|
| © Vatican Media |
În confruntare cu enciclica "Magnifica humanitas"
Misterul omului este a-i auzi pe ceilalţi
"Magnifica humanitas" abordează teme care ating multiple aspecte ale existenţei umane. Având în vedere această amploare şi în conformitate cu numărul 13 din scrisoarea enciclică, am dorit să lărgim discuţia asupra problemelor ridicate de Leon al XIV-lea, implicând în această reflecţie comună persoane care nu sunt membre sau strâns asociate cu Biserica Catolică, publicându-le contribuţiile în această secţiune a ziarului nostru.
Cât de înviorător a fost să citesc cuvintele enciclicei Magnifica humanitas a lui Leon al XIV-lea; şi cât de recunoscător sunt acestui lider al bunătăţii pentru că ne-a explicat - chiar ne-a avertizat - ce înseamnă să fii om, nu numai acum, ci şi pentru generaţiile viitoare. Cât de recunoscător sunt pentru sinceritatea şi perspicacitatea sa! Mai ales în acest moment istoric când, într-un ritm ameţitor, lumea noastră săracă este din ce în ce mai aproape de un loc terifiant şi potenţial catastrofal.
Când vorbesc public despre munca mea de scriitor, vorbesc despre "momentele de graţie" pe care le caut cu personajele mele. Şi prin asta mă refer la conexiunile mici sau mari cu o altă persoană (chiar dacă cred că nu există aşa ceva ca o "mică legătură" cu o altă persoană).
Acum câţiva ani, un bărbat în vârstă pe care îl cunosc - un văduv fără copii - mi-a spus pe neaşteptate că odată se gândise la sinucidere, dar apoi nişte vecini noi s-au mutat alături şi au fost foarte amabili cu el. A mai spus că vizitele sale zilnice la supermarketul din oraş l-au ajutat, pentru că exista o anumită vânzătoare care se oprea şi discuta plăcut cu el câteva momente de fiecare dată când îl vedea. Acum, tocmai acele relaţii îl susţineau.
Enciclica papei explorează în profunzime experienţa umană şi ne spune că suntem cu toţii aici, pe Pământ, pentru a trăi unii cu alţii, nu unii împotriva altora. Iar unul dintre cele mai convingătoare argumente pe care le avansează este că nu vom găsi răspunsuri la această întrebare într-un computer sau într-un bot de inteligenţă artificială. "Aceste sisteme imită unele funcţii ale inteligenţei umane", scrie el. Cu alte cuvinte, nu vor putea niciodată să dovedească cum este să fii o altă persoană. Poate că vor putea imita alţi oameni, dar experimentând concret lumea din perspectiva lor... asta nu face inteligenţa artificială. (Deşi, în mod tulburător, prin simulare, o persoană ar putea crede că este capabilă să facă acest lucru).
Bătrânul pe care tocmai l-am menţionat a descris-o pe funcţionara de la băcănie ca fiind "o persoană care are întotdeauna o sclipire în ochi" şi a vorbit despre noii copii de lângă care îi ţipă numele şi aleargă la el să-i spună ceva ce s-a întâmplat la şcoală în acea zi. Nicio inteligenţă artificială şi niciun sistem informatic, oricât de inteligent, nu va putea face vreodată la fel. Aceste lucruri trebuie văzute şi experimentate, de la persoană la persoană.
Leon al XIV-lea recunoaşte pe bună dreptate binele care poate veni din inteligenţa artificială, multiplele moduri în care aceasta poate ajuta omenirea. Dar ne avertizează că trebuie să evităm "sindromul Babel": idolatria profitului care îi sacrifică pe cei slabi, uniformitatea care aplatizează diferenţele, revendicarea unui singur limbaj - chiar şi digital - capabil să traducă totul, chiar şi misterul persoanei, în date şi performanţă.
Misterul persoanei: pentru mine, este de o importanţă capitală să respectăm întotdeauna imensul mister care ne constituie pe fiecare dintre noi, tensiunile constante care apar în noi, între defectele şi speranţele noastre, dorinţa noastră de a ne ridica la înălţimea aşteptărilor şi conştientizarea eşecurilor noastre. În acest mister, de fapt, cred că rezidă umanitatea noastră, capacitatea noastră de a simţi. Şi prin aceasta mă refer - în principal - la a simţi unii pentru alţii. Capacitatea noastră de a empatiza este, fără îndoială, unul dintre cele mai extraordinare şi misterioase aspecte ale umanităţii noastre şi orice o ameninţă trebuie privit cu mare grijă.
A fi umani înseamnă a fi dezordonaţi în gândurile noastre şi în acţiunile noastre. Aşa suntem creaţi; respect asta. Credem că vieţile noastre vor merge într-o direcţie, apoi merg în alta. Suntem confuzi, perplecşi şi mereu - adesea inconştient - angajaţi în lupta dintre bine şi rău. În viaţă, mă trezesc adesea (în privat, pentru mine însumi) judecându-i pe alţii; şi cât de obositor şi plictisitor devine asta! În fiecare zi, când încep să scriu, una dintre cele mai mari plăceri este că las deoparte orice judecată la adresa personajelor mele; pur şi simplu le las să fie ceea ce sunt, ştiind că sunt acolo pentru a le povesti viaţa, iar pentru mine, această absenţă a judecăţii este cu adevărat eliberatoare. Citind cuvintele papei, "demnitatea fundamentală a fiecărei persoane nu este dobândită sau meritată şi nici nu trebuie demonstrată", mă mângâie enorm. "Contează persoanele concrete", scrie el, "fiecare dintre ele şi familiile lor".
Sunt scriitoare pentru că toată viaţa am vrut să ştiu cum e să fii altcineva. Eram destul de tânără când, într-o zi, mi-am dat seama: nu voi vedea niciodată lumea decât prin ochii mei! A fost teribil de frustrant pentru mine şi cam în acea perioadă am luat o carte în mână şi, în timp ce o citeam, m-am gândit: "Bineînţeles că m-am gândit şi la asta!". Şi aşa mi-am dat seama că citind literatură, îţi poţi face o idee despre ce înseamnă să fii altcineva şi că, datorită acestei descoperiri, ajungi să nu te mai simţi atât de singur. A fost ca şi cum s-ar fi deschis o uşă, permiţându-mi să intru într-o lume nouă, o lume mai bună. O lume mai puţin singură.
Aş dori să adaug că bătrânul pe care l-am menţionat mai devreme face acum voluntariat o dată pe săptămână la un adăpost pentru persoane fără adăpost, unde conversează cu acele persoane în timp ce le pregăteşte o masă. Acest om ar fi putut muri de propria mână, într-o stare de sărăcie spirituală, dacă nu ar fi fost bunătatea noilor săi vecini şi a vânzătoarei prietenoase, dar în schimb a înflorit, a ieşit din sine.
"Calitatea unei civilizaţii se măsoară [...] prin grija pe care o oferă, prin capacitatea de a-i recunoaşte pe ceilalţi drept chipuri şi nu ca funcţii. Capacitatea de a ne îngriji unii de alţii este o dimensiune importantă a umanităţii noastre", scrie papa în enciclica sa, şi simt că este adevărat.
Mulţumesc, Leon al XIV-lea, îţi mulţumesc pentru cuvintele tale amabile de avertizare şi mângâiere. Lumea are nevoie disperată de ele chiar acum.
Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe toţi.
Elisabeth Strout
(După L'Osservatore Romano, 23 iunie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
