În duminica a XXIX-a de peste an, 19 octombrie 2014, la ora 10.30, în Piaţa "Sfântul Petru", Sfântul Părinte Francisc a celebrat sfânta Liturghie cu ocazia încheierii celei de-a III-a Adunări generale extraordinare a Sinodului Episcopilor, cu tema Provocările pastorale despre familie în contextul evanghelizării cu ritul beatificării slujitorului lui Dumnezeu papa Paul al VI-lea (1897-1978). Au concelebrat cu Sfântul Părinte cardinalii, patriarhii, arhiepiscopii, episcopii şi preoţii membri ai Sinodului. După ritul beatificării şi proclamarea Evangheliei, papa a ţinut omilia pe care o prezentăm în continuare:
Tocmai am ascultat una dintre frazele cele mai celebre din toată Evanghelia: "Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu" (Mt 22,21).
La provocarea fariseilor care, ca să spunem aşa, voiau să-i dea examen la religie şi să-l conducă în eroare, Isus răspunde cu această frază ironică şi genială. Este un răspuns cu afect pe care Domnul îl încredinţează tuturor celor care îşi fac probleme de conştiinţă, mai ales când intră în joc convenienţele lor, bogăţiile lor, prestigiul lor, puterea lor şi faima lor. Şi asta se întâmplă în orice timp, din totdeauna.
Accentul lui Isus cade desigur pe partea a doua a frazei: "Şi (daţi-i) lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu". Asta înseamnă a recunoaşte şi a mărturisi - în faţa oricărui tip de putere - că numai Dumnezeu este Stăpânul omului şi nu există nimeni altul. Aceasta este noutatea perenă care trebuie redescoperită în fiecare zi, învingând teama pe care adesea o simţim în faţa surprizelor lui Dumnezeu.
Lui nu-i este frică de noutăţi! Pentru aceasta, încontinuu ne surprinde, deschizându-ne şi conducându-ne la căi negândite. El ne reînnoieşte, adică ne face "noi" încontinuu. Un creştin care trăieşte Evanghelia este "noutatea lui Dumnezeu în Biserică şi în lume. Şi Dumnezeu iubeşte mult această "noutate"! "A da lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu" înseamnă a ne deschide la voinţa sa şi a dedica Lui viaţa noastră şi a coopera la împărăţia sa de milostivire, de iubire şi de pace.
Aici se află adevărata noastră forţă, fermentul care face să dospească şi sarea care dă gust oricărui efort uman împotriva pesimismului prevalent pe care ni-l propune lumea. Aici se află speranţa noastră pentru că speranţa în Dumnezeu nu este deci o fugă de realitate, nu este un alibi: înseamnă a restitui în mod activ lui Dumnezeu ceea ce îi aparţine. Pentru aceasta creştinul priveşte la realitatea viitoare, aceea a lui Dumnezeu, pentru a trăi pe deplin viaţa - cu picioarele bine înfipte în pământ - şi a răspunde, cu curaj, la nenumăratele provocări noi.
Am văzut asta în aceste zile în timpul Sinodului extraordinar al Episcopilor - "sinod" înseamnă "a merge împreună". Şi de fapt, păstori şi laici din orice parte a lumii au adus aici la Roma glasul Bisericilor lor particulare pentru a ajuta familiile de astăzi să meargă pe calea Evangheliei, cu privirea îndreptată spre Isus. A fost o mare experienţă în care am trăit sinodalitatea şi colegialitatea şi am simţit forţa Duhului Sfânt care conduce şi reînnoieşte mereu Biserica chemată, fără încetare, să se îngrijească de rănile care sângerează şi să reaprindă speranţa pentru atâţia oameni fără speranţă.
Pentru darul acestui Sinod şi pentru spiritul constructiv oferit de toţi, cu apostolul Paul: "Îi mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi, aducându-ne aminte fără încetare în rugăciunile noastre" (1Tes 1,2). Şi Duhul Sfânt care în aceste zile active ne-a dăruit să lucrăm generos cu adevărată libertate şi umilă creativitate, să însoţească iar drumul care, în Bisericile de pe tot pământul, ne pregăteşte pentru Sinodul Ordinar al Episcopilor din octombrie 2015. Am semănat şi vom continua să semănăm cu răbdare şi perseverenţă, având certitudinea că Domnul e cel care face să crească ceea ce am semănat (cf. 1Cor 3,6).
În această zi a beatificării Papei Paul al VI-lea îmi revin în minte cuvintele sale, cu care instituia Sinodul Episcopilor: "scrutând cu atenţie semnele timpurilor, să încercăm să adaptăm căile şi metodele... la necesităţile crescute din zilele noastre şi la condiţiile schimbate ale societăţii" (Scrisoarea apostolică motu proprio Apostolica sollicitudo).
Faţă de acest mare Papă, de acest curajos creştin, de acest neobosit apostol, în faţa lui Dumnezeu astăzi nu putem să spunem decât un cuvânt pe atât de simplu pe cât de sincer şi important: mulţumim! Mulţumim dragul şi iubitul nostru Papă Paul al VI-lea! Mulţumim pentru umila şi profetica ta mărturie de iubire faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa!
În adnotările sale personale, marele cârmaci al Conciliului, în ziua de după încheierea Adunării conciliare, a scris: "Probabil că Domnul m-a chemat şi mă ţine în această slujire nu atât pentru că eu aş avea vreo aptitudine, sau pentru ca eu să conduc şi să salvez Biserica de dificultăţile sale actuale, ci pentru ca eu să sufăr ceva pentru Biserică şi să fie clar că El, şi nu altcineva, o conduce şi o salvează" (P. Macchi, Paolo VI nella sua parola, Brescia 2001, pag. 120-121). În această umilinţă străluceşte măreţia fericitului Paul al VI-lea care, în timp ce se profila o societate secularizată şi ostilă, a ştiut să conducă cu înţelepciune clarvăzătoare - şi uneori în singurătate - cârma bărcii lui Petru fără a pierde niciodată bucuria şi încrederea în Domnul.
Paul al VI-lea a ştiut cu adevărat să-i dea lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu dedicându-şi toată viaţa "angajării sacre, solemne şi foarte grave: aceea de a continua în timp şi de a dilata pe pământ misiunea lui Cristos" (Omilia la ritul încoronării: Insegnamenti I, 1953, pag. 26), iubind Biserica şi conducând Biserica pentru ca să fie "în acelaşi timp mamă iubitoare a tuturor oamenilor şi împărţitoare de mântuire" (Scrisoarea enciclică Ecclesiam suam, Prolog).
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
