Discursuri la Assisi - 27 octombrie 2011

Discursul papei în bazilica Sfânta Maria a Îngerilor

Adevăratul Dumnezeu este accesibil tuturor

Dumnezeu nu este "proprietate" a celor care cred şi nimeni nu poate în numele său "să se simtă autorizat la violenţă faţă de ceilalţi". Acesta este apelul lansat de Papa la Assisi cu ocazia zilei de reflecţie, dialog şi rugăciune pentru pace şi dreptate în lume, deschisă joi, 27 octombrie 2011, dimineaţa, cu întâlnirea liderilor religioşi în bazilica Sfânta Maria a Îngerilor.

Iubiţi fraţi şi surori,

Stimaţi Conducători şi reprezentanţi ai Bisericilor şi Comunităţilor ecleziale şi ai religiilor din lume,

Dragi prieteni,

Au trecut douăzeci şi cinci de ani de când fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a invitat pentru prima dată reprezentanţi ai religiilor din lume la Assisi pentru o rugăciune pentru pace. Ce s-a întâmplat de atunci? La ce punct este astăzi cauza păcii? Atunci marea ameninţare pentru pacea în lume deriva din împărţirea planetei în două blocuri contrastante între ele. Simbolul vizibil a acestei împărţiri era zidul din Berlin care, trecând prin mijlocul oraşului, trasa graniţa între două lumi. În anul 1989, trei ani după Assisi, zidul a căzut - fără vărsare de sânge. Dintr-o dată arsenaluri enorme, care se aflau în spatele zidului, nu mai aveau nici o semnificaţie. Îşi pierduseră capacitatea lor de a teroriza. Voinţa popoarelor de a fi libere era mai puternică decât arsenalurile violenţei. Problema motivelor acestei răsturnări este complexă şi nu poate găsi un răspuns în formule simple. Însă alături de factorii economici şi politici, motivul cel mai profund al acestui eveniment este de caracter spiritual: în spatele puterii materiale nu mai era nici o convingere spirituală. Voinţa de a fi liberi a fost până la urmă mai puternică decât frica în faţa violenţei care nu mai avea nici o acoperire spirituală. Suntem recunoscători pentru această victorie a libertăţii, care a fost mai ales şi o victorie a păcii. Şi trebuie adăugat că în acest context era vorba nu numai, şi probabil nici în primul rând, de libertatea de a crede, dar şi de ea. Pentru aceasta putem lega toate acestea într-un fel şi cu rugăciunea pentru pace.

Dar ce s-a întâmplat după aceea? Din păcate nu putem spune că de atunci situaţia este caracterizată de libertate şi pace. Chiar dacă ameninţarea marelui război ne se vede, totuşi lumea, din păcate, este plină de discordie. Nu este numai faptul că ici şi acolo în mod repetat se duc războaie - violenţa ca atare este în mod potenţial mereu prezentă şi caracterizează condiţia lumii noastre. Libertatea este un mare bine. Însă lumea libertăţii s-a revelat în mare parte fără orientare şi din partea multora libertatea este înţeleasă greşit şi ca libertate pentru violenţă. Discordia asumă chipuri noi şi înspăimântătoare şi lupta pentru pace trebuie să ne stimuleze în mod nou pe noi toţi.

Să încercăm să identificăm un pic mai de aproape noile chipuri ale violenţei şi discordiei. În linii mari - după părerea mea - se pot găsi două tipologii diferite de noi forme de violenţă care sunt diametral opuse în motivaţia lor şi apoi manifestă în amănunte multe variante. Înainte de toate este terorismul, în care, în locul unui mare război, există atacuri bine ţintite care trebuie să lovească în puncte importante adversarul în mod distructiv, fără nici o atenţie faţă de victimele umane nevinovate care cu asta sunt în mod crud ucise sau rănite. În ochii responsabililor, marele motiv al dăunării duşmanului justifică orice formă de cruzime. Este scoasă din joc tot ceea ce în dreptul internaţional era în mod comun recunoscut şi sancţionat ca limită pusă violenţei. Ştim că adesea terorismul este motivat în mod religios şi că tocmai caracterul religios al atacurilor foloseşte ca justificare pentru cruzimea nemiloasă, care crede că poate să izoleze regulile dreptului din cauza "binelui" urmărit. Religia aici nu este în slujba păcii, ci a justificării violenţei.

Critica religiei, pornind de la iluminism, a susţinut în mod repetat că religia ar fi motiv de violenţă şi cu asta a mărit ostilitatea împotriva religiilor. Că aici religia motivează de fapt violenţa este ceva ce, ca persoane religioase, trebuie să ne îngrijoreze profund. Într-un mod mai subtil, dar tot crud, vedem religia ca motiv de violenţă şi acolo unde violenţa este exercitată de apărători ai unei religii împotriva altora. Reprezentanţii religiilor adunaţi în anul 1986 la Assisi intenţionau să spună - şi noi respectăm asta cu forţă şi mare fermitate: aceasta nu este adevărata natură a religiei. Este în schimb denaturarea ei şi contribuie la distrugerea ei. Împotriva acestui lucru se obiectează: dar de unde ştiţi care este adevărata natură a religiei? Pretenţia voastră nu derivă oare din faptul că printre voi forţa religiei s-a stins? Şi alţii vor obiecta: dar există cu adevărat o natură comună a religiei care se exprimă în toate religiile şi de aceea este valabilă pentru toate? Aceste întrebări trebuie să le înfruntăm dacă vrem să contrastăm în mod realist şi credibil recurgerea la violenţă din motive religioase. Aici se situează misiunea fundamentală a dialogului interreligios - o misiune care trebuie să fie din nou subliniată de această întâlnire. Fiind creştin aş vrea să spun la acest punct: da, în istorie chiar şi în numele credinţei creştine s-a recurs la violenţă. Recunoaştem asta, plini de ruşine. Dar este absolut clar că aceasta a fost o folosire abuzivă a credinţei creştine, în contrast evident cu adevărata sa natură. Dumnezeul în care credem noi creştinii este Creatorul şi Tatăl tuturor oamenilor, de la care pornind toate persoanele sunt între ele fraţi şi surori şi constituie o unică familie. Crucea lui Cristos este pentru noi semnul Dumnezeului care, în locul violenţei, pune suferinţa cu celălalt şi iubirea cu celălalt. Numele său este "Dumnezeul iubirii şi al păcii" (2Cor 13,11). Este misiunea tuturor celor care au vreo responsabilitate faţă de credinţa creştină să purifice încontinuu religia creştinilor pornind de la centrul său interior, pentru ca - în pofida slăbiciunii omului - să fie cu adevărat instrument al păcii lui Dumnezeu în lume.

Dacă o tipologie fundamentală de violenţă este astăzi motivată în mod religios, punând cu asta religiile în faţa problemei referitoare la natura lor şi constrângându-ne pe noi toţi la o purificare, o a doua tipologie de violenţă cu aspect multiform are o motivaţie exact opuse: este consecinţa absenţei lui Dumnezeu, a negării sale şi a pierderii de umanitate care merge în acelaşi pas cu asta. Duşmanii religiei - aşa cum am spus - văd în aceasta un izvor primar de violenţă în istoria omenirii şi pretind deci dispariţia religiei. Însă "nu"-ul spus lui Dumnezeu a produs cruzime şi o violenţă fără măsură, care a fost posibilă numai pentru că omul nu mai recunoştea nici o normă şi nici un judecător mai presus de el, ci se lua numai pe sine însuşi ca normă. Ororile din lagărele de concentrare arată în toată claritatea consecinţele absenţei lui Dumnezeu.

Însă aici n-aş vrea să mă opresc asupra ateismului prescris de stat; aş vrea mai degrabă să vorbesc despre "decăderea"omului şi ca urmare a ei se realizează în mod silenţios, deci mai periculos, o schimbare a climatului spiritual. Adorarea mamonei, a averii şi a puterii se revelează o contra-religie, în care nu mai contează omul, ci numai avantajul personal. Dorinţa de fericire degenerează, de exemplu, într-o dorinţă neînfrânată şi inumană care se manifestă în dominaţia drogurilor cu diferitele sale forme. Există cei mari, care cu ele îşi fac afacerile şi apoi atâţia care sunt seduşi şi ruinaţi de ele atât în trup cât şi în suflet. Violenţa devine un lucru normal şi ameninţă să distrugă în unele părţi ale lumii tineretul nostru. Pentru că violenţa devine ceva normal, pacea este distrusă şi în această lipsă de pace omul se distruge pe sine însuşi.

Absenţa lui Dumnezeu duce la decăderea omului şi a umanismului. Dar unde este Dumnezeu? Îl cunoaştem şi putem să-L arătăm din nou omenirii pentru a întemeia o pace adevărată? Să rezumăm înainte de toate pe scurt reflecţiile noastre făcute până acum. Am spus că există o concepţie despre religie şi o folosire a ei prin care ea devine izvor de violenţă, în timp ce orientarea omului spre Dumnezeu, trăită în mod corect, este o forţă de pace. În acest context am făcut trimitere la necesitatea dialogului şi am vorbit despre purificarea, mereu necesară, a religiei trăite. Pe de altă parte, am afirmat că negarea lui Dumnezeu îl corupe pe om, îl privează de măsuri şi îl conduce la violenţă.

Alături de aceste două realităţi de religie şi anti-religie există, în lume în expansiunea agnosticismului, şi o altă orientare de fond: persoane cărora nu le-a fost dat darul de a putea crede şi care totuşi caută adevărul, sunt în căutarea lui Dumnezeu. Persoane de acest fel nu afirmă pur şi simplu: "Nu există nici un Dumnezeu". Ele suferă din cauza absenţei sale şi, căutând adevărul şi binele, sunt în interior în drum spre El. Sunt "pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii". Pun întrebări atât unei părţi cât şi celeilalte. Le iau ateilor combatanţi certitudinea lor falsă, cu care pretind că ştiu că nu există un Dumnezeu, şi îi invită să devină, în loc de polemici, persoane în căutare, care nu pierd speranţa că adevărul există şi că noi putem şi trebuie să trăim în funcţie de el. Dar cheamă în cauză şi pe cei care aderă la religii pentru ca să nu-l considere pe Dumnezeu ca o proprietate care le aparţine lor în aşa fel încât să se simtă autorizaţi la violenţă faţă de alţii. Aceste persoane caută adevărul, îl caută pe adevăratul Dumnezeu, a cărui imagine în religii, din cauza modului în care adesea sunt practicate, este ascunsă destul de des. Faptul că ei nu reuşesc să-l găsească pe Dumnezeu depinde şi de cei care cred cu imaginea lor redusă sau chiar deformată a lui Dumnezeu. Astfel lupta lor interioară şi întrebările pe care şi le pun este o chemare adresată nouă celor care credem, tuturor celor care cred ca să ne purificăm propria credinţă, pentru ca Dumnezeu - adevăratul Dumnezeu - să devină accesibil. Pentru aceasta înadins am invitat reprezentanţi din acest al treilea grup la întâlnirea noastră la Assisi, care nu adună numai reprezentanţi ai instituţiilor religioase. Este vorba mai degrabă de a fi împreună în acest drum spre adevăr, de angajarea hotărâtă pentru demnitatea omului şi de asumarea împreună a cauzei păcii împotriva oricărui tip de violenţă distrugătoare a dreptului. În concluzie, aş vrea să vă asigur că Biserica catolică nu se va retrage din lupta împotriva violenţei, din angajarea sa pentru pacea în lume. Suntem însufleţiţi de dorinţa comună de a fi "pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii". Vă mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

* * *

Publicăm discursul pe care Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarh Ecumenic de Constantinopol, l-a rostit joi, 27 octombrie 2011, la Assisi cu ocazia Zilei de reflecţie, dialog şi rugăciune pentru pace şi dreptate în lume.

Sanctitate, Eminenţe, Excelenţe,

Reprezentanţi ai diferitelor religii din lume,

Doamnelor şi Domnilor,

Dragi prieteni,

Orice dialog autentic poartă în sine germenii unei metamorfoze care trebuie realizată. Natura acestei transformări constituie o convertire care ne face să ieşim din particularismele noastre pentru a nu-l mai considera pe celălalt ca obiect de indiferenţă, ci ca subiect de relaţie.

Pentru că, din indiferenţă se naşte ura, din indiferenţă se naşte conflictul, din indiferenţa se naşte violenţa. Împotriva acestor rele numai dialogul este o soluţie care poate fi parcursă pe termen lung. Rolul nostru, fiind conducători religioşi, este mai ales acela de a-l promova şi de a arăta prin intermediul exemplului nostru zilnic că noi nu trăim numai unii împotriva altora, sau unii alături de alţii, ci mai degrabă unii împreună cu alţii, într-un spirit de pace, de solidaritate şi de fraternitate. Însă pentru a ajunge la acest scop, dialogul cere o răsturnare completă a modului nostru de a fi în lume. Auzim bine glasurile celor care exaltă protecţionismul, pentru că mondializarea poartă în sine un curent relativist care generează, prin opoziţie, replieri comunitariste şi identitare, în care se ascunde duşmănia. Pentru aceasta angajarea noastră nu trebuie să se limiteze numai la o muncă în exteriorul comunităţilor noastre, ci este oportun ca să înţeleagă şi logicile ad intra. Responsabilitatea noastră ajunge să fie atunci cu atât mai mare şi organizarea acestei întâlniri pentru pace la Assisi asumă toată importanţa sa. Nu e vorba, aşa cum insinuează unii, de a face dialog interreligios, sau un dialog ecumenic, într-o perspectivă sincretistă.

Dimpotrivă, viziunea pe care noi o lăudăm în dialogul interreligios are un sens cu totul deosebit care derivă din însăşi capacitatea religiilor de investi în domeniul societăţii pentru a promova pacea în ea. Acesta este spiritul din Assisi, aceasta este şi calea pe care Patriarhia Ecumenică din Constantinopol s-a angajat de mulţi ani.

Şi astăzi, la douăzeci şi cinci de ani după prima întâlnire convocată de Fericitul Ioan Paul al II-lea chiar aici la Assisi, la zece ani după dramaticele evenimente de la 11 septembrie şi în momentul în care "primăverile arabe" nu au pus capăt tensiunilor intercomunitare, locul religiilor printre fermenţii care sunt în desfăşurare în lume rămâne ambiguu. De fapt, noi continuăm să ne temem de marginalizarea crescută a comunităţilor creştine din Orientul Mijlociu. Trebuie să ne opunem deformării mesajului religiilor şi al simbolurilor lor din partea autorilor de violenţă. A dezvolta religiosul prin religiosul însuşi, aceasta este exigenţa necesară pentru a promova dimensiunea umanitară a unei figuri a divinului care se vrea milostiv, drept şi iubitor.

Pentru aceasta responsabilii religiilor trebuie să-şi asume procesul de restabilire a păcii. Pentru că singurul mod de a ne ridica împotriva instrumentalizării războinice a religiilor este să condamnăm cu fermitate războiul şi conflictele şi să ne punem ca mediatori de pace şi de reconciliere.

Sanctitate, acestea sunt câteva elemente pe care vrem să le prezentăm reflecţiei generale în cadrul acestei noi întâlniri de la Assisi, convergerii în favoarea unei reconcilieri globale a omului cu Dumnezeu, a omului cu el însuşi, dar şi a omului cu ambientul. Pentru că altruismul nu se poate limita numai la relaţiile din interiorul umanităţii. Cine spune "că este în relaţie" face referinţă şi la experienţa extinsă a alterităţii, până la natura însăşi ca o creaţie a lui Dumnezeu.

Aşadar dialogul nostru este reconciliere. Noi toţi ne recunoaştem în această expresie din Fericiri: "Fericiţi făcătorii de pace pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu" (Mt 5,9). Această responsabilitate nu este pur şi simplu verbală, ea aşteaptă de la noi ca să fim fideli faţă de credinţa noastră, fideli faţă de planul lui Dumnezeu cu privire la lume, răspunzând la ceea ce el cere. Fie ca noi să putem fi semnele acestei angajări! Numai atunci pacea pe care o căutăm, această comoară atât de scumpă de obţinut şi din păcate aşa de uşor de pierdut, va străluci în lume.

Să-l rugăm pe Domnul Dumnezeul nostru ca să acorde lumii harul său şi ca să ne inspire să fim pelerini ai adevărului şi ai păcii.

* * *

Prezentăm textul discursului rostit de doctor Rowan Douglas Williams, Arhiepiscop de Canterbury, joi, 27 octombrie 2011, participând la Assisi la Ziua de reflecţie, dialog şi rugăciune pentru pace şi dreptate în lume cu tema "Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii".

Sanctitatea Voastră, Sanctitate, Preafericiri,

Fraţi şi surori în Cristos,

Dragi prieteni,

Este o mare onoare să fiu cu voi pentru a celebra aniversarea primei Zile de rugăciune pentru pace care s-a ţinut în acest loc sub conducerea Fericitului Ioan Paul al II-lea. Răposatul Pontif credea cu fermitate că grija fiinţelor umane faţă de dreptatea şi stabilitatea epocii noastre cerea o mărturie comună din partea persoanelor religioase, excluzând orice compromis cu privire la propriile convingeri şi tradiţii particulare. Anii trecuţi de la acea primă întâlnire au confirmat această convingere în modul cel mai hotărât posibil.

Provocările din timpul nostru sunt de aşa natură încât nici un grup religios nu poate pretinde că are toate resursele practice de care are nevoie pentru a le înfrunta, chiar dacă suntem convinşi că avem tot ceea ce avem nevoie în domeniul spiritual şi doctrinal. În felul acesta, noi nu suntem aici pentru a afirma o minimă denumire comună a ceea ce crede, ci pentru a ne ridica glasul din adâncul tradiţiilor noastre, în toată singularitatea lor, în aşa fel încât familia umană să poată fi mai deplin conştientă de câtă înţelepciune trebuie luată în lupta împotriva nebuniei unei lumi încă obsedate de frică şi suspiciuni, încă îndrăgostită de ideea unei securităţi bazate pe o ostilitate defensivă, şi încă în măsură să tolereze sau să ignore pierderile enorme de vieţi printre cei mai săraci din cauza războaielor şi bolilor.

Toate aceste eşecuri ale spiritului îşi au rădăcina în largă măsură în incapacitatea de a-i recunoaşte pe străini ca persoane care împărtăşesc cu noi unica şi aceeaşi natură, unica şi aceeaşi demnitate a persoanei. O pace durabilă începe acolo unde noi îl vedem pe aproapele nostru ca pe un altul noi înşine - aşadar începem să înţelegem de ce şi cum trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine.

Pentru creştini inima a toate acestea este convingerea că în Isus din Nazaret însuşi Dumnezeu se identifică cu natura uman, deci cu fiecare persoană umană. Fiecare chip, acum, apare în manieră diferită datorită faptului că Dumnezeu a luat un chip omenesc. În aproapele nostru recunoaştem nu numai pe cineva care are în sine asemănarea lui Isus Cristos în virtutea noii creaţii. Şi dacă aşa este, nu mai putem, în ultimă analiză, să fim străini. Ceea ce interesează viaţa oricărei persoane sau comunităţi, interesează viaţa tuturor.

Toţi oamenii religioşi au în comun convingerea că noi, în ultimă analiză, nu suntem străini unii faţă de alţii. Şi dacă nu suntem străini, trebuie mai devreme sau mai târziu să găsim modul de a concretiza această recunoaştere reciprocă în relaţii de prietenie adevărate şi durabile. Suntem aici astăzi pentru a declara voinţa noastră - sau mai degrabă determinarea noastră pasionată - de a convinge lumea noastră că fiinţele umane nu trebuie să fie străini şi că recunoaşterea este pe atât de posibilă pe cât este de necesară din cauza relaţiei noastre universale cu Dumnezeu.

Termin citând câteva versuri ale unui mare poet creştin din ţara mea, Ţara Galilor, Waldo Williams, maestru, om de profundă rugăciune şi activist pentru pace în viaţa sa adultă. El a scris un poem intitulat "Ce este omul?" şi acestea sunt versurile de la început:

Ce înseamnă a fi vii? A locui într-o mare sală

între ziduri strâmte.

Ce înseamnă a recunoaşte? A găsi o unică rădăcină

sub toate ramurile.

Ce înseamnă a avea credinţă? A rămâne liniştiţi la vatră

până când suntem gata să-l primim pe oaspetele nostru.

Ce înseamnă a ierta? A găsi o cale printre spini

pentru a sta alături de vechiul nostru duşman.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să răspundem la aceste întrebări în această manieră, cu cuvintele noastre şi cu mărturia noastră.

* * *

În continuare publicăm textul intervenţiei Reverendului Dr. Olav Fykse Tveit, Secretar General al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (KEK), la Ziua de reflecţie, dialog şi rugăciune pentru pacea şi dreptatea în lume desfăşurată joi 27 octombrie 2011 la Assisi.

Sanctitate,

Eminenţe, Excelenţe, distinşi lideri religioşi,

Sfântul Francisc ne oferă inspiraţia despre modul în care credinţa în Dumnezeu, dialogul deschis şi întâlnirea sinceră pot să ducă la contribuţii semnificative pentru o pace justă.

Lumea are nevoie de constructor de pace pornind de la credinţă. Comunităţile de credinţă, cum sunt cele 349 de biserici din Consiliul Ecumenic al Bisericilor, au nevoie de tineri "purtători de schimbare" a lumii. Francisc era un tânăr când a capitulat în faţa lui Dumnezeu. Pasiunea sa faţă de bunătatea creaţiei şi exemplul de curaj radical pentru pace arată importanţa credinţei şi curajul tinerilor.

Ceea ce Francisc a făcut tânăr fiind, în cei douăzeci de ani ai săi, este pentru noi o chemare salutară la importanţa rolului pe care tinerii trebuie şi pot să-l desfăşoare atât în comunităţile de credinţă cât şi în contextul social mai amplu. Fără asta, nu am fi astăzi aici.

Şi astăzi pacea în lume cere ideile şi contribuţia tinerilor. Un mare obstacol în calea unei păci juste este reprezentat astăzi de nivelul înalt de şomaj printre tineri în toată lumea. Există senzaţia că punem în joc bunăstarea şi fericirea unei generaţii. Avem nevoie de viziunea şi de curajul tinerilor pentru schimbările necesare.

Vedem că tinerii conduc astăzi procesele de democratizare şi de pace în multe ţări. Trebuie să recunoaştem că nu am fost mereu capabili să dăm tributul just şi să susţinem aportul pe care tinerii pot să-l ofere în comunităţile noastre. Noi bătrânii prezenţi aici avem nevoie să lucrăm împreună pentru pacea între generaţii şi să dăm tinerilor din toată lumea o reală speranţă pentru viitor.

Lumea are nevoie de întâlniri între conducătorii comunităţilor religioase. În mijlocul unui război a cărui ţintă finală era Ierusalimul, Francisc a venit pentru a împărtăşi experienţe de credinţă cu Sultanul din Egipt. Ca mulţi cruciaţi, el a venit pentru a-l converti pe celălalt. În schimb a fost el însuşi schimbat, convertit.

Suntem aici pentru a lăsa ca să ne vorbească această convertire a lui Francisc şi pentru a face în aşa fel încât conversaţia dintre noi să devină un izvor de dreptate şi de pace. Este de dorit mai mult prin respectul faţă de celălalt. O pace care poate fi susţinută cere ca să existe un spaţiu, un spaţiu sigur şi fără pericole, nu numai pentru mine, ci şi pentru celălalt. Creştinii trebuie să-şi amintească faptul că crucea nu este pentru cruciade, ci este un semn al modului în care iubirea lui Dumnezeu îi îmbrăţişează pe toţi, chiar şi pe celălalt.

Pentru Consiliul Ecumenic al Bisericilor o angajare precisă pentru următorii ani va fi aceea de a lucra pentru o pace justă la Ierusalim şi pentru toate popoarele care trăiesc în Ierusalim şi în jurul acelui oraş care are Shalom - Salaam în numele său. Este oraşul care prin numele său este chemare să fie o viziune de pace, dar care în decursul istoriei a devenit aşa de des un loc de conflict. În timp ce vizitam Pakistanul în urmă cu câteva zile, mi-am dat seama că alte popoare suferă din cauza ciocnirilor dintre interese diferite, drept consecinţă a faptului că aceste conflicte în jurul Ierusalimului nu s-au rezolvat încă. Acest oraş, sfânt pentru evrei, creştini şi musulmani, este un simbol vizibil al dorinţei noastre puternice, al celor mai bune şi celor mai înalte dorinţe ale noastre, al iubirii noastre faţă de frumuseţe şi al dorinţei noastre de a-l sluji pe Dumnezeu. Dar este şi o amintire puternică a modulului în care lucrurile bune pot să se îndrepte şi spre rău. În decursul istoriei fiinţele umane au considerat aşa de greu să iubească fără să caute în acelaşi timp să aibă în manieră exclusivă.

Să ne rugăm, ca lideri religioşi, pentru dreptatea şi pacea pentru Ierusalim şi pentru toţi cei care trăiesc acolo. Într-un mod misterios, Ierusalimul nu se limitează să ne dezvăluie aceste realităţi cu privire la condiţia umană, ne provoacă şi să ne confruntăm cu ele. Creştinii cred că orice fiinţă umană este creată după imaginea lui Dumnezeu, afirmând prin urmare demnitatea umană inalienabilă a oricărei persoane şi unitatea omenirii. Suntem chemaţi să participăm la re-stabilirea păcii pentru Ierusalim pentru a re-crea şi a repara lumea lui Dumnezeu. Suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu şi unii în faţa altora faţă de pacea în timpul nostru şi prin ceea ce spunem sau ceea ce nu spunem pentru a ajunge la ea. Să urmăm împreună exemplul sfântului Francisc şi al altora, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, pentru a trezi printre noi curajul de a construi o pace justă.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu