de Robert Imbelli
În cursul anului meu sabatic mi s-a părut oportun să fiu prezent la Roma, în timpul Sinodului episcopilor dedicat unei aprecieri mai profunde şi unei afirmări reînnoite a "Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii". De fapt, câteva argumente sunt fundamentale din punct de vedere teologic şi care ţin de cel pastoral. Nu numai că am urmărit relatările şi comentariile exhaustive pe paginile din "L'Osservatore Romano", dar am avut şi privilegiul de a participa la una din sesiunile sinodale de dimineaţă. S-a întâmplat în dimineaţa în care Sfântul Părinte a voit să se adreseze participanţilor la Sinod, făcând deci ocazia aceea deosebit de memorabilă pentru mine.
Acestea sunt câteva reflecţii preliminare bazate pe lectura atentă şi pe conversaţiile cu câţiva participanţi la Sinod. Aşa cum e natural, impresiile mele oglindesc un pic viziunea pe care o am despre situaţia teologică şi pastorală în Statele Unite. Totuşi, aşa cum a demonstrat Sinodul, viaţa Bisericii în lume şi cea a Bisericii în Statele Unite împărtăşesc numeroase speranţe şi multe interese.
Înainte de toate, am avut puternica impresie că Sinodul a fost o profundă experienţă eclezială, în primul rând, desigur, pentru participanţi, dar, prin intermediul lor şi al mijloacelor de comunicare socială, şi pentru întreaga Biserică Catolică. Episcopi şi teologi, laici şi membri ai clerului, femei şi bărbaţi, reprezentanţi din alte comunităţi creştine au împărtăşit trei săptămâni intense. S-au îmbogăţit reciproc prin experienţele, ideile, opiniile şi interesele lor. Au făcut asta în mod formal cu declaraţiile şi cu dezbaterile care s-au desfăşurat în grupuri lingvistice mai mici. Totuşi, au făcut asta şi în manieră informală în timpul pauzelor pentru cafea sau pentru masă. Cuvântul lui Dumnezeu s-a reflectat în numeroasele cuvinte ale familiei umane, arătând bogăţia sa variată şi forţa sa transformatoare: suaviter et fortiter.
Una din ideile cele mai importante rezultate în cursul Sinodului a fost cea referitoare la necesitatea de a înţelege dimensiunile "cuvântului lui Dumnezeu". În limbajul teologic este un "concept analog". Deci "cuvântul lui Dumnezeu" nu se poate identifica simplu cu Sfintele Scripturi. Acestea din urmă sunt martorele privilegiate ale cuvântului lui Dumnezeu, dar acesta din urmă transcende chiar şi întruparea sa biblică.
De fapt, în ultimă analiză, cuvântul lui Dumnezeu este o persoană. Însuşi Isus Cristos este întruparea deplină şi definitivă a cuvântului lui Dumnezeu. În acest sens, nici un verset biblic nu este mai important decât cel evanghelic "Şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14). În Isus Cristos, în viaţa, moartea şi învierea sa, revelaţia lui Dumnezeu îşi are exprimarea perfectă şi dobândeşte reconcilierea lumii.
În mod semnificativ, această realizare plină de credinţă implică faptul că creştinismul este definit "religie a cărţii" numai în mod impropriu. Oricât ar fi de preţioasă şi indispensabilă mărturia biblică a lui Isus, creştinismul este mai precis "religia persoanei": persoana lui Isus Cristos care, prin intermediul său, îi îndeamnă pe toţi la comuniunea interpersonală.
O consecinţă ulterioară, relevată de numeroşi episcopi, este că Isus Cristos oferă creştinilor "cheia hermeneutică" pentru a înţelege Scripturile. Biblia nu este o culegere de cărţi dintre cele mai disparate din lumea antică. Ea are în Isus propriul "principium": principiul său interpretativ deoarece, ca şi cuvânt al lui Dumnezeu, este şi originea sa şi obiectivul său.
Din relatio de deschidere a cardinalului Ouellet, trecând prin intervenţia papei, până la propunerile conclusive prezentate Sfântului Părinte, această recunoaştere a dus la insistenţa asupra necesităţii de a folosi diferite metode de interpretare scripturală. Metoda aşa-numită istorico-critică este indispensabilă, deoarece cuvântul lui Dumnezeu a intrat cu adevărat în istoria umană: născut în timpul domniei lui Cezar August şi răstignit sub Ponţiu Pilat. Aşa cum a declarat Sfântul Părinte: "Istoria mântuirii nu este o mitologie, ci o adevărată istorie şi de aceea trebuie studiată cu metodele cercetării istorice serioase".
Pentru acelaşi motiv, o metodă exclusiv istorico-critică are limite serioase. Cuvântul lui Dumnezeu, despre care Biblia aduce mărturie, transcende clar dimensiunea istorică pentru a primi propunerea lui Dumnezeu pentru lume. Biblia nu este numai legată de trecut, ci provoacă prezentul şi dă acces la o realizare viitoare.
Deci metoda istorico-critică trebuie să fie însoţită de una teologico-spirituală care să afirme unitatea Scripturilor şi să recunoască faptul că, prin misterul pascal al lui Cristos, s-a revărsat Duhul Sfânt şi a început o nouă creaţie.
Prin urmare, contextul adecvat şi privilegiat pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu este liturgia eclezială, îndeosebi Euharistia. Aici este reprezentată unitatea Testamentelor şi este celebrată prezenţa lui Cristos viu, care dezvăluie semnificaţia Scripturilor. Aici devine clar că în sânul comunităţii de credinţă şi al tradiţiei sale cuvântul lui Dumnezeu continuă să hrănească poporul lui Dumnezeu în orice epocă până la întoarcerea gloriei lui Dumnezeu.
Din acest punct de vedere Sinodul ne-a lansat două provocări urgente. Prima se referă la faptul că toţi membrii Bisericii sunt chemaţi să-şi însuşească în viaţa lor cotidiană cuvântul lui Dumnezeu, lăsându-se conduşi şi susţinuţi de el. De aici au derivat frecventele exortaţii ale Sinodului la dezvoltarea şi la difuzarea unei lecturi spirituale a Bibliei care să meargă dincolo de numele generic de lectio divina. Deşi sunt necesare modalităţi şi metode diferite pentru a satisface exigenţelor diferiţilor interlocutori şi ale diferitelor situaţii culturale, o condiţie permanentă este necesitatea pentru toţi, mai ales pentru cei care sunt cufundaţi în culturi occidentale adesea frenetice, să dobândească familiaritate cu tăcerea. Numai cu o tăcere vigilentă puteam auzi cuvântul lui Dumnezeu cu vigoare reînnoită.
A doua provocare este nevoia urgentă de a face eforturi creative pentru a recrea legăturile dintre exegeză şi teologia sistematică, sau, mai concret, dintre exegeţi şi teologi. Acest lucru este deosebit de dificil în contextul actual al universităţii atât de dedicată cercetării specialiste, care adesea separă în loc să unească. Cu toate acestea, e vorba de un imperativ. Aşa cum afirmă Sfântul Părinte în intervenţia sa la Sinod: "Acolo unde exegeza nu este teologie, Scriptura nu poate să fie sufletul teologiei şi, viceversa, acolo unde teologia nu este în mod esenţial interpretare a Scripturii în Biserică, această teologie nu mai are fundament".
Un alt argument care a trezit mare interes la Sinod a fost acela al predicării. Episcopii ştiu bine, cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie fracţionat şi împărtăşit cu poporul lui Dumnezeu, exact ca pâinea euharistică. Este clar că acest lucru asumă forme diferite în funcţie de vârsta şi de formarea persoanelor cărora le este adresat, dar o caracteristică comună care provine din meditarea cuvântului lui Dumnezeu în realitatea sa transcendentă este că omiliile ar trebui să fie "mistagogice", adică să conducă adunarea la o întâlnire dătătoare de viaţă cu Isus Cristos, cuvântul întrupat.
Cred că însuşi papa oferă o călăuză preţioasă în privinţa acestei predicări mistagogice. Omiliile sale, aşa de atente la situaţia concretă şi la sensibilităţile celui care le ascultă, încearcă mereu să promoveze o reînnoită apreciere a înălţimii, a lărgimii, a lungimii şi a adâncimii iubirii lui Cristos faţă de trupul său, Biserica, şi, prin intermediul ei, faţă de întreaga lume. Benedict al XVI-lea, în omiliile sale, tinde să apropie pe cei care-l ascultă de misterul pascal al lui Cristos, în care ei nu sunt simpli observatori, ci participanţi.
Această predică mistagogică este în sine potenţată şi întărită de calitatea estetică a locului în care se face. Această temă a reieşit adesea la Sinod, dar i-a fost acordată o importanţă deosebită în discursul patriarhului ecumenic Bartolomeu I. În credinţa încarnaţională a Bisericii, cuvântul lui Dumnezeu nu este numai ascultat, ci şi văzut. Asupra lui se meditează privind icoane şi imagini. Bartolomeu a spus despre icoane: "Ne încurajează să căutam neobişnuitul obişnuitului".
Pentru aceasta a fost providenţial că, desfăşurându-se Sinodul în Vatican, s-a organizat în splendidul spaţiu expoziţional roman din "Grajdurilor" de la Quirinal o expoziţie magnifică despre artistul veneţian din Renaşterea timpurie, Giovanni Bellini (1435?-1516). În tablourile sale minunate Fecioara cu Pruncul, Răstignirea şi Învierea lui Cristos, neobişnuitul şi obişnuitul s-au integrat în mod fascinant, deoarece fiecare aruncă lumină asupra celuilalt, sau mai bine zis, lumina lui Cristos a transfigurat totul, revelând demnitatea autentică şi adevăratul destin al obişnuitului.
Picturile lui Bellini, puternic influenţate de tradiţia iconică orientală, sunt un comentariu splendid la cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, unind în mod indisolubil litera şi spiritul. Se poate sta în faţa multora dintre picturile sale şi se poate practica lectio divina, scoţând din harul şi frumuseţea lor apă pentru suflete însetate.
La sfârşitul Sinodului, un episcop prieten de-al meu a afirmat că, după părerea lui, Sinodul a reprezentat din partea Bisericii o "receptare" nouă şi mai profundă a constituţiei dogmatice despre revelaţia divină Dei Verbum. Dacă are dreptate, şi cred că are, este un moment foarte important. De fapt, din cele patru constituţii, adică dintre cele mai importante documente ale Conciliului al II-lea din Vatican, Dei Verbum este probabil cel mai puţin apreciat şi studiat, deşi este absolut fundamental.
În relatio de deschidere a Sinodului, cardinalul Ouellet a spus multe. A vorbit despre înţelegerea reînnoită în Dei Verbum a revelaţiei ca "dinamică şi dialogică". Totuşi a admis că documentul nu a fost receptat îndeajuns şi încă nu a adus roadele sale.
Când se pune întrebarea cum de s-a putut întâmpla asta, un posibil indiciu este oferit chiar de cardinalul Ouellet în relatio, în care afirmă, în mod un pic provocator, că "ecleziocentrismul este străin de reforma conciliului". Ori, este posibil ca prea multe dezbateri şi contraste conciliare să fi fost în mod excesiv ecleziocentrice? Am avut tendinţa de a uita că Cristos, nu Biserica, este lumina lumii (Lumen gentium)? Subliniind necesitatea lui participatio actuosa la liturgie ne-am mulţumit s-o citim numai în termeni de funcţiuni liturgice în loc de a o citi ca şi chemare de a pătrunde mai în profunzime în misterul pascal al lui Cristos? Uneori, insistenţa legitimă asupra rolului adunării în acţiunea liturgică a pus în umbră subiectul primar care este Cristos, care se oferă Tatălui şi permite poporului lui Dumnezeu să împărtăşească sacrificiul său perfect?
Reforma conciliului este cristocentrică, nu ecleziocentrică. Numai prin Cristos Biserica este introdusă în comuniunea Preasfintei Treimi care este viaţă veşnică. Acesta este centrul mesajului din Dei Verbum şi Sinodul abia încheiat ne oferă posibilitatea providenţială de a primi din nou această evanghelie mântuitoare.
Foarte des, după conciliu, am auzit spunându-ni-se că trebuie "să ne apropriem" tradiţia eclezială, că trebuie să ne-o însuşim. Totuşi, la un nivel mai profund şi angajant ar fi mai bine de spus: trebuie să facem în aşa fel încât tradiţia să ne aproprie pe noi, permiţând cuvântului lui Dumnezeu să ne transforme. Această lăsare de a fi posedaţi zilnic de cuvânt este viaţa Bisericii şi unica bază credibilă pentru misiunea sa.
(După L'Osservatore Romano, 27 noiembrie 2008)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
