|
| © Vatican Media |
Pentru a înţelege mai bine experienţa Sinodului încă în desfăşurare, publicăm mărturia adresată papei de unul dintre participanţi.
"Dragă Papa Francisc, sunt entuziasmat de climatul care s-a creat în Sinod. Metoda urmată permite în mod sincer să ne povestim, să exprimăm dorinţe şi vise. Se porneşte de la experienţe şi nu de la principii. Este o metodă inductivă care funcţionează şi are o valoare deosebită şi datorită semnificaţie sale teologice, pe lângă cea metodologică. De fapt, ne face să citim practicile şi trăirile ca locuite de lucrarea Duhului.
În aceste zile, trăite între multă ascultare şi întâlniri, am observat toată truda care se face în a renunţa la propriile poziţii şi la propriile convingeri. Episcopii latini nu vor să renunţe la dorinţa de relevanţă acolo unde se strecoară ispita recuceririi "teritoriilor pierdute", dar şi la un anumit mod de a înţelege primatul petrin care adesea ascunde lene în gestionarea cu înţelepciune şi competenţă a situaţiilor care privesc Bisericile particulare, fără necesitatea de a recurge de fiecare dată la Roma.
Orientalii nu sunt gata să renunţe la niciuna dintre tradiţiile lor. Călugărilor le este greu să renunţe la o anumită autonomie exagerată care riscă adesea să genereze o Biserică paralelă, precum şi mişcările şi noile comunităţi ecleziale. Nu se poate avea totul fără a renunţa la nimic. Acest lucru este imposibil şi subminează "profeţia" Sinodului, dar şi viitorul Bisericii. De fapt, cum de am împovărat Biserica aşa de mult? Cum de am putut ajunge la punctul de a ne lua respiraţia? Cum de Bisericile noastre (nu Biserica) au devenit mormântul credinţei (cel puţin în Europa pe care o cunosc mai bine)? Am un singur răspuns: Domnul a renunţat la ceea ce avea mai scump, la "comoara geloasă" a divinităţii sale, pentru a trăi în mijlocul nostru şi pentru a nu ne înspăimânta. A dat totul pentru noi, până la ultima respiraţie împlinind toate. În acest mod ne-a arătat că aceasta este singura cale pentru a fi liberi, pentru a alerga ca mireasa din Cântarea cântărilor în căutarea mirelui său. Dar cum putem să alergăm, să strigăm tare evanghelia dacă suntem aşa de împovăraţi şi ne este greu să ne mişcăm? Oare suntem ostatici ai unei anumite obezităţi făcute din autosuficienţă şi narcisism?
Iată pentru ce cred că sinodalitatea ne va ajuta să ne golim de atâtea pretenţii de putere, de atâtea structuri care împovărează viaţa noastră. Sinodalitatea este o diaconie care permite fiecăruia să facă munca sa, să desfăşoare propria slujire, aşa cum a permis apostolilor să predice cuvântul şi celorlalţi să-i slujească pe săraci şi pe văduve.
Prin urmare, în inima mea port cu mine atâtea întrebări acasă, mult mai multe decât aveam înainte de a veni aici, dar simt că sunt întrebări capabile să traseze un drum şi să indice o direcţie, aceea a discernământului în Duh, care este condiţie permanentă a Bisericii. Închei cu un citat din Rainer Maria Rilke: «Fii răbdător faţă de tot ceea ce este nerezolvat în inima ta şi încearcă să iubeşti întrebările, care sunt asemenea cu nişte camere încuiate cu cheie şi cu nişte cărţi scrise într-o limbă străină. Nu căuta acum răspunsurile care nu-ţi pot fi date, pentru că nu ai fi capabil să convieţuieşti cu ele. Şi punctul este a trăi fiecare lucru. Trăieşte întrebările acum. Poate că ţi se va da, fără ca tu să-ţi dai seama, să trăieşti până în ziua îndepărtată în care vei avea răspunsul»".
(După L'Osservatore Romano, 24 octombrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
