A fi "cu urechea în inima lui Dumnezeu şi mâna la pulsul timpului". Preoţilor de Schönstatt - primiţi în audienţă joi, 3 septembrie 2015, în Sala Consistoriului, indicându-le trei domenii specifice de angajare: contemplaţie, slujire, fraternitate.
Iubiţi fraţi preoţi,
Sunt fericit să fiu cu voi la această întâlnire. Îi mulţumesc lui Juan Pablo pentru cuvintele sale, precum şi pentru mărturia de afect în numele membrilor Mişcării. Încă păstrez o amintire vie a întâlnirii de anul trecut.
Al V-lea Capitul General pe care tocmai l-aţi celebrat a avut loc la a 50-a aniversare a întemeierii institutului de către părintele Josef Kentenich. Şi după aceşti ani de drum, vă preocupă să menţineţi vie carisma de la întemeiere şi capacitatea de a şti s-o transmiteţi celor mai tineri. Mă preocupă şi pe mine ca s-o menţină şi s-o transmită, în aşa fel încât să continue să inspire şi să susţină viaţa lor şi misiunea lor. Voi ştiţi că o carismă nu este o piesă de muzeu, care rămâne intactă într-o vitrină, pentru a fi contemplată şi nimic mai mult. Fidelitatea, menţinerea pură a carismei, nu înseamnă în niciun fel a o închide într-o sticlă sigilată, ca şi cum ar fi apă distilată, pentru ca să nu fie contaminată de exterior. Nu, carisma nu se păstrează ţinând-o deoparte; trebuie deschisă şi lăsată să iasă, pentru ca să intre în contact cu realitatea, cu persoanele, cu neliniştile lor şi problemele lor. Şi astfel, în această rodnică întâlnire cu realitatea, carisma creşte, se reînnoieşte şi se transformă şi realitatea, se transfigurează prin forţa spirituală pe care această carismă o poartă cu sine.
Părintele Kentenich exprima foarte bine asta atunci când spunea că trebuie să stăm "cu urechea în inima lui Dumnezeu şi cu mâna la pulsul timpului". Aceştia sunt cei doi pilaştri ai unei vieţi spirituale autentice. Pe de o parte, contactul cu Dumnezeu. El are prioritatea, ne-a iubit cel dintâi; mai înainte ca să ne vină ceva în minte, El ne-a precedat deja cu iubirea sa imensă. Şi sfântul Paul ne avertizează să nu ne atribuim vreun lucru, ca şi cum ar fi al nostru, deoarece capacitatea ne vine de la Dumnezeu (cf. 2Cor 3,4-6). Astăzi, în Oficiul divin, lectura din sfântul Grigore cel Mare ne vorbea despre preotul care este pus ca străjer în mijlocul poporului, pentru a vedea de departe tot ceea ce se apropie (cf. Omilie despre Ezechiel, cartea 1,11,4). Aşa este preotul. Mă refer la preotul treaz, pentru că cel adormit, oricât de sus ar sta, nu vede nimic. Aşa este preotul. Ca restul fraţilor săi, şi el stă în câmpia slăbiciunii sale, a puţinelor sale forţe. Însă Domnul îl cheamă pentru ca să se ridice, pentru ca să urce în turnul de strajă al rugăciunii, la înălţimea lui Dumnezeu; îl cheamă să intre în dialog cu El: dialog de iubire, de la tată la fiu, de la frate la frate, dialog în care se simte bătaia inimii lui Dumnezeu şi se învaţă să se privească departe, mai în profunzime. M-a uimit mereu figura lui Moise, care stătea în mijlocul poporului, în mijlocul necazurilor, al luptelor cu faraonul, al problemelor grave de rezolvat. Ca atunci când stătea pe malurile mării şi a văzut venind armata faraonului: "Ce fac acum?". Un om pe care Dumnezeu l-a chemat să fie străjer. L-a făcut să urce sus şi i-a vorbit faţă în faţă. Ce tip!, am fi spus noi. Şi ce spune Biblia? Că era cel mai umil om care a existat pe faţa pământului. Nu a existat alt om aşa de umil ca Moise. Când ne lăsăm ridicaţi până la turnul de strajă al rugăciunii, la intimitatea cu Dumnezeu pentru a-i sluji pe fraţi, semnul este umilinţa. Nu ştiu, confruntaţi-vă cu asta. În schimb, când sunteţi un pic "cocoşi", un pic suficienţi, este pentru că suntem la jumătatea drumului sau credem că suntem suficienţi nouă înşine.
Domnul ne aşteaptă în rugăciune - vă rog, n-o lăsaţi -, în contemplarea Cuvântului său, în recitarea Liturgiei Orelor. Nu este un drum bun a neglija rugăciunea sau, mai rău încă, a o abandona cu scuza unei slujiri epuizante, pentru că "dacă Domnul nu construieşte casa, în zadar se străduiesc constructorii" (Ps 127,1). Ar fi o gravă eroare a crede că se menţine vie carisma concentrându-ne pe structurile externe, pe scheme, pe metode sau pe formă. Dumnezeu ne eliberează de spiritul funcţionalismului. Vitalitatea carismei se înrădăcinează în "prima iubire" (cf. Ap 2,4). Din capitolul al doilea al cărţii lui Ieremia: "Îmi amintesc de tine, de afectul tinereţii tale... când mă urmai în deşert". Prima iubire, întoarcerea la prima iubire. Prima iubire, reînnoită în fiecare zi, în dispoziţia de a asculta şi de a răspunde cu generozitate îndrăgostită. În contemplaţie, deschizându-ne la noutatea Duhului, la surprize, cum ai spus tu, să lăsăm ca Domnul să ne surprindă şi să deschidă drumuri de har în viaţa noastră. Se realizează în noi această descentralizare sănătoasă şi necesară, în care ne dăm deoparte pentru ca Cristos să ocupe centrul vieţii noastre. Vă rog, fiţi descentraţi. Niciodată în centru.
Al doilea pilastru este constituit de expresia: "a tasta pulsul timpului", al realităţii, al persoanelor. Nu trebuie să ne fie frică de realitate. Şi realitatea trebuie luată aşa cum vine, ca portarul atunci când trag mingea şi de acolo, de unde vine, încearcă s-o pareze. Acolo ne aşteaptă Domnul, acolo ni se comunică şi ni se revelează. Dialogul cu Dumnezeu în rugăciune ne face să ascultăm glasul său şi în persoanele şi în situaţiile care ne înconjoară. Nu sunt două urechi diferite, una pentru Dumnezeu şi cealaltă pentru realitate. Când suntem cu fraţii noştri, în special cu aceia care în ochii noştri sau ai celor ai lumii sunt mai puţin plăcuţi, ce anume vedem? Ne dăm seama că Dumnezeu îi iubeşte, că au aceeaşi carne pe care Cristos a asumat-o sau rămân indiferent în faţa problemelor lor? Ce anume îmi cere Domnul în situaţia aceea? A tasta pulsul realităţii cere contemplaţia, raportul familial cu Dumnezeu, rugăciunea constantă şi de atâtea ori plictisitoare, care însă ajunge în slujire. În rugăciune învăţăm să nu trecem departe în faţa lui Cristos care suferă în fraţii săi. În rugăciune învăţăm să slujim.
Slujirea, notă dominantă în viaţa unui preot! Nu degeaba, preoţia noastră este una ministerială, în slujba preoţiei baptismale. Voi sunteţi, practic, ultima realitate a Mişcării întemeiate de părintele Kentenich; şi asta cuprinde o mare lecţie, este ceva frumos. Acest a fi "ultimii" reflectă în mod clar locul pe care-l ocupă preoţii în raport cu fraţii lor. Preotul nu stă mai sus şi nici mai în faţă decât ceilalţi, ci merge cu ei, iubindu-i cu aceeaşi iubire a lui Cristos, care n-a venit pentru a fi slujit ci pentru a sluji şi a-şi da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (cf. Mt 20,28). Cred că asta e ceea ce în substanţă a voit fondatorul vostru pentru preoţi: a sluji în mod dezinteresat Biserica, toate comunităţile, Mişcarea, pentru a-i păstra unitatea şi misiunea. Preotul, pe de o parte trebuie să urce în turnul de strajă al contemplaţiei pentru a intra în inima lui Dumnezeu, pe de altă parte trebuie să se înjosească - a înainte înseamnă a se înjosi în viaţa creştină - trebuie să se înjosească în slujire şi să spele, să îngrijească şi să panseze rănile fraţilor săi. Atâtea răni mortale şi spirituale, care îi ţin întinşi în afara drumului vieţii. Să-i cerem Domnului să ne dea o spinare ca a sa, puternică pentru a lua asupra noastră pe cei care nu au speranţă, pe cei care par că s-au rătăcit, pe cei cărora nu li se dedică nici măcar o privire... Şi, vă rog, ca să ne elibereze de escaladism [căţărare] în viaţa noastră sacerdotală.
Fără îndoială, este o misiune exigentă, care devine tolerabilă şi chiar frumoasă cu fraternitatea sacerdotală. Vă rog, niciodată singuri. Slujirea prezbiterală nu se poate concepe în mod individual, sau, mai rău încă, individualist. Fraternitatea este o mare şcoală de ucenicie. Presupune o mare dăruire de sine lui Dumnezeu şi fraţilor, ne ajută să creştem în caritate şi în unitate şi face în aşa fel încât mărturia noastră de viaţă să fie mai rodnică.
Nu noi suntem cei care-i alegem pe fraţii noştri, dar e adevărat, noi suntem cei care putem face opţiunea conştientă şi rodnică de a-i iubi aşa cum sunt, cu defecte şi virtuţi, cu limite şi potenţialităţi. Vă rog, în comunităţile voastre să nu există niciodată indiferenţă. Comportaţi-vă ca nişte bărbaţi. Dacă apar discuţii sau diversităţi de opinii, nu vă îngrijoraţi, mai bună este căldura discuţiei decât răceala indiferenţei, adevărat mormânt al carităţii fraterne. La sfârşit, cu iubirea, înţelegerea, dialogul, afectul sincer, rugăciunea şi pocăinţe, totul se depăşeşte şi fraternitatea capătă nouă forţă şi nou elan, umplând de bucurie preoţia voastră. Învăţaţi să vă suportaţi, să vă certaţi şi să iertaţi. Mai ales, învăţaţi să vă iubiţi.
Contemplaţie, slujire, fraternitate. Aş vrea să împărtăşesc cu voi aceste trei atitudini care pot fi de ajutor în viaţa sacerdotală.
La sfârşitul întâlnirii noastre, permiteţi-mi să vă încredinţez cu umilinţă trei lucruri. În primul rând, însoţiţi familiile şi îngrijiţi-vă de ele, ele au nevoie să fie însoţite, pentru ca să trăiască în sfinţenie alianţa lor de iubire şi de viaţă, mai ales cele care trec prin momente de criză sau dificultate. În al doilea rând, şi gândindu-mă la apropiatul jubileu, dedicaţi mult timp sacramentului reconcilierii. Fiţi mari iertători, vă rog. Mie îmi face bine să amintesc de un frate din Buenos Aires, care este un mare iertător. Are aproape vârsta mea şi uneori îi vine îndoială că a iertat prea mult. Într-o zi l-am întrebat: "Şi ce faci atunci când îţi vine îndoiala?". "Merg în capelă, privesc tabernacolul şi îi spun: «Doamne, iartă-mă, astăzi am iertat prea mult, dar să fie clar că exemplul rău mi l-ai dat tu!»". Comunităţile voastre să fie martore ale milostivirii şi duioşiei lui Dumnezeu. Şi în al treilea rând, vă cer să vă rugaţi pentru mine pentru că am nevoie de asta. Vă încredinţez cu afect grijilor Mamei noastre de trei ori vrednice de laudă. Şi Dumnezeu să vă binecuvânteze. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
