|
| © L'Osservatore Romano |
Ce fel de om? Întrebarea Papei privind la "umanitatea magnifică a lui Cristos"
de Francesco Cosentino
Enciclica Magnifica humanitas a lui Leon al XIV-lea se înscrie într-un orizont fundamental care, într-un timp precum cel actual, merită să fie evidenţiat: ne plasează pe fiecare dintre noi în faţa unei alegeri. Acestea sunt, de fapt, primele cuvinte ale Pontifului: "Magnifica omenire creată de Dumnezeu se confruntă astăzi cu o alegere decisivă: să ridice un nou Turn Babel sau să construiască cetatea în care Dumnezeu şi omenirea locuiesc împreună" (MH, 1).
Alegerea decisivă, şi anume căutarea unei opţiuni fundamentale, a unui orizont de adevăr în care să se plaseze viziunea omenirii şi a societăţii, este tocmai ceea ce ne este privat astăzi într-o epocă precum a noastră, care pare a fi o eră post-adevăr: fiecare dintre noi se poate agăţa cu uşurinţă de un mic fragment din viaţa sa, din sentimentele sale, din propriul adevăr, fără o referinţă la un centru, fără o legătură cu un fundament comun, fără un adevăr fundamental care să susţină sau să inspire un mod de a fi şi o viziune asupra societăţii.
Riscul, însă, este că fiecare dintre noi este pur şi simplu lăsat pe cont propriu, trebuind să interpreteze şi să redefinească continuu aspectele vieţii, căutând sens şi direcţie. În cele din urmă, împovăraţi de acest calcul, preferăm să amânăm chiar şi alegerile fundamentale, într-un joc neîntrerupt de referinţe şi interpretări. În acest fel, timpul nostru devine timpul în care "alegem să nu alegem", adică să nu facem niciodată o alegere fundamentală. Papa începe enciclica amintindu-ne tocmai de urgenţa de a face o alegere: "Magnifica omenire creată de Dumnezeu se confruntă astăzi cu o alegere decisivă: să ridice un nou Turn Babel sau să construiască cetatea în care Dumnezeu şi omenirea locuiesc împreună" (MH, 1).
În fiecare epocă, adaugă el, noi suntem cei care trebuie să dăm formă timpului. Pe scurt, lumea poate fi un Babel, care rupe alianţa cu Dumnezeu şi dialogul cu El, devenind o confuzie de limbi, o luptă de putere, o asuprire a unuia faţă de celălalt; sau poate deveni Ierusalim, unde, la fel ca pe vremea profetului Nehemia, oraşul este în moloz şi reconstrucţia are loc prin asumarea unei responsabilităţi comune, devenind astfel locul pe care toţi cooperează pentru a-l construi şi, prin urmare, o realitate primitoare şi ospitalieră, care preţuieşte pe toţi, promovează armonia diversităţii, generează dreptate şi oferă pace. Un loc în care fiecare persoană poate fi păstrată în frumuseţea şi demnitatea sa.
Leon al XIV-lea pune în lumină figura biblică a lui Nehemia, scriind: "În el recunosc o parabolă luminoasă a vocaţiei noastre de a fi, în epoca transformării digitale, nu spectatori resemnaţi ai fracturilor sociale şi culturale, nu simpli comentatori ai ruinelor, ci femei şi bărbaţi care intră în şantierele istoriei - laboratoare de cercetare, companii tehnologice, şcoli, mass-media, instituţii, comunităţi locale - pentru a ridica ceea ce s-a prăbuşit şi a proteja ceea ce este expus" (MH, 241).
Enciclica nu conţine niciun spirit de opoziţie sau o atitudine de judecată faţă de res novae, noile probleme care privesc în primul rând progresele tehnologice. În schimb, invită la vigilenţă, deoarece orice progres uman, chiar şi progresul tehnologic, poartă cu sine o latură ambiguă şi poate să nu fie orientată spre binele tuturor. Mai presus de toate, tehnologia are un impact antropologic: nu mai putem crede - aşa cum spunea Heidegger şi reiterează Papa - că tehnologia este neutră şi depinde numai de modul în care folosim instrumentele sale; în realitate, ea schimbă abordarea noastră asupra vieţii, modul nostru de a fi oameni şi de a locui lumea şi, prin urmare, are un impact asupra modelului antropologic. Inteligenţa artificială, aşadar, nu este numai o problemă tehnică, ci un punct de cotitură antropologic, social, economic, politic şi chiar spiritual, în faţa căruia trebuie să alegem între Babelul dominaţiei, al autosuficienţei şi al puterii câtorva în detrimentul multora sau Ierusalimul responsabilităţii, al apărării omenirii, al comuniunii, al solidarităţii şi al binelui comun. Aceasta necesită discernământ, atenţie la realitatea în care trăim şi apoi alegeri care să poată "guverna" astfel de progrese pentru a "aborda provocările timpului nostru cu claritate şi responsabilitate" (MH, 5).
În acest punct, întrebarea crucială care străbate enciclica: Ce fel de om este în epoca inteligenţei artificiale şi a progreselor tehnologice? Aici nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi. În viziunea creştină, de fapt, nu există o idee abstractă despre om şi omenire. Ne referim întotdeauna, în schimb, la gândirea antropologică creştină, înrădăcinată în credinţa în Cristos: prototipul omenirii, pentru noi, este Isus Cristos. Umanitatea lui Isus este criteriul după care gândim omenirea, pentru că aceasta este statura, calitatea şi totodată scopul ultim al omenirii, ceea ce suntem chemaţi să realizăm şi ceea ce ne provoacă de fiecare dată când întâlnim, lângă noi sau în lume, o persoană căreia îi este refuzată acea demnitate umană.
Înrădăcinată în Întrupare, credinţa creştină îl cunoaşte numai pe Dumnezeu făcut om şi, de aceea, afirmă că nu există Dumnezeu fără om şi nu poate exista o omenire adevărată fără Dumnezeu. Dumnezeu este, în primul rând, grijă de omenire şi împlinirea omenirii în iubire, iar toate acestea strălucesc deja definitiv în povestea singulară a lui Isus, chipul uman al lui Dumnezeu. Creştinismul gândeşte omenirea privind la Cristos şi înţelegând astfel originea şi destinaţia sa ultimă: a fost făcută prin El după chipul lui Dumnezeu şi a fost făcută "pentru El" pentru a ajunge la statura propriei sale umanităţi şi a propriei sale filiaţii: împreună-moştenitori cu Cristos, deci copii ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi (cf. Rom 8,17).
Umanitatea lui Cristos, scrie Leon al XIV-lea, amintind de Gaudium et spes, ne dezvăluie şi misterul fiinţei umane, deoarece este o umanitate pe deplin liberă, deschisă faţă de ceilalţi, capabilă să construiască relaţii de sprijin, angajată în dăruirea totală de sine. Papa afirmă: "În centrul viziunii creştine asupra fiinţei umane se află marea afirmaţie că bărbatul şi femeia sunt creaţi după chipul şi asemănarea Dumnezeului Trinitar (cf. Gen 1,26-27). Constitutiv creată pentru relaţie, fiecare persoană este concepută şi dorită de Dumnezeu pentru a intra într-o istorie de comuniune cu El, cu ceilalţi şi cu creaţia. Demnitatea sa nu depinde de capacităţile pe care le posedă, de bogăţiile sale sau de rolul pe care îl deţine, de alegerile corecte sau greşite pe care le face, ci este un dar care le precede şi le depăşeşte, pus de Dumnezeu ca expresie a iubirii sale neclintite" (MH, 50).
Aceasta se exprimă concret în toate aspectele existenţiale şi sociale cele mai importante: demnitatea egală a fiinţelor umane; valoarea supremă a drepturilor omului; principiul binelui comun, care protejează demnitatea şi drepturile fiecărei persoane, prin culturi, alegeri, acţiuni şi politici care promovează destinaţia universală a bunurilor, subsidiaritatea, solidaritatea şi dreptatea socială, pentru dezvoltarea integrală a fiecărei persoane şi a persoanei întregi.
De aici şi apelul la discernământ. În numărul 106 al enciclicei, găsim un punct cheie în acest sens: "Apelul la prudenţă, testare riguroasă şi, uneori, chiar la o încetinire a adoptării IA nu înseamnă a ne opune progresului, ci mai degrabă a exercita o grijă responsabilă faţă de familia umană. Această nevoie este cu atât mai urgentă cu cât există adesea un dezechilibru între viteza dezvoltării tehnologice şi ritmul dezvoltării conştientizării, a normelor, a controalelor şi a instituţiilor capabile să guverneze efectele acesteia. O invocare generică a eticii nu este suficientă: avem nevoie de cadre juridice adecvate, de supraveghere independentă, de educarea utilizatorilor şi de o politică ce să nu abdice de la propria datorie. Altfel, schimbarea va fi guvernată exclusiv de logica tehnocratică şi prezentată ca fiind necesară şi inevitabilă, impunând în cele din urmă reguli dictate de cei care deţin date, infrastructură şi putere de calcul".
Invitaţia Pontifului este radicală: să rămânem umani. Să nu pierdem ideea şi viziunea despre om, care străluceşte în mod deosebit în omul Isus. Umanitatea magnifică, în cele din urmă, este tocmai cea a lui Cristos. Şi pentru a rămâne umani, este necesar discernământul critic. Enciclica ne invită la vigilenţă critică, pentru a ne da înţelepciunea capabilă să înţelegem pragul dincolo de care puterea tehnologiei, în loc să ajute omenirea, riscă să o distrugă.
Nu ar trebui să ne fie frică de maşini şi nici să ne înspăimântăm de algoritmi. Ar trebui să ne fie frică, însă, atunci când le folosim pentru a ne masca fragilităţile, pentru a ne depăşi limitele, pentru a ne şterge greşelile, care sunt tocmai ceea ce ne menţine umani. De aceea, umanitatea lui Cristos este "magnifică": ne arată un om golit de durere, desfigurat în frumuseţea sa, rănit de pasiunea iubirii. Astfel, ne învaţă că trebuie, cu siguranţă, să luptăm pentru calitatea vieţii noastre, dar, în acelaşi timp, nu trebuie să eliminăm fragilitatea şi slăbiciunea din umanitatea noastră, pentru că acestea sunt tocmai ceea ce ne fac umani.
Acum câteva zile, chiar în acest ziar [L'Osservatore Romano, n.tr.] a apărut un articol intitulat "Dar maşinile nu tremură". Autorul scria: fotografiile au ieşit prost şi le-am păstrat oricum; astăzi facem o sută de fotografii numai pentru a şterge nouăzeci şi nouă, pentru că nu suportăm gândul că sunt reale. Şi vrem să corectăm totul; şi, între timp, ştergem dovezile existenţei noastre.
Poate că aceasta este măreţia enciclicei Magnifica humanitas: ne ajută să rămânem treji pentru ca viaţa umană să nu se stingă, în pofida tuturor imperfecţiunilor şi fragilităţilor sale.
(După L'Osservatore Romano, 7 iulie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
