Prietenia dintre preoţi, semn al victoriei lui Cristos

Reflecţii pentru Anul Sfintei Preoţii

de Massimo Camisasca

Importanţa decisivă a prieteniei în viaţa omului din orice timp poate să fie percepută şi din faptul că cei mai mari scriitori şi filozofi ai umanităţii au vorbit des despre prietenie şi au văzut în prietenie o temă fundamentală pentru înţelegerea omului: ceva care intră în însăşi definiţia vieţii.

Vreau să-i citez aici, dintre toţi, numai pe Aristotel şi pe Cicero. Primul, în Etica Nicomahică, la cărţile a VIII-a şi a IX-a, vorbind despre prietenie, susţine că "nu există nimic mai necesar pentru viaţă" şi că "fără ea orice bine nu este bine". Şi marele orator roman, în dialogul său Lelius de amicitia, la capitolul al VI-lea, scrie: "Nu ştiu dacă, în afară de înţelepciune, nu există nimic altceva mai bun pentru om, darul zeilor nemuritori oferit vieţii sale, decât prietenia".

Aşadar, prietenia este văzută de aceşti coloşi ai antichităţii precreştine ca un bine necesar, dar al lui Dumnezeu. Ea este considerată şi ca izvor de fericire: tot în Lelius, la capitolul al XXVII-lea, Cicero spune că dacă se iau din viaţă caritatea şi bunăvoinţa - care, aşa cum vom vedea, pentru el sunt caracteristicile prieteniei - este luată orice posibilitate de bucurie.

Aşadar, prietenia este un aspect al iubirii, este apogeul iubirii. Înainte de toate ea implică o reciprocitate care nu este necesară în orice iubire: se poate iubi un lucru, un bine, şi o persoană, fără ca această iubire să fie în mod necesar deformată de lipsa reciprocităţii. În schimb prietenia este o virtute activă, care implică răspunsul celuilalt: prietenia implică prietenul.

Nu numai atât, prietenia implică faptul ca prietenul să fie un alt eu însumi - spun asta atât Aristotel cât şi Cicero, acesta din urmă în cartea a XXI-a din Lelius - un alt eu însumi, care este iubit aşa cum ne iubim pe noi înşine. Cu prietenul se trăieşte o viaţă de înţelegere şi de comuniune. Bunurile vieţii prezente, cele sperate în viaţa viitoare: totul devine instrument pentru a alimenta armonia din această viaţă comună. Cicero defineşte prietenia consensio divinarum et humanarum rerum - pe care am putea-o traduce ca o convergenţă şi folosire comună a bunurilor umane şi divine - trăită cum benevolentia et caritate. Cuvântul "caritate" - notăm că suntem încă în afara unui context creştin cu Cicero - exprimă aici gratuitatea care trebuie să existe în acest consens, în timp ce cuvântul "bunăvoinţă" exprimă dorinţa ca unicul criteriu al raportului cu celălalt să fie binele celuilalt. De aceea, în prietenie nu se caută avantaje - spune tot Cicero în cartea a XXVII-a - decât acelea care înfloresc de la sine în prietenie: bucuria care vine dintr-o viaţă trăită în înţelepciune şi în iubire.

Aristotel adaugă o notă importantă: prietenia este activă şi selectivă, adică ea se hrăneşte cu preferinţă, este o intensitate a iubirii care face în aşa fel încât viaţa dintre prieteni să fie o şcoală a carităţii pe care suntem chemaţi s-o avem faţă de toţi.

Noutatea raporturilor adusă de Cristos

Când era în apogeul vieţii sale, Isus, care a dat o amplă mărturie în viaţa sa publică despre ce anume însemna pentru el prietenia, a ales câţiva cu care să aibă un raport mai strâns şi în mijlocul discipolilor, i-a voit pe apostoli, "ca să fie cu el" (Mc 3,14) şi cărora să le destăinuiască tot misterul vieţii sale. Iată, aşadar, din nou cele două caracteristici ale prieteniei pe care deja Cicero le intuise în mod genial, comuniunea în lucrurile umane şi în cele divine. Aceasta este comunitatea apostolică, exemplul cel mai înalt de prietenie pe care îl prezintă istoria. Însuşi Isus ne oferă cheia pentru a privi la experienţa trăită de el cu discipolii. El spune: "V-am numit prieteni, pentru că v-am spus tot ceea ce mi-a spus mie Tatăl" (cf. In 15,15).

Pentru a înţelege ce este cu adevărat prietenia pe care Cristos a trăit-o ca şi culme a carităţii care s-a născut din el, care s-a născut din întruparea sa, din moartea şi învierea sa, este necesar deci să participăm la viaţa lui Cristos. Prietenia pe care el a trăit-o cu cei mai intimi ai lui, prietenia pe care el a făcut-o posibilă între oameni, se naşte şi astăzi din sacramentele sale, din botez, din euharistie, din pocăinţă; se naşte şi astăzi din învăţătura sa şi se manifestă în cel care-l urmează ca recunoaştere a locului central pe care el cere să-l aibă în existenţa celui care-l întâlneşte. De aceea prietenia lui Cristos trăieşte ca slujire a persoanei sale - pe bună dreptate Augustin comentează fraza din Evanghelia după sfântul Ioan citată mai sus, spunând: "Tu numeşte-mă în continuare prieten, eu continui să mă consider slujitorul tău".

Tocmai pentru aceasta sunt mulţi gânditori creştini care au dedicat prieteniei pagini de mare profunzime. În reflecţiile lor, intuiţiile filozofilor antici sunt duse la claritate şi la împlinire tocmai în virtutea experienţei lor personale de prietenie, trăită într-un context creştin - care adesea era o mănăstire. De exemplu, sfântul Toma reia multe teme atât din Aristotel cât şi din Cicero. Pentru el, ca şi pentru ei, prietenia este amor benevolentiae, iubirea care vrea binele celuilalt, o iubire de comuniune, de reciprocitate, o iubire care constă în comportarea faţă de prieten ca şi cu sine însuşi. Prietenia se întemeiază pe o comuniune de viaţă, de bunuri şi de virtuţi. Fiind apogeul carităţii, prietenia dăruieşte omului însăşi experienţa vieţii divine: Treimea nu este oare exemplul de prietenie cel mai înalt şi de neajuns?

Nu întâmplător Aelred de Rivaulx, un alt mare cercetător al prieteniei din evul mediu - l-am putea aminti aici şi pe sfântul Bernard - în De spirituali amicitia, la cartea a II-a, afirmă că prietenia este o treaptă spre iubirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu.

În această linie, părinţii orientali - şi începând de la ei o tradiţie care duce până la teologia ortodoxă din aceste ultime două secole - au văzut în prietenie expresia cea mai înaltă a unirii mistice dintre Dumnezeu şi om. Pavel Florenskij dedică o parte din opera Coloana şi fundamentul adevărului (scrisoarea a XI-a) tocmai prieteniei şi notează: "Unitatea mistică a două persoane este o condiţie a cunoaşterii şi a manifestării Duhului adevărului care dă această cunoaştere". El duce la consecinţele extreme afirmaţiile lui Cicero şi Aristotel reluate de Toma. Prietenul nu este numai cel care-l tratează pe celălalt prieten ca pe sine însuşi, ci prietenii constituie o bi-unuitate, o diadă: prietenii nu mai sunt numai ceea ce erau luaţi în mod individual, ci ceva mai mult, un singur suflet. În această unitate fiecare dintre prieteni primeşte confirmarea de la propria personalitate, găsind propriul eu în eu-l celuilalt.

Fraternitate şi preoţie

Făcând aluzie la temele fraternităţii şi prieteniei, am voit desigur să descriu esenţa evenimentului creştin, dar în acelaşi timp am semnalat ceea ce consider eu o dimensiune esenţială a umanului. Cu alte cuvinte, am intenţionat să descriu atât stofa fiinţei cât şi a fiinţei intrate în istorie, adică a lui Dumnezeu făcut om, stofa evenimentului pe care el l-a inaugurat.

Ori, ceea ce este adevărat pentru orice botezat este adevărat pentru orice vocaţie care se altoieşte pe botez. Deci şi pentru preoţie. De fapt, tot ceea ce se naşte din botez este părtaş de structura de viaţă pe care el o comunică omului, care este comuniunea, şi în acelaşi timp o exprimă. Astfel, experienţa fiecărei vocaţii creştine nu poate decât să fie alimentată de o experienţă de fraternitate. Nu există în creştinism o vocaţie la raportul cu Dumnezeu care să nu fie eveniment de comuniune, nu există scurtătură către Dumnezeu care să treacă pe lângă Cristos şi pe lângă trupul său.

În mod deosebit, cuvântul "fraternitate", fiind un cuvânt care descrie esenţa evenimentului creştin, nu poate să fie dezlipită de însăşi esenţa vieţii sacerdotale, ba chiar dobândeşte o proprie urgenţă istorică şi existenţială chiar pentru timpurile în care suntem chemaţi să trăim. De fapt, problema timpului nostru este tocmai aceasta: căutarea spasmodică a unei scurtături către Dumnezeu - pentru că nu ne putem lipsi de Dumnezeu - o scurtătură care să evite corporalitatea lui Cristos.

Astăzi nimeni nu poate rezista în faţa atacurilor acestei mentalităţi lumeşti decât în măsura în care afecţiunea sa este călăuzită de o judecată de apartenenţă clară. Din această judecată ia alimentaţie şi fascinaţie posibilitatea de a trăi fecioria, sărăcia şi ascultarea pe care preotul - ca orice creştin în funcţie de starea sa - este chemat s-o îmbrăţişeze: dacă eu aparţin fraţilor mei, nu-mi mai aparţin mie însumi, nu-mi mai aparţine timpul meu, nu-mi mai aparţin lucrurile pe care le am, banii mei, capacităţile mele, raporturile mele.

A descoperi asta în propria existenţă este ceva infinit mai mare şi deplin decât bucuria de a-mi aparţine, bucuria de a ţine la mine însumi. Faptul de a ţine la mine însumi micşorează; în schimb a descoperi că aparţin chipurilor chemate împreună cu mine, a descoperi şi a accepta că aparţin istoriei lui Cristos în lume prin intermediul acelor chipuri ne face mari. Măreţia persoanei mele este dată de istoria lui Cristos printre oameni, căreia vreau să-i aparţin ca răspuns la chemarea lui.

Cred că această adnotare, care este în acelaşi timp psihologică şi spirituală, descrie bine trecerea de la fiinţa naturală la fiinţa nouă la care botezul cheamă pe fiecare.

Dar vreau să aprofundez consideraţiile mele. Condiţia pentru ca să poată apare o personalitate autentic creştină este ca ea să recunoască evenimentul companiei în care Cristos a inserat-o şi să se lase generată de ea. Nimeni dintre noi nu poate înainte spre adevărul despre sine însuşi decât prin schimbarea la care îl stimulează prezenţa celorlalţi. Prezenţa celuilalt schimbă viaţa noastră mult mai mult decât ploile seculare care brăzdează terenul şi şlefuiesc pietrele. Aceasta este valoarea sacramentală a fratelui care este pus lângă mine.

În acest sens, ajung să spun că dacă unul nu-l simte pe celălalt ca pe o piedică, nu poate să-l iubească. Dacă nu suntem oameni pseudo-spirituali sau superficiali, nu se poate să nu simţim în anumite momente ale vieţii povara celui care este pus lângă noi în locul în care lucrăm, dată de diferenţa de percepţie a lucrurilor, de diferenţa istoriilor şi a temperamentelor personale... eventual chiar în cel pe care unul îl simte pe de altă parte extraordinar de apropiat. În acest moment descoperă unul semnificaţia prezenţei sacramentale a celuilalt, în măsura în care înţelege că această alteritate sau diversitate este semnul unei prezenţe care-l transcende pe celălalt şi-l face semn a ceva mai mult.

Spunea Gilbert Cesbron: "Orice existenţă mare se naşte din întâlnirea cu o mare întâmplare". În compania lui Cristos această mare ocazie dată vieţii noastre este celălalt care este pus lângă mine, este măreţia celui care ajunge la mine, prin intermediul celuilalt care este pus lângă mine. A se nota bine: nu în mod necesar prin intermediul sfinţeniei celuilalt, eventual chiar prin intermediul sărăciei celuilalt. Creşterea persoanei nu este o acţiune herculeană, nu este un efort al voinţei, este rodul provocării continue a unei companii adevărate: sufficientia nostra ex Deo, spune sfântul Paul (2Cor 3,5). Ceilalţi, dacă sunt doriţi, recunoscuţi şi de aceea acceptaţi ca semn al companiei lui, fac persoana noastră capabilă la rândul ei să devină companie pe drumul oamenilor pe care-i întâlnim.

Degenerări în trăirea companiei

Ca toate lucrurile umane, şi compania care este semn al misterului şi loc al prezenţei lui Cristos poate să fie trăită în mod reductiv. Acolo unde se întâmplă asta, criteriul nostru uman prevalează asupra noutăţii introduse de Cristos în raporturile dintre oameni. De aceea, vreau să prezint schematic trei momente ale acestui pericol de reducere.

O primă degenerare posibilă este aceea de a simţi compania, prietenia în Cristos, ca expresie a unei obligaţii. Ar fi ca şi cum am spune: "De vreme ce suntem împreună, de vreme ce cineva ne-a pus împreună, atunci «avem datoria» de a trăi viaţa noastră ca expresie comună". Rădăcina acestei degenerări este necunoaşterea adevăratei naturi a carităţii, eveniment al gratuităţii iubirii lui Cristos faţă de noi şi al răspunsului dat ei. În virtutea acestei insuficienţe, o prietenie redusă în mod moralist la obligaţie are istorie scurtă şi ajunge aproape întotdeauna la violenţă: compania creştină nu se generează de la sine însăşi, nu se naşte - numai - ca rod al unui efort ascetic propriu, ci este un dar, este un har în originea sa şi trăieşte ca amintire a acestui har.

O a doua expresie degenerată a companiei în Cristos este comunitatea concepută şi trăită ca o strategie: "unirea face puterea", cum spune un proverb italian. Compania ca strategie pentru a înţelege mai bine, pentru a interveni mai bine, pentru a acţiona mai eficient - chiar şi în misiune. Poate să existe o ispită subtilă şi periculoasă tocmai pentru că se bazează pe sentimente de generozitate şi angajare care cu uşurinţă se prezintă ca aspecte ale propriei iubiri faţă de Cristos. "Boala" acestei poziţii se află încă o dată în faptul că ea se sprijină în întregime pe încrederea în ei înşişi şi în propriile fapte.

În sfârşit, a treia degenerare este aceea de a concepe prietenia sau compania ca o internare: ca un loc comod, o fugă de lume. Aici eroarea se află în a considera compania ca un lucru frumos, care ne face aşa de fericiţi, dar în sens naturalist, abătându-ne de la misiunea pe care Cristos ne-o încredinţează în ea şi cu ea. O companie concepută în felul acesta devine locul unei sume de singurătăţi, unde fiecare caută în celălalt doar consimţirea la ceea ce "simte", la ceea ce "îi place". Dimpotrivă, semnificaţia unei adevărate fraternităţi creştine este că Dumnezeu nu-l lasă singur pe om în încercarea existenţei. Acest lucru ar fi diabolic: singurătatea. În companie, drama este posibilă, pentru că este învinsă tragedia omului singur în faţa răului: este învinsă, pentru că Unul dintre noi a învins-o. Cristos nu i-a chemat pe cei doisprezece numai pentru ca să fie cu el, ci "pentru a-i trimite" (Mc 3,14) să vestească această victorie a lui.

(După L'Osservatore romano, 4 noiembrie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu