|
| © Vatican Media |
A continua "să facem mare" specia noastră fără s-o încălcăm
Biserica nu este numai depositum fidei, ci şi depositum humanitatis. Din motive intrinseci credinţei sale într-o întrupare a divinului, eveniment istoric şi metaistoric, aşa a fost întotdeauna. Dar astăzi, într-o lume a globalizării şi a tehnologiei, uniţi într-o consolidare reciprocă a posibilităţilor şi problemelor fără precedent, acest depositum humanitatis, în care să se facă aşa încât credinţa primită să dea roade, este chemată să o păzească în mod eminent şi cu deplină conştientizare. Magnifica humanitas este titlul acestei conştientizări. Pentru credincioşi, a credinţei pe care au primit-o în Isus Cristos şi, în acelaşi timp, pentru toţi, credincioşi şi necredincioşi, a omenirii aşa cum ne-a fost dată, aşa cum am primit-o sau am dobândit-o de-a lungul istoriei într-un Fiat de creaţie şi/sau în evoluţia unei specii, specia umană, care şi-a luat cuvântul.
O "stare de spirit" care este măreţia noastră "specifică", măreţia speciei noastre, pe care trebuie să continuăm să o facem mare (magni-ficare, spre lauda lui Dumnezeu şi/sau pur şi simplu a noastră), fără, însă, să o încălcăm. Fără a trece dincolo de măreţia dată - aşa cum am primit-o sau aşa cum am dobândit-o - a "măsurii" noastre umane. Această măreţie, în măsura sa, este o dovadă originală a raţiunii, pe care am văzut-o întotdeauna, în timp ce continuăm să o vedem. Grecii ar fi spus că este o dovadă matematică, pentru că pentru ei matematicul (matéma) este ceea ce am anticipat din măreţiile cu care ne ocupăm, nu numai cele numerice ale matematicii, ale calculului. Şi ceea ce am văzut întotdeauna, matematica elementară a speciei noastre demnă de starea sa de spirit faţă de sine şi de lumea sa, este că suntem sânge, spirit, carne şi, cu siguranţă, şi raţiune care raţionează. Adică suntem o "formă de viaţă" chemată să se salveze pentru timpul ei, chiar şi prin numerele calculului, printr-o "raţionalitate" operaţională care nu este numai instinctivă, precum la animalele sociale, şi pe care o posedă în mod eminent; dar nu numai prin raţiunea calculatoare şi operaţiunea ei tehnică, imaginându-şi că poate satura în ea şi odată cu ea sensul existenţei noastre în lume. O raţionalitate tehnică ce înţelege şi operează ca un substitut, unul evaziv, pentru ţesătura de carne care o ţese în iluzia dia-bolică (despărţind omul de sine însuşi) de a putea depăşi finitudinea sa patetică, arcul destinului care se bucură şi suferă în timp ce, născută, moare. Care crede că instrumentalitatea calculului este suficientă pentru a se explica, dacă nu lui Dumnezeu, atunci cel puţin fiinţei sale în lume şi mai ales celorlalţi cu care vine în lume şi cu care rămâne.
Ceea ce am văzut şi simţit mereu - şi asta trebuie păstrat - este că calculul numeric nu epuizează matematica vieţii: în existenţă, ruptura întâmplării şi, în general, simţul fiinţei noastre în lume în propria noastră măreţie, pe care mereu am fost chemaţi să o recunoaştem şi (să continuăm) să o facem mare, să magnificăm, dar fără să ne imaginăm că o putem depăşi "mai mare"; în cele din urmă pentru a putea post-umaniza sau trans-umaniza omul. Magnifica humanitas îi cere tocmai asta omului de tehnologie şi globalizare: în timp ce el se măreşte şi devine mare în progresul său, să nu se ia în afara lui, să rămână recunoscut pentru sine şi pentru cei care vor veni. În esenţă, îi cere omului faustian, care are astăzi extraordinarele resurse de calcul ale inteligenţei artificiale în mâinile inteligenţei sale naturale despre sine şi despre lume, să poată să-i spună în continuare omului care este - şi nu celui construit, imaginat în laboratoarele sale - "opreşte-te, eşti frumos!". Pe de altă parte, acest "opreşte-te, eşti frumos!" în codul constitutiv, cu importarea greacă, al Europei creştine, ni l-a spus (l-am ascultat sau l-am pus în gură noi, ca să aibă autoritatea transcendenţei, a ceea ce coboară din cer) de către Dumnezeul lui Adam, de către Dumnezeul primului om. Care în versiunea preoţească a Genezei binecuvântează făptura sa de noroi (versiunea antropomorfă jahvistă a Dumnezeului olar), şi îl declară făcut după chipul şi asemănarea lui cu soţia sa şi îi binecuvântează instalându-i în creaţie, mulţumit de ceea ce a făcut: "Şi a văzut Dumnezeu tot ce făcuse şi iată că era foarte bune. Deci a fost seară, apoi a fost dimineaţă şi a fost ziua a şasea", când s-a odihnit.
Suntem chemaţi să locuim în odihna (care nu este inerţie) creaţiei în începutul nostru, adică în umanitatea noastră în măsura finită aşa cum ne-a fost dată, aşa cum a fost "desăvârşită" în mâinile Creatorului. Aceasta este adevărata sa măreţie, în care suntem chemaţi să ne mântuim menţinând "măsura" ei în "forma de viaţă" care suntem, aşa cum ne-am cunoscut pe noi înşine sau ne-am făcut cunoscuţi nouă înşine. Mai mult, este aceeaşi lecţie ca şi celălalt mare cod fondator care germinează în Europa creştină, atunci când Corul tebanilor antici din Antigona ne cere să-i ţinem departe de "vatra" casei pe cei care, prin hybris, prin lipsă de măsură, riscă să-i stingă focul dărâmându-i zidurile sau modificându-i graniţele.
Omenire magnifică, în care Biserica îşi pune încrederea că poate "ilumina" chiar şi era IA. Cu condiţia să ştie să rămână în propria sa măreţie nativă şi să nu se sustragă de la sine în construcţia de algoritmi, pentru că "niciun sistem de calcul, oricât de sofisticat, nu generează o inimă care se predă, nici o conştiinţă care discerne binele". Cu condiţia, adică, ca "fiecare să fie atent cum construieşte" (1Cor 3,10). Acestea sunt cuvintele Sfântului Paul care deschid semnificativ Concluziile enciclicei. Unde unitatea care trebuie construită se extinde de la comunitatea din Corint, căreia se adresa Paul, la întreaga comunitate umană de astăzi: la unitatea care trebuie păzită de destinul său comun pe pământul unic, acum împărtăşit, de care dispune, care nici el nu are posibile înlocuiri - în "acceptarea limitelor umane ca realitate naturală şi pozitivă", care are "ca stil coresponsabilitatea şi limbajul evanghelic", pentru că nimic nu se poate construi fără pace (în mod absurd, nici măcar iluziile postumane ale algoritmului căruia i-ar lipsi pământul pe care să le cultive).
Acesta ni se pare a fi sensul profund al acestei enciclice a lui Leon al XIV-lea: să rămânem în "lucrurile noi" - chiar şi în epoca IA şi a novissimi, "lucrurile de pe urmă" care se laudă cu alternative la ceea ce am aşteptat până acum - fără să ne schimbăm părerea, fără să ne facem pe noi înşine, "natura" noastră umană, altceva decât ceea ce a fost până acum desăvârşit în mâinile noastre şi, pentru cei care cred, a fost sfinţit în har. O invitaţie de a rămâne, de a continua să ne mântuim în ea, pentru că nu avem alta, în umanitatea care suntem.
Eugenio Mazzarella
(După L'Osservatore Romano, 25 iunie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
