"Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti? (...) Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc" (In 21,17). Dialogul dintre Cel Înviat şi Petru. Este dialogul care precede mandatul: "Paşte oile mele", dar este un dialog care mai înainte scrutează toată viaţa omului. Oare nu sunt acestea întrebarea şi răspunsul care au marcat toată viaţa şi misiunea Fericitului Ioan Paul al II-lea? El însuşi a exprimat asta la Cracovia, în anul 1999, afirmând: "Astăzi mă simt chemat în mod deosebit să mulţumesc acestei comunităţi milenare de păstori ai lui Cristos, clerici şi laici, deoarece graţie mărturiei sfinţeniei lor, graţie acestui ambient de credinţă, pe care timp de zece secole ei l-au format şi îl formează la Kraków, a devenit posibil ca la sfârşitul acestui mileniu, chiar pe malurile Vistulei, la picioarele catedralei din Wawel să cadă îndemnul lui Cristos: "Petru, paşte mieluşeii mei" (In 21,15). A devenit posibil ca slăbiciunea omului să se sprijine pe puterea veşnicei credinţe, speranţe şi carităţi a acestui pământ, şi să dea răspunsul: «În ascultarea credinţei în faţa lui Cristos Domnul meu, încredinţându-mă Mamei lui Cristos şi a Bisericii - conştient de marile dificultăţi - accept»".
Da, acest dialog de iubire dintre Cristos şi om a marcat toată viaţa lui Karol Wojtyla şi l-a condus nu numai la slujirea fidelă a Bisericii, ci şi la totala dăruire personală lui Dumnezeu şi oamenilor care a caracterizat drumul său de sfinţenie.
Cu toţii ne amintim că în ziua funeraliilor, la un moment dat vântul a închis lin paginile Evangheliei aşezată pe sicriul său. Era ca şi cum vântul Duhului ar fi voit să marcheze sfârşitul aventurii umane şi spirituale a lui Karol Wojtyla, în întregime iluminată de Evanghelia lui Cristos. Din această Carte el descoperea planului lui Dumnezeu pentru umanitate, pentru el însuşi, dar mai ales îl învăţa pe Cristos, învăţa faţa lui, iubirea lui, care pentru Karol era mereu o chemare la responsabilitate. În lumina Evangheliei citea istoria umanităţii şi evenimentele fiecărui bărbat şi ale fiecărei femei pe care Domnul i-a aşezat pe drumul său. De aici, din întâlnirea cu Cristos în Evanghelie, provenea credinţa sa.
Era un om de credinţă, un om al lui Dumnezeu, care trăia din Dumnezeu. Viaţa lui era o rugăciune continuă, constantă, o rugăciune care îmbrăţişa cu iubire pe fiecare locuitor al planetei pământ, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi din această cauză vrednic de orice respect; răscumpărat cu moartea şi învierea lui Cristos, şi din această cauză devenit cu adevărat gloria vie a lui Dumnezeu (Gloria Dei vivens homo - sfântul Irineu). Graţie credinţei care se exprima mai ales în rugăciune, Ioan Paul al II-lea era un autentic apărător al demnităţii oricărei fiinţe umane şi nu simplu combatant pentru ideologii politico-sociale. Pentru El, orice femeie, orice bărbat, era o fiică, un fiu al lui Dumnezeu, independent de rasă, de culoarea pielii, de provenienţa geografică şi culturală, şi chiar de crezul religios. Raportul său cu orice persoană este sintetizat în acea frază minunată pe care a scris-o: "Celălalt îmi aparţine".
Însă rugăciunea lui era şi o mijlocire constantă pentru toată familia umană, pentru Biserică, pentru fiecare comunitate de credincioşi, pe tot pământul - probabil cu atât mai eficace, cu cât era mai însemnată de suferinţa care a marcat diferite faze ale existenţei sale. Oare nu de aici - din rugăciune, din rugăciunea legată de atâtea evenimente dureroase ale sale şi ale celorlalţi - provenea preocuparea sa pentru pacea în lume, pentru convieţuirea paşnică a popoarelor şi a naţiunilor? Am auzit în prima lectură din profetul Isaia: "Cât de plăcut este să vezi peste munţi paşii trimisului care vesteşte pacea" (Is 52,7).
Astăzi îi mulţumim Domnului pentru că ne-a dat un Păstor ca El. Un Păstor care ştia să citească semnele prezenţei lui Dumnezeu în istoria umană, şi îi vestea apoi marile lucrări în toată lumea şi în toate limbile. Un Păstor care a înrădăcinat în sine sensul misiunii, al angajării de a evangheliza, de a vesti cuvântul lui Dumnezeu pretutindeni, să-l strige de pe acoperişuri... "Cât de plăcut este să vezi peste munţi paşii (...) celui care aduce vestea cea bună, vestea mântuirii, ai celui care dă de ştire Sionului: «Dumnezeul tău domneşte»" (ibid.).
Astăzi îi aducem mulţumire Domnului pentru că ne-a dat un Martor ca el, aşa de credibil, aşa de transparent, care ne-a învăţat cum trebuie să se trăiască credinţa şi să se apere valorile creştine, începând de la viaţă, fără complexe, fără temeri; cum trebuie să se mărturisească credinţa cu curaj şi coerenţă, declinând Fericirile în experienţa zilnică. Viaţa, suferinţa, moartea şi sfinţenia lui Ioan Paul al II-lea sunt o mărturie şi o confirmare tangibilă şi sigură.
Îi mulţumim Domnului pentru că ne-a dat un Papă care a ştiut să dea Bisericii catolice nu numai o proiecţie universală şi o autoritate morală la nivel mondial, ci, în special cu celebrarea Marelui Jubileu al Anului 2000, a ştiut să dea şi o viziune mai spirituală, mai biblică, mai centrată pe cuvântul lui Dumnezeu. O Biserică ce a ştiut să se reînnoiască, să promoveze o "nouă evanghelizare", să intensifice raporturile ecumenice şi interreligioase, şi să regăsească şi căile unui dialog fructuos cu noile generaţii.
Şi în sfârşit îi mulţumim Domnului pentru că ne-a dat un Sfânt ca el. Toţi am avut ocazia - unii de aproape, alţii de departe - să observăm cât era de coerente umanitatea sa, cuvântul său şi viaţa sa. Era un om adevărat pentru că era inseparabil legat de Cel care este Adevărul. Urmându-l pe Cel care este Calea, era un om mereu pe drum, mereu îndreptat spre binele cel mai mare pentru orice persoană, pentru Biserică şi pentru lume şi spre ţinta care pentru orice credincios este gloria Tatălui. Era un om viu, pentru că era plin de Viaţa care este Cristos, mereu deschis la harul său şi la toate darurile Duhului Sfânt.
Cât de mult s-au verificat în viaţa sa cuvintele pe care le-am auzit în Evanghelia de astăzi: "Adevăr, adevăr îţi spun: când erai mai tânăr, te încingeai singur şi te duceai unde voiai. Însă când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi te va încinge un altul şi te va duce unde nu vei voi" (In 21,18). Cu toţii am văzut cum i-a fost luat tot ceea ce omeneşte putea să impresioneze: forţa fizică, expresia trupului, posibilitatea de a se mişca, până şi cuvântul. Şi atunci, mai mult ca oricând, el a încredinţat viaţa sa şi misiunea sa lui Cristos, pentru că numai Cristos poate să mântuiască lumea. Ştia că slăbiciunea sa corporală îl arăta şi mai clar pe Cristos care lucrează în istorie. Şi oferind suferinţele sale Lui şi Bisericii sale, ne-a dat nouă tuturor o ultimă, mare lecţie de umanitate şi de abandonare în braţele lui Dumnezeu.
"Cântaţi Domnului un cântec nou,
cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului.
Cântaţi Domnului, binecuvântaţi numele lui".
Să cântăm Domnului un cântec de glorie, pentru darul acestui mare Papă: om al credinţei şi al rugăciunii, Păstor şi Martor, Călăuză în trecerea dintre două milenii. Acest cântec să lumineze viaţa noastră, pentru ca nu numai să-l venerăm pe noul Fericit, ci, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să urmăm învăţătura lui şi exemplul lui. În timp ce adresez un gând recunoscător Papei Benedict al XVI-lea, care a voit să-l ridice pe marele său Predecesor la gloria altarelor, îmi place să închei cu cuvintele pe care le-a rostit la prima aniversare a morţii noului Fericit: "Iubiţi fraţi şi surori, (...) gândul nostru se întoarce cu emoţie la momentul iubitului Pontif, dar în acelaşi timp inima este ca împinsă să privească înainte. Simţim răsunând în suflet invitaţiile sale repetate de a înainta fără frică pe drumul fidelităţii faţă de Evanghelie pentru a fi mesageri şi martori ai lui Cristos în cel de-al treilea mileniu. Ne revin în minte neîncetatele sale îndemnuri de a coopera cu generozitate la realizarea unei umanităţi mai drepte şi solidare, de a fi făcători de pace şi constructori ai speranţei. Să rămână mereu îndreptată privirea noastră spre Cristos, «acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna» (Evr 13,8), care conduce în mod trainic Biserica sa. Noi am crezut în iubirea sa şi întâlnirea cu El «dă viaţă unui nou orizont şi cu aceasta direcţia decisivă» (cf. Deus caritas est, 1). Forţa Duhului lui Isus să fie pentru toţi, iubiţi fraţi şi surori, aşa cum a fost pentru Papa Ioan Paul al II-lea, izvor de pace şi de bucurie. Şi Fecioara Maria, Mama Bisericii, să ne ajute să fim în orice împrejurare, asemenea lui, apostoli neobosiţi ai Fiului său dumnezeiesc şi profeţi ai iubirii sale milostive". Amin.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
