Biserică drept femeie, fără a o reduce la ministerialitate. Pentru aceasta am spus că orice instanţă de reformă a Bisericii este mereu problemă de fidelitate matrimonială, pentru că este femeie. Părinţii conciliari ştiu că trebuie să fie în centru liturgia, pentru că este locul prin excelenţă în care îl întâlnim pe Cristos viu. Duhul Sfânt, care este dota preţioasă pe care Mirele însuşi, cu crucea sa, a oferit-o pentru Mireasă, face posibilă acea actuosa participatio care încontinuu însufleţeşte şi reînnoieşte viaţa baptismală.
Scopul reformei liturgice - în cadrul mai amplu al reînnoirii Bisericii - este tocmai de "a trezi acea formare a credincioşilor şi a promova acea acţiune pastorală care să aibă drept culme a sa şi izvor al său liturgia sacră" (Instrucţiunea Inter oecumenici, 26 septembrie 1964, 5).
Aşadar, pentru ca toate acestea să se poată întâmpla este necesară formarea liturgică, adică la liturgie şi din liturgie, asupra căreia reflectaţi în aceste zile. Nu este vorba de o specializare pentru câţiva experţi, ci de o dispoziţie interioară a întregului popor al lui Dumnezeu. Asta desigur nu exclude să existe o prioritate în formare a celor care, în virtutea sacramentului Preoţiei, sunt chemaţi să fie mistagogi, adică să ia de mână şi să-i însoţească pe credincioşi în cunoaşterea sfintelor taine. Vă încurajez să continuaţi în această angajare a voastră pentru ca păstorii să ştie să conducă poporul la păşunea bună a celebrării liturgice, unde vestirea lui Cristos mort şi înviat devine experienţă concretă a prezenţei sale care transformă viaţa.
În spiritul de colaborare sinodală între Dicastere - dorită în Praedicate Evangelium (cf. nr. 8) -, doresc ca problema formării liturgice a slujitorilor hirotoniţi să fie tratată şi cu Dicasterul pentru Cultură şi Educaţie, cu Dicasterul pentru Cler şi cu Dicasterul pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, aşa încât fiecare să ofere propria contribuţie specifică. Dacă "liturgia este culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi, în acelaşi timp, izvorul din care provine toată energia sa" (SC, 10), trebuie făcut în aşa fel încât şi formarea slujitorilor hirotoniţi să aibă tot mai mult o amprentă liturgico-sapienţială, fie în curriculum de studii teologice, fie în experienţa de viaţă din seminarii.
În sfârşit, în timp ce pregătim noi parcursuri formative pentru slujitori, trebuie să ne gândim la cele destinate poporului lui Dumnezeu. Pornind de la adunările care se reunesc în ziua Domnului şi în sărbătorile din anul liturgic: ele constituie prima oportunitate concretă de formare liturgică. Şi tot aşa pot fi alte momente în care oamenii participă mai mult la celebrări şi la pregătirea lor: mă gândesc la sărbătorile patronale sau la sacramentele iniţierii creştine. Pregătiţi cu grijă pastorală, devin ocazii favorabile pentru ca oamenii să poată redescoperi şi aprofunda sensul celebrării misterului mântuirii astăzi.
"Mergeţi şi pregătiţi pentru noi [...] Paştele" (Lc 22,8): aceste cuvinte ale lui Isus, care inspiră reflecţiile voastre în aceste zile, exprimă dorinţa Domnului de a ne avea în jurul mesei Trupului şi Sângelui său. Sunt un imperativ care ajunge la noi ca o implorare iubitoare: angajarea în formarea liturgică înseamnă a corespunde acestei invitaţii ca "să putem mânca Paştele" şi să trăim o existenţă pascală, personală şi comunitară.
Iubiţi fraţi şi surori, misiunea voastră este mare şi frumoasă: a lucra pentru ca poporul lui Dumnezeu să crească în conştiinţa şi în bucuria de a-l întâlni pe Domnul celebrând sfintele taine şi, întâlnindu-l, să aibă viaţă în numele său. Vă mulţumesc mult pentru angajarea voastră şi vă binecuvântez din inimă. Sfânta Fecioară să vă păzească. Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
