Vatican: Felicitări de Crăciun

Luni, 22 decembrie, la ora 10.30, în Sala Clementina din Palatul Apostolic, Sfântul Părinte Francisc a primit în audienţă pe cardinali şi pe superiorii din Curia Romană pentru prezentarea felicitărilor de Crăciun.

În cursul întâlnirii, după salutul de omagiu făcut Sfântului Părinte de către cardinalul Angelo Sodano, decan al Colegiului Cardinalilor, papa a adresat celor prezenţi următorul discurs.

* * *

Curia romană şi trupul lui Cristos

"Tu eşti mai presus de heruvimi, tu care ai schimbat condiţia mizerabilă a lumii atunci când te-ai făcut ca noi" (Sfântul Atanasiu)

Iubiţi fraţi,

La sfârşitul Adventului ne întâlnim pentru tradiţionalele salutări. Peste câteva zile vom avea bucuria de a celebra Naşterea Domnului; evenimentul lui Dumnezeu care se face om pentru a-i mântui pe oameni; manifestarea iubirii lui Dumnezeu care nu se limitează să ne dea ceva sau să ne trimită vreun mesaj sau pe unii mesageri, ci ni se dăruieşte pe El însuşi; misterul lui Dumnezeu care ia asupra sa condiţia noastră umană şi păcatele noastre pentru a ne revela viaţa sa divină, harul său imens şi iertarea sa gratuită. Este întâlnirea cu Dumnezeu care se naşte în sărăcia peşterii din Betleem pentru a ne învăţa puterea umilinţei. De fapt, Crăciunul este şi sărbătoarea luminii care nu este primită de "neamul ales", ci de "neamul sărac şi simplu" care aştepta mântuirea Domnului.

Înainte de toate, aş vrea să vă urez vouă tuturor - colaboratori, fraţi şi surori, reprezentanţi pontificali răspândiţi în lume - şi tuturor celor dragi ai voştri un sfânt Crăciun şi un An Nou fericit. Doresc să vă mulţumesc cordial pentru angajarea voastră zilnică în slujba Sfântului Scaun, a Bisericii catolice, a Bisericilor particulare şi a Succesorului lui Petru.

Fiind persoane şi nu numere sau numai denominaţiuni, îi amintesc îndeosebi pe cei care, în timpul acestui an, au terminat slujirea lor datorită ajungerii la limitele de vârstă sau pentru că au asumat alte roluri sau pentru că au fost chemaţi la casa Tatălui. Şi spre ei toţi şi spre rudele lor se îndreaptă gândul şi recunoştinţa mea.

Doresc împreună cu voi să înalţ către Domnul o vie şi ferventă mulţumire pentru anul care ne părăseşte, pentru evenimentele trăite şi pentru tot binele pe care El a voit cu generozitate să-l facă prin intermediul slujirii Sfântului Scaun, cerându-i cu umilinţă iertare pentru lipsurile comise "cu gândul, cu cuvântul, cu fapta şi cu omisiunea".

Şi pornind tocmai de la această cerere de iertare, aş vrea ca această întâlnire a noastră şi reflecţiile pe care le voi împărtăşi cu voi să devină, pentru noi toţi, un sprijin şi un stimulent la o adevărată cercetare a cugetului pentru a pregăti inima noastră la Sfânta Naştere.

Gândindu-mă la această întâlnire a noastră mi-a venit în minte imaginea Bisericii ca "Trup mistic al lui Isus Cristos". Este o expresie care, aşa cum avea să explice Papa Pius al XII-lea, "provine şi aproape răsare din ceea ce este expus frecvent în Sfânta Scriptură şi în Sfinţii Părinţi"¹. În această privinţă sfântul Paul a scris: "Aşa cum trupul este unul şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, deşi sunt multe, formează un singur trup, tot la fel şi Cristos" (1Cor 12,12)².

În acest sens Conciliul al II-lea din Vatican ne aminteşte că "în structura trupului mistic al lui Cristos există o diversitate de mădulare şi funcţiuni. Unul este Duhul care, după bogăţia sa şi după necesităţile slujirilor, îşi împarte darurile sale diferite în folosul Bisericii (cf. 1Cor 12,1-11)"³. De aceea "Cristos şi Biserica formează, aşadar, pe «Cristos total» [«Christus totus»]. Biserica este una cu Cristos"⁴.

Este frumos să ne gândim la Curia Romană ca la un mic model al Bisericii, adică la un "trup" care caută cu seriozitate şi zilnic să fie mai viu, mai sănătos, mai armonios şi mai unit în el însuşi şi cu Cristos.

În realitate, Curia Romană este un trup complex, compus din atâtea dicastere, consilii, oficii, tribunale, comisii şi din numeroase elemente care n-au toate aceeaşi misiune, ci sunt coordonate pentru o funcţionare eficace, edificatoare, disciplinată şi exemplară, în pofida diversităţilor culturale, lingvistice şi naţionale ale membrilor săi⁵.

Oricum, fiind Curia un trup dinamic, ea nu poate trăi fără a se hrăni şi fără a se îngriji. De fapt, Curia - ca Biserica - nu poate trăi fără să aibă un raport vital, personal, autentic şi trainic cu Cristos⁶. Un membru al Curiei care nu se alimentează zilnic cu acea hrană va deveni un birocrat (un formalist, un funcţionalist, un angajat): o mlădiţă care se usucă şi încet-încet moare şi este aruncată departe. Rugăciunea zilnică, participarea asiduă la sacramente, îndeosebi la Euharistie şi la Reconciliere, contactul zilnic cu cuvântul lui Dumnezeu şi spiritualitatea tradusă în caritate trăită sunt alimentul vital pentru fiecare dintre noi. Să fie clar pentru noi toţi că fără El nu vom putea face nimic (cf. In 15,8).

Prin urmare, raportul viu cu Dumnezeu alimentează şi întăreşte şi comuniunea cu ceilalţi, adică suntem cu atât mai intim uniţi cu Dumnezeu cu cât suntem mai uniţi între noi pentru că Duhul lui Dumnezeu uneşte şi duhul celui rău desparte.

Curia este chemată să se îmbunătăţească, să se îmbunătăţească mereu şi să crească în comuniune, sfinţenie şi înţelepciune pentru a realiza pe deplin misiunea sa⁷. Şi totuşi ea, ca orice trup, ca orice trup uman, este expusă şi bolilor, funcţionării rele, infirmităţii. Şi aici aş vrea să menţionez câteva dintre aceste probabile boli, boli curiale. Sunt boli mai obişnuite în viaţa noastră de curie. Sunt boli şi ispite care slăbesc slujirea noastră adusă Domnului. Cred că ne va ajuta "catalogul" bolilor - pe drumul Părinţilor deşertului, care făceau acele cataloage - despre care vorbim astăzi: ne va ajuta să ne pregătim pentru sacramentul Reconcilierii, care va fi un pas frumos al nostru al tuturor pentru a ne pregăti pentru Crăciun.

1. Boala de a ne simţi "nemuritor", "imun" sau chiar "indispensabil" neglijând controalele necesare şi obişnuite. O Curie care nu se autocritică, nu se actualizează, care nu încearcă să se îmbunătăţească este un trup bolnav. O vizită obişnuită la cimitire ne-ar putea ajuta să vedem numele atâtor persoane, dintre care unii probabil credeau că sunt nemuritori, imuni şi indispensabili! Este boala bogatului nesăbuit din Evanghelie care credea că trăieşte veşnic (cf. Lc 12,13-21) şi a celor care se transformă în stăpâni şi se simt superiori faţă de toţi şi nu în slujba tuturor. Ea derivă adesea din patologia puterii, din "complexul aleşilor", din narcisismul care priveşte cu pasiune propria imagine şi nu vede imaginea lui Dumnezeu imprimată pe chipul celorlalţi, în special a celor mai slabi şi nevoiaşi⁸. Antidotul la această epidemie este harul de a simţi păcătoşi şi de a spune cu toată inima: "Suntem servitori nefolositori, am făcut ceea ce eram datori să facem" (Lc 17,10).

2. Există alta: Boala "martalismului" (care vine de la Marta), a activităţii excesive: adică a celor care se cufundă în muncă, neglijând, în mod inevitabil, "partea cea mai bună": să se aşeze sub picioarele lui Isus (cf. Lc 10,38-42). Pentru aceasta Isus i-a chemat pe discipolii săi "să se odihnească puţin" (cf. Mc 6,31) pentru că a neglija odihna necesară duce la stres şi la agitaţie. Timpul de odihnă, pentru cel care a dus la capăt propria misiune, este necesar, cuvenit şi trebuie trăit cu seriozitate: în a petrece un pic de timp cu rudele şi în respectarea concediului ca momente de încărcare spirituală şi fizică; trebuie învăţat ceea ce învaţă Qohelet că "este un timp pentru toate" (3,1-15).

3. Este şi boala "împietririi" mentale şi spirituale: adică a celor care au o inimă de piatră şi un "gât înţepenit" (Fap 7,51-60); a celor care, mergând, pierd seninătatea interioară, vivacitatea şi îndrăzneala şi se ascund sub hârtii devenind "maşini de practici" şi nu "oameni ai lui Dumnezeu" (cf. Evr 3,12). Este periculos a pierde sensibilitatea umană necesară pentru a ne face să plângem cu aceia care plâng şi a ne bucura cu aceia care se bucură! Este boala celor care pierd "sentimentele lui Isus" (cf. Fil 2,5-11) pentru că inima lor, cu trecerea timpului, se împietreşte şi devine incapabilă să-l iubească necondiţionat pe Tatăl şi pe aproapele (cf. Mt 22,34-40). De fapt, a fi creştin înseamnă: "a avea aceleaşi sentimente care au fost în Cristos Isus, sentimente de umilinţă şi de dăruire, de dezlipire şi de generozitate"⁹.

4. Boala planificării excesive şi a funcţionalismului: Când apostolul planifică totul în mod minuţios şi crede că făcând o planificare perfectă lucrurile înaintează efectiv, devenind astfel un contabil sau un comercialist. A pregătit totul bine este necesar dar fără a cădea vreodată în ispita de a voi să se închidă şi să se piloteze libertatea Duhului Sfânt care rămâne mereu mai mare, mai generoasă decât orice planificare umană (cf. In 3,8). Se cade în această boală pentru că "este mereu mai uşor şi comod a se acomoda în propriile poziţii statice şi neschimbate. În realitate, Biserica se arată fidelă faţă de Duhul Sfânt în măsura în care nu are pretenţia de a-l reglementa sau de a-l domestici... A-l domestici pe Duhul Sfânt... El este prospeţime, fantezie, noutate"¹⁰.

5. Boala coordonării rele: când membrii pierd comuniunea dintre ei şi trupul pierde funcţionalitatea sa armonioasă şi temperanţa sa devenind o orchestră care produce gălăgie pentru că membrii săi nu colaborează şi nu trăiesc spiritul de comuniune şi de echipă. Atunci când piciorul îi spune braţului "nu am nevoie de tine", sau mâna îi spune capului "comand eu", cauzând astfel tulburare şi scandal.

6. Este şi boala Alzheimer-ului spiritual: adică a uitării "istoriei mântuirii", a istorie personale cu Domnul, a "primei iubiri" (Ap 2,4). Este vorba de un declin progresiv al facultăţilor spirituale care într-un interval de timp mai mult sau mai puţin lung cauzează grave handicapuri persoanei făcând-o să devină incapabilă să desfăşoare vreo activitate autonomă, trăind într-o stare de absolută dependenţă de vederile sale adesea imaginare. Vedem asta în cei care au pierdut amintirea întâlnirii lor cu Domnul; în cei care nu fac sensul deuteronomic al vieţii; în cei care depind complet de "prezentul" lor, de pasiunile, capriciile şi maniile lor; în cei care construiesc în jurul lor ziduri şi obiceiuri devenind, tot mai mult, sclavi ai idolilor pe care i-au sculptat cu însăşi mâinile lor.

7. Boala rivalităţii şi a gloriei deşarte¹¹: când aparenţa, culorile hainelor şi însemnele de onoare devin obiectivul primar al vieţii, uitând cuvintele sfântului Paul: "să nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, fără ca cineva dintre voi să caute numai ale sale, ci şi ale altora" (Fil 2,1-4). Este boala care ne face să fim bărbaţi şi femei falşi şi să trăim un fals "misticism" şi un fals "cvietism". Acelaşi sfânt Paul îi defineşte "duşmani ai crucii lui Cristos" pentru că "mărirea lor este în ruşinea lor, fiind frământaţi numai de cele pământeşti" (Fil 3,19).

8. Boala schizofreniei existenţiale: este boala celor care trăiesc o viaţă dublă, rod al ipocriziei tipice a mediocrului şi a golului spiritual progresiv pe care diplomele sau titlurile academice nu-l pot umple. O boală care loveşte adesea pe cei care, abandonând slujirea pastorală, se limitează la treburi birocratice, pierzând astfel contactul cu realitatea, cu persoanele concrete. Creează astfel o lume a lor paralelă, unde pun deoparte tot ceea ce îi învaţă cu severitate pe alţii şi încep să trăiască o viaţă ascunsă şi adesea dezordonată. Convertirea este deosebit de urgentă şi indispensabilă pentru această boală foarte gravă (cf. Lc 15,11-32).

9. Boala vorbăriilor, a murmurărilor şi a bârfelor: despre această boală am vorbit deja de atâtea ori, dar niciodată suficient: este o boală gravă care începe simplu, eventual numai pentru a discuta câteva vorbe şi pune stăpânire pe persoană făcând-o să devină "semănătoare de neghină" (ca satana), şi în atâtea cazuri "ucigaşă cu sânge rece" a faimei propriilor colegi şi confraţi. Este boala persoanelor laşe care neavând curajul de a vorbi direct vorbesc pe la spate. Sfântul Paul ne avertizează: "toate să le faceţi fără murmurări şi fără discuţii ca să fiţi fără vină şi curaţi" (Fil 2,14-18). Fraţilor, să ne păzim de terorismul bârfelor!

10. Boala de a-i diviniza pe şefi: este boala celor care-i curtează pe superiori, sperând să obţină bunăvoinţa lor. Sunt victime ale carierismului şi oportunismului, onorează persoanele şi nu pe Dumnezeu (cf. Mt 23,8-12). Sunt persoane care trăiesc slujirea gândindu-se numai la ceea ce trebuie să obţină şi nu la ceea ce trebuie să dea. Persoane meschine, nefericite şi inspirate numai de propriul egoism fatal (cf. Gal 5,16-25). Această boală ar putea să-i lovească şi pe superiori atunci când îi curtează pe unii colaboratori ai lor pentru a obţine supunerea, lealitatea şi dependenţa lor psihologică, însă rezultatul final este o adevărată complicitate.

11. Boala indiferenţei faţă de alţii: când persoana se gândeşte numai la ea însăşi şi pierde sinceritatea şi căldura raporturilor umane. Când cel mai expert nu pune cunoştinţele sale în slujba colegilor mai puţin experţi. Când se află ceva şi se ţine pentru sine în loc de a împărtăşi pozitiv cu alţii. Când, din gelozie sau din viclenie, se simte bucurie când este văzut celălalt căzând în loc de a-l ridica şi a-l încuraja.

12. Boala feţei de mort: adică a persoanelor ursuze şi încruntate, care consideră că pentru a fi serioşi trebuie pictată faţa de melancolie, de severitate şi a-i trata pe ceilalţi - mai ales pe cei consideraţi inferiori - cu rigiditate, duritate şi aroganţă. În realitate, severitatea teatrală şi pesimismul steril¹² sunt adesea simptome de frică şi de nesiguranţă de sine. Apostolul trebuie să se străduiască să fie o persoană respectuoasă, senină, entuziastă şi veselă care transmite bucurie oriunde s-ar afla. O inimă plină de Dumnezeu este o inimă fericită care iradiază şi contagiază cu bucurie pe toţi cei care sunt în jurul său: se vede asta imediat! Aşadar să nu pierdem acel spirit bucuros, plin de umor, şi chiar autoironic, care ne face persoane amabile, chiar şi în situaţiile dificile¹³. Cât de bine ne face o doză bună de umorism sănătos! Ne va face foarte bine să recităm adesea rugăciunea sfântului Thomas Morus¹⁴: eu o spun în fiecare zi, îmi face bine.

13. Boala de a aduna: când apostolul caută să umple un gol existenţial în inima sa adunând bunuri materiale, nu din necesitate, ci numai pentru a se simţi în siguranţă. În realitate, nimic material nu vom duce cu noi pentru că "prosopul nu are buzunare" şi toate comorile noastre pământeşti - chiar dacă sunt cadouri - nu vor putea umple niciodată acel gol, ba chiar îl vor face tot mai exigent şi mai adânc. Acestor persoane Domnul le repetă: "Pentru că spui: sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic, dar nu ştii că tu eşti nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb şi gol... Fii deci plin de zel şi converteşte-te" (Ap 3,17-19). Adunarea de bunuri doar îngreunează şi încetineşte drumul în mod inevitabil! Şi mă gândesc la o anecdotă: odinioară, iezuiţii spanioli descriau Societatea lui Isus drept "cavaleria uşoară a Bisericii". Îmi amintesc mutarea unui tânăr iezuit care în timp ce încărca într-un camion multele sale averi: bagaje, cărţi, obiecte şi cadouri, a auzit spunându-i-se, cu un zâmbet înţelept, de către un bătrân iezuit care îl observa: asta ar fi "cavaleria uşoară a Bisericii"?! Mutările noastre sunt un semn al acestei boli.

14. Boala cercurilor închise: unde apartenenţa la un grupuleţ devine mai puternică decât aceea la Trup şi, în unele situaţii, la Cristos însuşi. Şi această boală începe mereu de la intenţii bune, dar cu trecerea timpului îi face sclavi pe membrii devenind "un cancer" care ameninţă armonia Trupului şi cauzează atâta rău - scandaluri - în special fraţilor noştri mai mici. Autodistrugerea sau "focul prieten" al camarazilor este pericolul cel mai ascuns¹⁵. Este răul care loveşte dinăuntru¹⁶ şi aşa cum spune Cristos: "orice împărăţie dezbinată în ea însăşi se ruinează" (Lc 11,17).

15. Şi ultima: boala profitului lumesc, a exhibiţionismelor¹⁷: când apostolul transformă slujirea sa în putere, iar puterea sa în marfă pentru a obţine profituri lumeşti sau mai multe puteri. Este boala persoanelor care caută în mod nesătul să înmulţească puterile şi pentru acest scop sunt capabile să calomnieze, să defăimeze şi să discrediteze pe alţii, chiar în ziare şi în reviste. Desigur pentru a se etala şi a se demonstra mai capabili decât alţii. Şi această boală face mult rău trupului pentru că determină persoanele să justifice folosirea oricărui mijloc numai să obţină acest scop, adesea în numele dreptăţii şi transparenţei! Şi aici îmi vine în minte amintirea despre un preot care îi chema pe jurnalişti pentru a le povesti (şi a inventa) lucruri private proprii şi rezervate ale propriilor confraţi şi enoriaşi. Pentru el conta numai să se vadă pe primele pagini, pentru că aşa se simţea "puternic şi cuceritor", provocând atâta rău celorlalţi şi Bisericii. Sărăcuţul!

Fraţilor, aceste boli şi aceste ispite sunt desigur un pericol pentru orice creştin şi pentru orice curie, comunitate, congregaţie, parohie, mişcare eclezială... etc. şi pot lovi fie la nivel individual fie comunitar.

Trebuie clarificat că numai Duhul Sfânt - sufletul Trupului Mistic al lui Cristos, aşa cum afirmă Crezul niceno-constantinopolitan: "Cred... în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul" - e cel care vindecă orice infirmitate. Duhul Sfânt e cel care susţine orice efort sincer de purificare şi orice bunăvoinţă de convertire. El e cel care ne face să înţelegem că fiecare mădular participă la sfinţirea trupului şi la slăbirea sa. El este promotorul armoniei¹⁸: "ipsa harmonia est", spune sfântul Vasile. Sfântul Augustin ne spune: "Atât timp cât o parte aderă la trup, vindecarea sa nu este disperată; în schimb ceea ce a fost tăiat, nu poate nici să se îngrijească nici să se vindece"¹⁹.

Vindecarea este şi rod al conştiinţei bolii şi al deciziei personale şi comunitare de a se îngriji suportând cu răbdare şi cu perseverenţă îngrijirea²⁰.

Aşadar, suntem chemaţi - în acest timp de Crăciun şi pe tot parcursul slujirii noastre şi al existenţei noastre - să trăim "fideli adevărului în iubire, să creştem în toate pentru el, care este capul, Cristos, de la care tot trupul se leagă şi se îmbină prin orice încheietură, în funcţie de menirea stabilită fiecărui mădular în parte, şi se realizează astfel creşterea trupului spre edificarea sa în iubire" (Ef 4,15-16).

Iubiţi fraţi!

Odată am citit că: "preoţii sunt ca avioanele, devin ştire numai când cad, dar sunt atâtea care zboară. Mulţi critică şi puţini se roagă pentru ei". Este o frază foarte simpatică, dar şi foarte adevărată pentru că schiţează importanţa şi delicateţea slujirii noastre sacerdotale şi cât rău ar putea provoca un singur preot care "cade" întregului trup al Bisericii.

Aşadar, pentru a nu cădea în aceste zile în care ne pregătim pentru Spovadă, să cerem Fecioarei Maria, Mama lui Dumnezeu şi Mama Bisericii, să vindece rănile păcatului pe care fiecare dintre noi le poartă în inima sa şi să susţină Biserica şi Curia pentru ca să fie sănătoase şi însănătoşitoare; sfinte şi sfinţitoare, spre gloria Fiului său şi pentru mântuirea noastră şi a lumii întregi. Să-i cerem ei să ne facă să iubim Biserica aşa cum a iubit-o Cristos, Fiul său şi Domnul nostru, şi să avem curajul de a ne recunoaşte păcătoşi şi nevoiaşi de milostivirea sa şi să nu ne fie frică să abandonăm mâna noastră în mâinile sale materne.

Multe urări de Sfânt Crăciun vouă tuturor, familiilor voastre şi colaboratorilor voştri şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine! Mulţumesc din inimă!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ El afirmă că Biserica, fiind Mystici Corporis Christi, "cere şi o mulţime de membri, care să fie total uniţi între ei încât să se ajute reciproc. Şi aşa cum în organismul nostru muritor când un mădular suferă, celelalte resimt din durerea sa şi vin în ajutorul său, tot aşa în Biserică fiecare membru nu trăieşte pentru sine, ci dă ajutor şi celorlalţi, oferindu-şi în mod reciproc colaborare, fie pentru întărirea reciprocă, fie pentru o dezvoltare tot mai mare a întregului Trup... un Trup constituit nu dintr-o oarecare adunătură de mădulare, ci trebuie să fie înzestrat cu organe, adică mădulare care să nu aibă toate aceeaşi misiune, ci să fie corespunzător coordonate; tot aşa Biserica, pentru aceasta în mod special trebuie să se numească trup, pentru că rezultă dintr-o dispoziţie dreaptă şi unire coerentă a mădularelor diferite între ele", cf. «Mystici Corporis Christi, quod est Ecclesia»: AAS 35 (1943) 193-248.
² Cf. Scrisoarea către Romani 12, 5: "tot aşa noi, care suntem mulţi, suntem un singur trup în Cristos şi mădulare unii altora".
³ Lumen Gentium, 7.
⁴ De amintit că "asemănarea Bisericii cu trupul luminează legătura intimă dintre Biserică şi Cristos. Ea nu este numai adunată în jurul Lui; este unificată în El, în Trupul său. Trei aspecte ale Bisericii - Trup al lui Cristos trebuie subliniate în mod deosebit: unitatea tuturor mădularelor între ele în virtutea unirii lor cu Cristos; Cristos Cap al trupului; Biserica, Mireasa lui Cristos", cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 789 şi 795.
⁵ Cf. Evangelii Gaudium, 130-131.
⁶ Isus a făcut cunoscut de mai multe ori unirea pe care credincioşii trebuie s-o aibă cu el: "După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele" (In 15,4-5).
⁷ Cf. Pastor Bonus, art. 1 şi CIC can. 360.
⁸ Cf. Evangelii Gaudium, 197-201.
⁹ Benedict al XVI-lea, Audienţa generală, 1 iunie 2005.
¹⁰ Francisc, Omilia la Sfânta Liturghie în Turcia, 30 noiembrie 2014.
¹¹ Cf. Evangelii Gaudium, 95-96.
¹² Ibid., 84-86.
¹³ Ibid., 2.
¹⁴ Doamne, dăruieşte-mi o bună digestie şi chiar ceva de digerat. Dăruieşte-mi sănătatea trupului şi bunul umor necesar pentru a o menţine. Dăruieşte-mi, Doamne, un suflet simplu care să ştie să preţuiască tot ceea ce este bun şi să nu se înspăimânte la vederea răului ci mai degrabă să găsească mereu modul de a repune lucrurile în ordine. Dăruieşte-mi un suflet care să nu cunoască plictiseala, bombănelile, suspinele, plângerile, şi nu permite ca să mă chinuiesc excesiv pentru acel lucru prea deranjant care se numeşte «eu». Dăruieşte-mi, Doamne, simţul umorului bun. Dă-mi harul de a înţelege o glumă pentru a descoperi în viaţă un pic de bucurie şi a-i face părtaşi de ea şi pe alţii. Amin.
¹⁵ Evangelii Gaudium, 88.
¹⁶ Fericitul Paul al VI-lea referindu-se la situaţia Bisericii a afirmat că are senzaţia că "prin vreo fisură a intrat fumul Satanei în templul lui Dumnezeu", Omilia lui Paul al VI-lea, Solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, joi 29 iunie 1972. Cf. Evangelii Gaudium, nr. 98-101.
¹⁷ Cf. Evangelii Gaudium: Nu mondenităţii spirituale, nr. 93-97.
¹⁸ "Duhul Sfânt este sufletul Bisericii. El dă viaţa, trezeşte diferitele carisme care îmbogăţesc poporul lui Dumnezeu şi, mai ales, creează unitatea între credincioşi: din mulţi face un singur trup, Trupul lui Cristos... Duhul Sfânt face unitatea Bisericii: unitate în credinţă, unitate în caritate, unitate în coeziunea interioară" (Francisc, Omilia, Sfânta Liturghie în Turcia, 30 noiembrie 2014).
¹⁹ Augustin, Serm., CXXXVII, 1: Migne, P. L., XXXVIII, 754.
²⁰ Cf. Evangelii Gaudium, Pastoraţia în convertire, nr. 25-33.