|
| © Vatican Media |
Sub semnul schimbării inimii
de Nicola Gori
Începe un timp forte, un itinerar care cere mai multă atenţie. Este Postul Mare, în care suntem chemaţi să parcurgem în manieră mai strictă o bucată de drum cu Cristos. Punând în prim plan pe fraţii care ne însoţesc de-a lungul cursului vieţii, mai ales cei care suferă din cauza războaielor, foamei, abandonării, singurătăţii. Vorbeşte despre asta în acest interviu la "L'Osservatore Romano" cardinalul penitenţiar major Mauro Piacenza.
În mesajul pentru Postul Mare, papa afirmă că în faţa unui ridicat nivel ştiinţific şi tehnologic omul riscă sclavia. Cum se schimbă stilurile de viaţă?
Fiecare schimbare socială şi comunitară, atât în Biserică, cât şi în societatea civilă şi în lume, nu poate decât să pornească de la "schimbarea inimii", de la convertirea personală constantă. Ridicatul nivel ştiinţific este un factor desigur pozitiv, dar este un mijloc, nu un scop. Ca toate mijloacele, utilizarea sa corectă este fundamentală şi trebuie pusă mereu în relaţie cu scopurile care se urmăresc; dacă nivelul tehno-ştiinţific ridicat ar duce la o dezvoltare mai mare şi libertate mai amplă pentru toată omenirea, n-am putea decât să ne bucurăm, dar apare evident contrariul, aşa cum afirmă papa. Omul se schimbă numai dacă, şi când, percepe un bine mai mare pentru el însuşi şi propriul viitor, pentru propriul micro-cosmos şi, numai secundar, pentru ambientul din jurul său. Marea provocare a noii evanghelizări este de a face să se înţeleagă şi modul cum propriul "bine personal" coincide cu binele comun şi este inseparabil de binele fraţilor, al întregii societăţi şi al ambientului în care trăim. În fond, este logica regulii de aur a tradiţiei ebraice şi a cuvântului evanghelic: "Să-l iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi" (Lc 10,27).
Cât de important este postul, între faptele de pocăinţă recomandate în Postul Mare?
Înainte de toate este necesar să se distingă între postul voluntar, al celui care are din ce să trăiască, şi postul "obligat", consecinţă a sărăciei şi nedreptăţii. Dacă este adevărat că şi acesta din urmă poate să fie trăit în spirit de oferire, devenind faptă de pocăinţă, nu trebuie să uităm niciodată că prima obligaţie morală, pentru toţi, este mereu aceea de a combate orice nedreptate, cu sprijinul cuvântului evanghelic şi al harului supranatural. Postul ales liber are diferite semnificaţii: înainte de toate îi aminteşte omului propria identitate de fiinţă limitată şi nevoiaşă; îi deschide mintea şi inima către cer, către o privire mai amplă, faţă de satisfacerea simplelor nevoi materiale; îl determină la împărtăşirea cu fraţii şi, aspect nu mai puţin important, îi educă voinţa, într-un timp de fragilitate răspândită.
Într-o lume plină de războaie, ce poate face fiecare credincios în timpul Postului Mare pentru a contrasta această plagă?
Înainte de toate, cum aminteşte papa mereu, este urgent şi necesar să ne rugăm pentru pace, pentru că ea este dar al lui Dumnezeu, şi numai inimi deschise, rănite de rugăciune, sunt în măsură să primească darul păcii. Apoi a fi "artizani de pace" înseamnă a o cultiva în propria inimă, în acea pace intimă cu Dumnezeu care este dată celui care, cu inimă dreaptă, ascultă glasul său şi caută să împlinească voinţa sa. Cei care cultivă pacea interioară vor fi după aceea adevăraţi constructori de pace în jurul lor, în Biserică şi în lume. Trebuie să fim capabili şi să "riscăm pacea", adică, precum Domnul Isus, să fim dispuşi să pierdem, din iubire faţă de celălalt. În Postul Mare, să lucrăm asupra noastră, să cerem să se stingă toate focarele de război interior, şi vom deveni colaboratori autentici ai operei păcii, pe care Cristos doreşte s-o realizeze, ţinând mereu ferm binomul indispensabil între pace şi dreptate, prea des neglijat sau redus la tăcere.
Caritatea şi solidaritatea pot să fie un mijloc pentru a repara ofensele şi răul provocat?
"Caritatea acoperă o mulţime de păcate", afirmă Sfântul Petru (1Pt 4,8) şi, desigur, atitudinile de sincer altruism dezinteresat pot să fie semn al acelei deschideri către fratele, care este preludiu sau însoţeşte deschiderea către misterul lui Dumnezeu. Totuşi, este necesar de reafirmat, Isus Cristos, şi numai el, este cel care "repară" răul lumii, el este Mielul jertfit care-şi oferă propria viaţă pe Cruce. Noi toţi nu putem decât "să reparăm în el", fie în sensul pasiv de a ne refugia în Domnul, fie în cel activ de a colabora, oferind libertatea noastră şi voinţa noastră, operei de răscumpărare continuă realizată de el. Există apoi o misterioasă "economie divină", în care faptele de bine săvârşite, mai ales cele ascunse, pe care numai Dumnezeu le vede, au o foarte specială valoare ispăşitoare şi reparatoare a răului comis.
Lumea are nevoie de speranţă. Cât de mult o poate oferi crucea lui Cristos?
Crucea este semn de speranţă numai pentru că pe ea este pironit Răstignitul. Trupul fizic al lui Isus din Nazaret, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, oferirea de sine însuşi pe care o face Dumnezeu pentru mântuirea omului, este singurul izvor permanent de speranţă, care nu se usucă niciodată. Dacă Dumnezeu îl iubeşte pe om până la acest punct, atunci putem spera mereu. Un Dumnezeu-iubire, care din iubire intră în istorie, pentru a o mântui dinăuntru, şi care din iubire se oferă, până la "a se întoarce împotriva sa", este un Dumnezeu demn de încredere, un Dumnezeu credibil, cum afirma von Balthasar, un Dumnezeu în care mă pot încrede şi care, prin urmare, deschide larg inima la speranţă, chiar şi în faţa oricărei cruci personale, sociale şi istorice de care ne putem ciocni.
Se mai simte urgenţa de a ne opri în faţa lui Dumnezeu şi a fratelui, aşa cum indică pontiful?
Chiar cred că da! Deşi este năucit de torente de ştiri şi distrageri, omul modern percepe insuficienţa radicală a ceea ce trăieşte şi minciuna ultimă a tuturor fenomenelor reductive ale propriului eu: de la fuga estetică la hedonism; de la reducerea materialistă la mitul, tot mai fragil, al progresului care, într-un context individualist, a pierdut propria forţă propulsivă, pentru că un progres care "nu ne priveşte", în fond, nu este interesant. În această explicită sau subînţeleasă conştiinţă răspândită, reiese urgenţa de a ne opri, de a reflecta, de a redescoperi acea dimensiune fundamentală a eului care este tăcerea, atât de combătută de cultura dominantă, tocmai pentru că este aliată profundă a lui Dumnezeu şi a adevărului. A ne opri în tăcere, cu propriul eu şi întrebările sale existenţiale şi nesuprimabile, este primul pas pentru a ne putea opri în faţa lui Dumnezeu, care este răspunsul împlinit al acelor întrebări. Asta va permite să ne oprim şi în faţa fratelui, care ne interpelează, cu nevoile sale spirituale şi materiale, şi ne dăruieşte, astfel, posibilitatea de a fi cu adevărat oameni, cu adevărat noi înşine. Nu trebuie să uităm niciodată că, şi în faţa tuturor urâţeniilor istoriei, avem mereu o mare posibilitate şi un mare aliat în inima umană şi în întrebările sale: ea este făcută pentru infinit, pentru Dumnezeu, şi acest lucru este în mod radical nesuprimabil.
(După L'Osservatore Romano, 13 februarie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
