Este un episod puțin cunoscut al Conciliului al II-lea din Vatican, dar decretul său despre misiuni datorează mult și unui episcop american: Fulton J. Sheen.
Printre cei aproape 2.500 de episcopi care au participat la cele patru sesiuni ale conciliului între octombrie 1962 și decembrie 1965, Sheen a participat activ la dezbateri și a lăsat o amprentă semnificativă prin intervențiile sale. Numit de Ioan al XXIII-lea în Comisia pre-conciliară pentru Acțiunea Catolică și apoi în Comisia pentru Misiuni, a rămas singurul membru american pe întreaga durată a conciliului, traversând Atlanticul de trei sau patru ori pe an pentru a participa la sesiuni, care, la fel ca și conciliul însuși, se desfășurau în întregime în latină. O prezență pe care Papa Benedict al XVI-lea a amintit-o în timpul unei vizite din 2012 la casa „Ad Gentes” a Misionarilor Cuvântului Divin din Nemi, care a găzduit întâlnirile comisiei: „A fost compania multor mari teologi, cu sarcina nobilă și importantă de a redacta un decret despre misiune”. După ce l-a menționat pe părintele Schütte, superiorul general al Misionarilor Cuvântului Divin, care trăise în China, „plin de dinamism misionar, de nevoia de a da un nou impuls spiritului misionar” și care îl invitase, l-a citat pe Fulton Sheen, „care ne-a ținut lipiți de prelegerile sale de seară”, pe părintele Yves Congar și pe marii misiologi din Louvain. „Pentru mine – a spus Benedict al XVI-lea – a fost o îmbogățire spirituală, un mare dar. Decretul nu a întâmpinat prea multă opoziție. Totuși, a existat o controversă, pe care nu am înțeles-o niciodată pe deplin, între școlile din Louvain și Münster: scopul principal al misiunii este implantatio Ecclesiae sau proclamarea evangheliei [Evangelii]? Dar totul a convers într-un singur impuls: nevoia de a aduce lumina Cuvântului lui Dumnezeu, lumina iubirii lui Dumnezeu lumii și, prin această proclamare, de a oferi o nouă bucurie”.
Confidențele Papei Roncalli
Cu mult înainte de deschiderea conciliului, Sheen a simțit că se apropia o schimbare în Biserica Catolică. Rugându-se la Lourdes în vara anului 1959, la doar câteva luni după ce Ioan al XXIII-lea și-a anunțat intenția de a convoca un conciliu, episcopul american a fost impresionat de mulțimea de pelerini simpli. „Aceasta este Biserica săracilor”, i-a spus el unui însoțitor, referindu-se în special la cei săraci în duh, o expresie care anticipa accentul pe care îl va aduce mai târziu în aula conciliului.
Acest accent se datora în parte unei legături cu adevărat personale cu papa care inițiase proiectul. Întâlnindu-se anual cu Ioan al XXIII-lea în calitatea sa de director național al Operei pontificale pentru Răspândirea Credinței, Sheen a devenit un confident: papa i-a dezvăluit, înainte de anunțul public, decizia sa de a convoca un conciliu și, în timpul unei vizite private de seară la apartamentul său, i-a înmânat un inel episcopal și o cruce pectorală, spunându-i: „Acum pune-le în buzunar și ascunde-le pentru moment. Nu vreau să stârnesc invidia celorlalți episcopi”.
Misiunea Bisericii „rănită de sărăcie”
Perspectivele lui Sheen au fost confirmate și de călătoriile sale de predicare în America Latină și Africa înainte și în timpul conciliului: cruciade în Argentina și Brazilia, stații misionare în Kenya și un cartier segregat din Johannesburg în timpul erei apartheidului. „Am început să mă gândesc mai puțin la problema sărăciei și mai mult la săraci”, a scris el mai târziu, adăugând: „Călătoriile nu fac decât să confirme învățătura teologică conform căreia omenirea este una”.
Cea mai semnificativă contribuție a sa la un singur text conciliar a venit prin dezbaterea despre schema misionară care avea să devină decretul Ad gentes. Vorbind ultimul dintre cei douăzeci și opt de părinți conciliari pe 9 noiembrie 1964, după ce mulți criticaseră un proiect anterior, Sheen a reformulat întrebarea: în loc de întrebarea conceptuală „Ce sunt misiunile?”, el a pus întrebarea practică „Unde sunt misiunile?”. El a susținut că acestea existau nu numai în teritorii „necreștine”, ci și în dieceze sărace, fără preoți, niciodată clasificate oficial ca misionare, unde episcopii s-au adresat lui pentru ajutor; din zone cu doar „șapte până la zece preoți disponibili pentru 50.000 de mile pătrate”. Pe aceștia, el a întrebat: „Este creștin? Este catolic? Este vrednic de caritatea lui Cristos să le spui: «Nu aparțineți unui teritoriu de misiune»?”.
El a observat că însăși enciclica lui Paul al VI-lea, Ecclesiam suam, a folosit termenul „misiune” numai rar, favorizând în schimb „dialogul” și a avertizat împotriva diviziunilor jurisdicționale: „În Trupul lui Cristos, nu există «Biserici noi», nu există «Biserici vechi», deoarece suntem cu toții celule vii ale acelui Trup, dependenți unii de alții”, a afirmat el. Ca remediu, el a susținut o idee deja inclusă în proiectul însuși: un nou organism de coordonare, „Consiliul Central pentru Răspândirea Evangheliei”, pe care l-a definit drept „adevărata soluție catolică la această problemă a diversității misiunilor”.
Un părinte ceruse ca toate referințele la sărăcie să fie eliminate din text; Sheen, însă, a susținut contrariul, invitându-i pe părinți să „pună degetul pe paralela 30; să-l miște de-a lungul unui glob, ridicându-l puțin deasupra Chinei”, deoarece „aproape toată prosperitatea se găsește deasupra paralelei 30, în timp ce cea mai mare parte a sărăciei lumii se găsește sub paralela 30, adică în Africa, Asia și America Latină”. El a încheiat cu cea mai memorabilă frază a conciliului: „Așa cum castitatea a fost rodul Conciliului din Trento, iar ascultarea rodul Conciliului I din Vatican, tot așa fie ca spiritul sărăciei să fie rodul acestui Conciliu al II-lea din Vatican”, adăugând că „numai o Biserică rănită de sărăcie poate converti o lume sceptică”.
Decretul final, primul dedicat vreodată activității misionare de către un conciliu, a fost aprobat cu o mare majoritate, încorporând o mare parte din ceea ce susținuse și Fulton Sheen: o afirmare puternică a datoriei Bisericii față de săraci, coordonarea prin intermediul Răspândirii Credinței și declarația că fiecare episcop este „consacrat nu numai pentru o singură dieceză, ci pentru mântuirea întregii lumi”.
Sheen a urmat aceeași logică cooperând la procesul de redactare a Optatam totius, decretul privind formarea sacerdotală, care prevedea ca fiecare seminarist „să-i viziteze și să-i ajute pe bolnavi, săraci, necatolici, catolici care s-au îndepărtat de credință... prizonieri, muncitori” și să petreacă verile în misiuni cu personal insuficient pentru a „îndura povara zilei și a căldurii”. Textul final a atenuat propunerea. Împreună cu cardinalul Francis Joseph Spellman, Sheen și-a exprimat, de asemenea, sprijinul fervent pentru Apostolicam actuositatem, decretul privind apostolatul laicilor, care a fost adoptat cu 2.340 de voturi pentru și 2 împotrivă.
Sheen a insistat, de asemenea, de două ori pentru o declarație mai cuprinzătoare despre femei: mai întâi, într-o încercare nereușită de a le dedica o declarație separată, deoarece „principiul feminin în religie fusese neglijat... intram într-o epocă în care femeile își dobândeau amploare”; apoi, în timpul lucrărilor la constituția conciliară Gaudium et spes, promovând o apărare a calităților pe care, în opinia sa, numai femeile le aduceau civilizației: „puritate, protejarea celor slabi, sacrificiul, procrearea, sprijinul și îngrijirea vieții umane”. Despre acea constituție definitivă, Sheen a lăudat mai presus de toate „adevărul că demnitatea și libertatea persoanei umane sunt inseparabile de mântuire”, insistând în același timp că Biserica trebuie să evite două capcane în atingerea acesteia: „Răspunsul nu trebuia căutat nici izolat de lume... nici Biserica nu putea răspunde aceleiași provocări pe care lumea i-a aruncat-o Capului pe Cruce: «Coboară-te și vom crede»”.
„Tulburările” postconciliare și istoria Bisericii
Sheen a revenit la acest echilibru în unele dintre conferințele sale postconciliare, susținând că tulburarea provine din confuzia asupra unui singur cuvânt: „Toată confuzia pe care am avut-o în Biserică, de la Conciliul din Vatican încoace, s-a învârtit în jurul înțelegerii greșite a cuvântului «lume»”, distingându-i sensul ca bună creație a lui Dumnezeu de la „lume”, așa cum este înțeles în celălalt sens al Scripturii. Dacă se estompează această distincție, a avertizat el, totul se poate transforma în opusul ei: „Acum vreo cincizeci de ani, oamenii spuneau: «Sunt mai sfânt decât tine»; azi zice: «Sunt mai lumesc decât tine»”.
Sheen a plasat tulburările postconciliare într-un cadru mai larg al istoriei Bisericii, scriind în autobiografia sa: „Tensiunile care s-au dezvoltat după conciliu nu sunt surprinzătoare pentru nimeni care cunoaște întreaga istorie a Bisericii. Este un fapt istoric că ori de câte ori are loc o revărsare a Duhului Sfânt, ca într-un conciliu general al Bisericii, există întotdeauna o demonstrație suplimentară de forță din partea anti-Duhului sau a demonicului. Deja la început, imediat după Rusalii și coborârea Duhului asupra apostolilor, au început persecuția și uciderea lui Ștefan. Dacă un conciliu general nu ar provoca spiritul turbulențelor, aproape că ne-am putea îndoi de influența celei de-a Treia Persoane a Trinității asupra adunării”.
El a revenit asupra aceluiași pericol într-o reculegere intitulată „Puterea diavolului în lumea de astăzi”, referindu-se la ispitele pe care Satana i le-a adus lui Cristos în pustiu și indicând ultima dintre acestea – dominația lumii în schimbul închinării – ca fiind testul cu care Biserica însăși va trebui să se confrunte, parafrazând propria logică a ispititorului: „Teologia este politică: uită de Dumnezeul tău, uită de păcat, uită de vinovăție, uită de sfințenie, implică-te în politică”.
Pentru Sheen, deschiderea conciliului către lume nu a fost nici o trădare, nici o capitulare. El însuși practicase de mult timp această angajare, bazându-se pe o gamă neobișnuit de largă de referințe intelectuale, religioase și seculare în predicile și scrierile sale. Această abordare era mai aproape de teologia antică a „semina verbi”, semințele Cuvântului împrăștiate în fiecare cultură și context. El a folosit întotdeauna discernământul necesar pentru a distinge grâul bun de pleavă în orice situație și pentru a ajuta primul să prindă rădăcini.
Marie-Lucile Kubacki
(După Agenția Fides, 15 septembrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
