Cardinal Kurt Koch
Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor
Benedict al XVI-lea a convocat o "Zi de reflecţie, dialog şi rugăciune pentru pace şi dreptate în lume". La 27 octombrie 2011 nu va putea fi însă o simplă rugăciunea a iniţiativei de neuitat întreprinsă de fericitul Ioan Paul al II-lea în anul 1986, şi mai ales pentru că în aceşti douăzeci şi cinci de ani lumea s-a schimbat mult. Cotitura cea mai decisivă care a avut loc între timp este fără îndoială sfârşitul regimurilor asupritoare comuniste în ţările de dincolo de Cortina de Fier, care a schimbat radical harta externă şi internă a Europei şi care a fost definit de cardinalul de atunci Joseph Ratzinger ca victoria adevărului Duhului şi a religiei: "Duhul a dat dovada puterii sale; sunetul de trâmbiţă al libertăţii a fost mai puternic decât zidul care voia să-l limiteze" (J. Ratzinger, Wendezeit für Europa? Diagnosen und Prognosen zur Lage von Kirche und Welt, 106). Sfârşitul aşa-numitului război rece care, după părerea lui Michail Gorbaciov, n-ar fi fost posibil fără energia fericitului Ioan Paul al II-lea, a schimbat în manieră neindiferentă şi situaţia ecumenică şi interreligioasă.
Marea cotitură din anul 1989 din Europa a făcut în aşa fel încât, în peisajul ecumenic, mai ales Bisericile ortodoxe să ajungă să ocupe un loc mai însemnat în conştiinţa tuturor creştinilor. Din punctul de vedere al credinţei şi ecleziologiei, ele sunt foarte apropiate de noi, chiar dacă poate să pară, la nivel de istorie şi cultură, că ar exista între noi şi ei o distanţă şi mai mare faţă de cea avută cu comunităţile ecleziale născute din Reformă. A asculta glasul ortodoxiei este indispensabil dacă vrem să facem paşi înainte şi în depăşirea problemelor referitoare la dezbinarea creştinilor în Occident. A asculta acest glas va contribui mai ales la o lărgire spre est şi în ecumenism, extrem de important pentru viitorul social al Europei. De fapt, unificarea politică a Europei se va putea realiza numai dacă va avea loc o ulterioară apropiere între creştinii din Orient şi din Occident, adică dacă Biserica, în Occident ca şi în Orient, va învăţa din nou, aşa cum obişnuia să afirme fericitul Ioan Paul al II-lea, să respire cu amândoi plămânii. Din punct de vedere interreligios trebuie să luăm act în primul rând de marile mişcări migratoare care au condus la un bogat amestec de populaţie. Asta înseamnă mai ales că religiile diferite de religia noastră nu mai sunt percepute ca fenomene străine, ci ca realităţi vecine, pe care le experimentăm zilnic şi care, în întâlnirea cu alţi credincioşi, asumă un chip deosebit. Acest lucru este adevărat îndeosebi pentru islam, care se articulează în interiorul său în multiple forme şi care, prezent în numeroase ţări europene de mult timp sau de puţin timp, constituie o religie în creştere rapidă în faţa unei populaţii locale în scădere ca număr şi în îmbătrânire constantă. Aşadar, dialogul interreligios este indispensabil pentru prosperitatea unei convieţuiri paşnice în societatea de astăzi. Această nouă situaţi interreligioasă a făcut în aşa fel încât religia, adesea considerată de opinia publică drept un factor irelevant sau chiar deranjant, care trebuie izolat la marginile vieţii sociale, a redevenit o temă la ordinea zilei în dezbaterea publică. Această dezvoltare trebuie citită ca un fapt încurajator deoarece o societate care se închide în faţa divinului este o societate incapabilă să ducă un dialog interreligios, aşa cum a afirmat clar Benedict al XVI-lea în vestitul său discurs din anul 2006 la Universitatea din Regensburg, în Germania: "O raţiune care în faţa divinului este surdă şi respinge religia în cadrul subculturilor este incapabilă să se insereze în dialogul culturilor".
Întâlnirea de la Assisi din 27 octombrie 2011 se leagă de acest aspect fundamental. Ea ia act mai ales de faptul că marile speranţe de pace apărute după prăbuşirea regimurilor comuniste în anul 1989 au început să şovăie din cauza dezvoltărilor succesive, pentru că al treilea mileniu a fost marcat încă de la început de o înspăimântătoare escaladare a violenţei şi de acte teribile de terorism care nu par să înceteze. În această situaţie, Benedict al XVI-lea consideră crucial ca diferitele Biserici şi comunităţi creştine şi reprezentanţii celorlalte religii să dea din nou o mărturie credibilă şi convinsă în favoarea păcii şi dreptăţii în lumea de astăzi. Toţi participanţii sunt invitaţi la o angajare personală în a declara public şi în a se strădui pentru ca credinţa şi religia să nu se înrudească în nici un fel cu ostilitatea şi violenţa, ci să se acordeze cu pacea şi reconcilierea. Aceasta viziune este ceva natural pentru ecumenismul creştin. De fapt, mişcarea ecumenică este încă de la început o mişcare de pace care se pune în slujba păcii dintre credincioşii creştini şi dintre comunităţile creştine pe drumul purificării memoriei, al depăşirii cauzelor multiplelor dezbinări dintre creştini, al vindecării vechilor ostilităţi şi al recunoaşterii reciproce ca fraţi şi surori în Cristos.
Deşi dialogul interreligios nu-şi poate fixa o asemenea unitate, ci continuă respectul, promovarea înţelegerii reciproce şi colaborarea solidară în construirea unei lumi paşnice şi drepte, şi dialogul interreligios "stă sau cade" prin gesturi concrete de reconciliere, având conştiinţa că pacea poate să apară numai acolo unde nu ura şi violenţa ci înţelegerea şi colaborarea paşnică pregătesc drumul viitorului, adică acolo unde pacea este efortul comun al tuturor religiilor. Iată deci strălucind adevăratul motiv pentru care Papa a ales referinţa la pelerinaj pentru întâlnirea de la Assisi, definindu-i tem: Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii. Pacea este posibilă numai acolo unde oamenii, ca autentici căutători ai lui Dumnezeu, pornesc la drum spre adevăr. De fapt, pacea se află în adevăr, aşa cum a subliniat deja Benedict al XVI-lea în primul său mesaj pentru Ziua mondială a păcii în anul 2006: "Acolo unde şi acolo când omul se lasă luminat de strălucirea adevărului, întreprinde aproape natural drumul păcii".
Istoria arată suficient de mult că negarea adevărului, sau chiar indiferenţa în faţa lui, injectează otrava discordiei în relaţiile umane şi că, invers, adevărata întâlnire a religiilor este posibilă nu dacă se renunţă la adevăr, ci dacă se intră în el profund. În lumina acestei consideraţii fundamentale, întâlnirea de la Assisi ar trebui să fie în primul rând "o zi de reflecţie". Însă, reflecţia despre pace poate produce roade nu în izolarea splendidă a fiecărui individ, ci în căutarea comună a adevărului. Iată pentru ce al doilea termen care descrie întâlnirea de la Assisi este "zi de dialog". Pentru că pacea, conform originii ebraice a termenului shalom, este în primul rând un salut, un cuvânt de relaţie, reflecţia despre pace poate avea loc numai în dialog, în schimbul dintre credincioşi care discută împreună despre modul în care au găsit rădăcina cea mai profundă a păcii în întâlnirea cu Dumnezeu şi au experimentat deci o realitate care nu poate să fie necunoscută de adepţii celorlalte religii. Numai dacă dialogul interreligios nu se reduce la un simplu schimb de cordialităţi, ci îşi propune căutarea adevărului, poate să devină ascultare comună a unicului Logos al lui Dumnezeu, care ne dăruieşte pacea în pofida divergenţelor noastre, a contradicţiilor noastre şi chiar a dezbinărilor noastre. În sfârşit, pentru cei care cred este natural ca o "zi de reflecţie şi de dialog" să fie şi o "zi de rugăciune" pentru pace. De fapt, rugăciunea nu este numai prima articulare a credinţei; în rugăciune noi întâlnim şi fundamentul cel mai profund al păcii, adică pacea fiecărui individ cu Dumnezeu. Reculegerea în pacea cu Dumnezeu, care este izvorul oricărei păci, sau mai bine zis care este Pacea, este drumul decisiv care trebuie făcut pentru a găsi pacea şi între oameni, între naţiuni şi între popoare. Nu este întâmplător că Isus leagă încurajarea sa de a-i iubi pe duşmani de îndemnul său de a ne ruga. Rugăciunea se revelează, aşadar, drept "centru de reanimare" a reconcilierii. Numai drumul spre pacea interioară cu Dumnezeu demonstrează că este drumul pe care este posibil să se facă şi acţiuni exterioare de pace între oameni şi între popoare.
O asemenea "zi de rugăciune" nu trebuie desigur să fie greşit înţeleasă ca un act sincretist. Mai curând, fiecare religie este invitată să îndrepte către Dumnezeu acea rugăciune care corespunde credinţei sale specifice. Conform credinţei creştine, pacea, la care atât de mult aspiră oamenii de astăzi, provine de la Dumnezeu care a revelat în Isus Cristos planul său originar, adică faptul că ne-a "chemat la pace" (1Cor 7,15). Despre această pace Scrisoarea către Coloseni spune că ne este dăruită prin Cristos, "prin sângele crucii sale" (1,20). Deoarece crucea lui Isus şterge orice dorinţă de răzbunare şi îi cheamă pe toţi la reconciliere, ea se ridică deasupra noastră ca permanentul şi universalul Yom Kippur, care nu recunoaşte altă "răzbunare" decât crucea lui Isus, aşa cum a afirmat Benedict al XVI-lea prin cuvinte foarte profunde, la 10 septembrie 2010 la München: ""Răzbunarea" sa este Crucea: "Nu"-ul spus violenţei, "iubirea până la sfârşit"". Creştini fiind, nu renunţăm desigur la respectul datorat celorlalte religii, ci dimpotrivă îl cimentăm, dacă, mai ales în lumea de astăzi în care violenţa şi teroarea sunt folosite şi în numele religiei, îl mărturisim pe acel Dumnezeu care a pus în faţa violenţei suferinţa sa şi a învins pe cruce nu cu violenţa, ci cu iubirea. De aceea, crucea lui Isus nu este piedică în calea dialogului interreligios; mai degrabă ea indică drumul decisiv pe care mai ales evreii şi creştinii, dar şi musulmanii şi adepţii altor religii, vor trebui să-l primească într-o profundă reconciliere interioară devenind astfel ferment de pace şi de dreptate în lume. Pentru ca întâlnirea de la Assisi să poată fi un pas fundamental în această direcţie, îndreptăm către Dumnezeu rugăciunea noastră în timp ce ne pregătim pentru această mare şi frumoasă iniţiativă voită de Benedict al XVI-lea.
(După news.va, 8 iulie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
