|
| © Vatican Media |
În această zi foarte frumoasă, aş dori înainte de toate să vă invit pe toţi, începând de la mine însumi, să trăim ceea ce celebrăm în frumuseţea unei catedrale, s-ar putea spune "naturală", cu plante şi atâtea elemente ale creaţiei care ne-au adus aici pentru a celebra Euharistia, ceea ce înseamnă: a aduce mulţumire Domnului.
Sunt multe motive în această Euharistie pentru care vrem să-i mulţumim Domnului: această celebrare ar putea fi prima cu noua formulă a Sfintei Liturghii pentru îngrijirea creaţiei, care a fost şi expresie a muncii diferitelor Dicastere din Vatican.
Şi le mulţumesc personal numeroaselor persoane prezente aici, care au lucrat în acest sens pentru liturgie. După cum ştiţi, liturgia reprezintă viaţa, iar voi sunteţi viaţa acestui Centru Laudato si'. Aş dori să vă mulţumesc în acest moment, cu această ocazie, pentru tot ceea ce faceţi urmând această inspiraţie foarte frumoasă a Papei Francisc, care a dat această mică porţiune, aceste grădini, aceste spaţii, tocmai pentru a continua misiunea atât de importantă cu privire la tot ceea ce cunoaştem, la 10 ani de la publicarea enciclicei Laudato si': necesitatea de a îngriji creaţia, casa comună.
Aici este ca în Bisericile antice din primele secole, care aveau izvorul baptismal prin care trebuia să se treacă pentru a intra după aceea în biserică. Nu aş vrea să fiu botezat în această apă... însă simbolul de a trece prin apă pentru a fi spălaţi toţi de păcatele noastre, de slăbiciunile noastre şi astfel să putem intra în marele mister al Bisericii este ceva ce trăim şi astăzi. La începutul Liturghiei, ne-am rugat pentru convertire, convertirea noastră. Aş dori să adaug că trebuie să ne rugăm pentru convertirea atâtor persoane, din interiorul şi din afara Bisericii, care încă nu recunosc urgenţa de a avea grijă de casa comună.
Atâtea dezastre naturale pe care le vedem încă în lume, aproape în fiecare zi în atâtea locuri, în atâtea ţări, sunt cauzate în parte şi de excesele fiinţei umane, cu stilul său de viaţă. De aceea, trebuie să ne întrebăm dacă noi înşine trăim sau nu această convertire: cât de mult avem nevoie de ea!
Aşadar, după toate acestea spuse, am şi o omilie pe care am pregătit-o şi pe care o voi împărtăşi; vă rog să aveţi un pic de răbdare: există câteva elemente care ne ajută cu adevărat să continuăm reflecţia noastră în această dimineaţă, împărtăşind acest moment familial şi senin, într-o lume care arde, fie din cauza încălzirii globale, fie a conflictelor armate, care fac mesajul Papei Francisc din enciclicele sale Laudato si' şi Fratelli tutti atât de actual. Ne putem regăsi tocmai în această Evanghelie, pe care am ascultat-o, observând frica discipolilor în furtună, o frică împărtăşită de o mare parte a umanităţii. Însă în inima Anului Jubiliar, noi mărturisim - şi o putem spune de multe ori: există speranţă! Am întâlnit-o în Isus. El încă potoleşte furtuna. Puterea sa nu tulbură, ci creează; nu distruge, ci aduce la viaţă, dând viaţă nouă. Şi ne întrebăm şi noi: "Cine este acesta, că până şi vântul şi marea îl ascultă?" (Mt 8,27).
Uimirea exprimată de această întrebare este primul pas care ne scoate din frică. Isus trăise şi se rugase în jurul lacului din Galileea. Acolo îşi chemase primii discipoli la locurile lor de viaţă şi de muncă. Parabolele cu care a vestit Împărăţia lui Dumnezeu dezvăluie o legătură profundă cu acel ţinut şi cu acele ape, cu ritmul anotimpurilor şi cu viaţa creaturilor.
Evanghelistul Matei descrie furtuna ca un "cutremur" (cuvântul seismos): Matei va folosi acelaşi termen pentru cutremurul din momentul morţii lui Isus şi din zorii învierii sale. Peste acest cutremur, Cristos se ridică, stând în picioare: aici Evanghelia ne permite deja să-l întrezărim pe Cel Înviat, prezent în istoria noastră răsturnată. Mustrarea pe care Isus o adresează vântului şi mării manifestă puterea sa de viaţă şi de mântuire, care depăşeşte acele forţe în faţa cărora creaturile se simt pierdute.
Aşadar, să ne întoarcem la întrebarea noastră: "Cine este acesta, că până şi vântul şi marea îl ascultă?" (Mt 8,27). Imnul din Scrisoarea către Coloseni pe care l-am ascultat pare să răspundă tocmai la această întrebare: "El este icoana Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia, pentru că prin El au fost create toate în ceruri şi pe pământ" (Col 1,15-16). Discipolii săi, în ziua aceea, aflaţi în voia furtunii, cuprinşi de frică, nu puteau încă mărturisi această cunoaştere a lui Isus. Astăzi noi, în credinţa care ne-a fost transmisă, putem continua în schimb: "El este şi capul trupului, al Bisericii; El este începutul, primul născut dintre cei morţi, ca să fie cel dintâi în toate" (v. 18). Acestea sunt cuvinte care ne angajează de-a lungul istoriei, care ne fac din noi un trup viu, trupul al cărui cap este Cristos. Misiunea noastră de a ocroti creaţia, de a aduce în ea pacea şi reconcilierea, este însăşi misiunea sa: misiunea pe care Domnul ne-a încredinţat-o. Noi ascultăm strigătul pământului, noi ascultăm strigătul săracilor, pentru că acest strigăt a ajuns la inima lui Dumnezeu. Indignarea noastră este indignarea sa, munca noastră este munca sa.
În această privinţă, ne inspiră cântarea psalmistului: "Glasul Domnului este peste ape; Dumnezeul slavei tună, Domnul peste apele multe. Glasul Domnului este puternic, glasul Domnului e plin de măreţie" (Ps 29,3-4). Acest glas angajează Biserica la profeţie, chiar şi atunci când cere îndrăzneala de a ne opune puterii distructive a principilor din această lume. De fapt, alianţa indestructibilă dintre Creator şi creaturi mobilizează inteligenţele noastre şi eforturile noastre, pentru ca răul să se transforme în bine, nedreptatea în dreptate, lăcomia în comuniune.
Cu iubire infinită, unicul Dumnezeu a creat toate lucrurile, dăruindu-ne viaţa: de aceea Sfântul Francisc de Assisi numeşte creaturile frate, soră, mamă. Numai o privire contemplativă poate schimba relaţia noastră cu lucrurile create şi ne poate scoate din criza ecologică provocată de ruptura relaţiilor cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu pământul, din cauza păcatului (cf. Papa Francisc, Scrisoarea enciclică Laudato si', 66).
Preaiubiţi fraţi şi surori, Borgo Laudato si', în care ne întâlnim, vrea să fie, prin intuiţia Papei Francisc, un "laborator" în care să trăim acea armonie cu creaţia care este pentru noi vindecare şi reconciliere, elaborând modalităţi noi şi eficiente de a proteja natura încredinţată nouă. Prin urmare, vă asigur pe voi, cei care vă dedicaţi cu angajare să realizaţi acest proiect, rugăciunea mea şi încurajarea mea.
Euharistia pe care o celebrăm dă sens şi susţine munca noastră. După cum scrie Papa Francisc, "în Euharistie creaţia îşi găseşte cea mai mare înălţare a sa. Harul, care tinde să se manifeste în mod sensibil, ajunge la o exprimare minunată când Dumnezeu însuşi, făcut om, ajunge să se lase mâncat de creatura sa. Domnul, în apogeul misterului Întrupării, a voit să ajungă la intimitatea noastră printr-un fragment de materie. Nu de sus, ci dinăuntru, pentru ca în însăşi lumea noastră să-l putem întâlni pe El" (Papa Francisc, Scrisoarea enciclică Laudato si', 236). Din acest loc doresc, aşadar, să închei aceste gânduri încredinţându-vă cuvintele cu care Sfântul Augustin, în paginile finale din Confesiunile sale, asociază lucrurile create şi omul într-o laudă cosmică: Doamne, "faptele tale te laudă, pentru ca noi să te iubim, şi noi te iubim, pentru ca faptele tale să te laude" (Sfântul Augustin, Confesiuni, XIII, 33, 48). Fie ca aceasta să fie armonia pe care o răspândim în întreaga lume.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
