Reflecţie: Binefacerile unirii noastre cu Cristos şi binefacerile slujirii bolnavilor

Duminica a VI-a după Paşti, anul B

Pericopa evanghelică de astăzi este o continuare a parabolei viţei şi mlădiţelor pe care am auzit-o duminica trecută. Biserica ne invită astăzi să vedem urmările fericite ale rămânerii noastre pe viţa cea adevărată, Cristos.

Iată câteva dintre urmările fericite ale rămânerii noastre în Cristos, conform evangheliei de astăzi: păstrarea iubirii lui Isus şi a Tatălui său; ascultarea rugăciunilor noastre; bucuria noastră în el; nepreţuitul dar al prieteniei cu el; aducerea de roade bune spre slava Tatălui şi mântuirea noastră veşnică (cf. In 15, 9-17).

Prima lectură de astăzi ne spune că Dumnezeu este iubire. Iar Isus ne spune astăzi că, rămânând în el, rămânem în această iubire (cf. 1In 4,8.16). Dumnezeu este iubire pentru că el ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19), pentru că el ne-a iubit pe când noi eram încă păcătoşi (cf. Rm 5,8), pentru că pentru noi păcătoşii l-a dat la moarte pe unicul său Fiu, Isus Cristos (cf. In 3,16).

Din inima înflăcărată de iubire a sfintei Tereza de Avila au izbucnit într-o zi aceste frumoase cuvinte: "Doamne, ca alţii să primească mai multe daruri decât mine, nu mă deranjează; ca altora să le rezervi în cer o fericire mai mare decât a mea, nu mă deranjează; dar ca alţii să te iubească mai mult decât mine, asta nu o pot îngădui".

Părintele Peter Faber (1506-1546) spunea: "Ah! De-aş putea convinge măcar un sigur om ca să-l slujească pe Isus din iubire, ce bucurie ar fi pentru cer, ce fericire pentru Maria, ce mângâiere pentru sfânta Inimă a lui Isus! Un suflet în plus pe lume care îi slujeşte lui Dumnezeu din iubire, o Mântuitorule bun! Mii de ani petrecuţi în pocăinţă nu pot sta alături de plăcerea de a ţi se oferi o atare mângâiere". Şi continuă: "Soarele cu toate razele sale, cerurile cu mulţimea lor de stele, munţii cu toate podoabele lor, mările cu reflexele lor strălucitoare, pădurile cu miresmele lor, florile cu culorile lor sunt departe de frumuseţea unui suflet care îl slujeşte pe Isus din iubire în suferinţele din această vale de lacrimi".

Un alt rod al rămânerii în Cristos este bucuria. Un creştin unit cu Isus ca mlădiţa pe viţă se va bucura şi când merge la biserică, se va bucura şi când merge la serviciu, se va bucura şi când este chemat să dea o mână de ajutor, dar se va bucura şi când va trebui să sufere pentru Cristos. Iar aici aş vrea să mă opresc numai la bucuria în suferinţă pe care numai Cristos o dă şi numai creştinul cel bun o poate experimenta.

Cartea Faptele Apostolilor spune: "Apostolii au plecat dinaintea Sinedriului şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi, pentru numele lui" (cf. Fap 5,41).

În timpul Revoluţiei Franceze, nişte călugăriţe, în timp ce erau duse la ghilotină pentru credinţă lor în Cristos, ele cântau cu bucurie "Te Deum".

Un grup de tineri francezi, care făcea parte dintr-o mişcare neocatecumenală, au venit în România după anul 2000 şi au cerut permisiune de a merge în câteva parohii pentru a ţine nişte lecţii catehetice. Pentru că erau nişte "tineri în blugi", nicăieri nu li s-a permis să ţină astfel de lecţii catehetice. Înainte de a se întoarce în ţara lor, au trecut iarăşi pe la episcopul de Iaşi, PS Petru Gherghel. Episcopul văzându-i aşa de bine dispuşi şi bucuroşi, i-a întrebat cum au fost primiţi şi câte lecţii au ţinut. Ei atunci i-au răspuns că nimeni nu i-a primit şi nimeni şi nimeni nu i-au ascultat. Şi i-au spus că ei sunt bucuroşi pentru că au putut face şi trăi experienţa lui "Isus refuzat."

Sfântul Filip Neri (1515-1595) obişnuia să spună: "Un sfânt trist este un trist sfânt". Şi tot el spunea: "Mă tem de creştinii care n-au şi un pic de umor în viaţa lor."

Un alt rod al rămânerii noastre în Cristos este şi prietenia cu el. Însuşi Dumnezeu în Vechiul Testament a descris relaţia sa cu Avraam ca una de prietenie: "Avraam, prietenul meu" (Is 41,8). La fel şi Noul Testament ne spune: "Avraam a crezut pe Dumnezeu... şi el a fost numit «prietenul lui Dumnezeu»" (Iac 2,23).

Pe Avraam, care a trăit numai după cuvântul lui Dumnezeu şi care s-a rugat pentru mântuirea cetăţilor Sodomei, Biblia îl numeşte: "Prietenul lui Dumnezeu". Numai Isus avea să trăiască numai din cuvântul lui Dumnzeu şi să mijlocească pentru păcătoşi.

Isus a avut şi el "un prieten", pe Lazăr din Betania. Acesta, împreună cu surorile sale, Marta şi Maria, l-a primit pe Isus în casa sa. Pentru aceasta Isus l-a înviat din morţi (cf. In 11,11.43-44).

Şi pe noi toţi Isus ne-a numit prietenii săi, pentru că a avut încredere că noi ne vom trăi numai din cuvântul lui Dumnezeu şi că ne vom ruga şi ne vom preocupa pentru mântuirea altora, că-l vom primi în casa sufletului nostru... şi pentru că şi pe noi ne va învia într-o zi.

O altă urmare a rămânerii noastre în Cristos este şi darul ascultării rugăciunilor noastre bune, pentru mântuirea noastră şi pentru salvarea altora.

Un creştin s-a întors la Dumnezeu la o vârstă înaintată. El înainte de a se converti fusese stăpânit de păcatul hoţiei de păsări. După ce a început să-şi trăiască şi să-şi mărturisească credinţa, s-a întâmplat ca într-o zi să treacă pe lângă o fermă de păsări. Simţind că pentru el păsările erau o mare ispită, a început să strige către Dumnezeu: "Doamne, proprietatea ta este în pericol... şi nu mă refer la păsări acum, ci la mine" Şi Domnul l-a întărit să treacă momentul greu.

Acolo unde este rugăciune şi mărturie bună, acolo sunt şi suflete convertite şi mântuite.

Faptele Apostolilor care ne vorbesc despre convertirea etiopianului (cf. Fap 8), a lui Saul (cf. Fap 9) şi a lui Corneliu (cf. Fap 10), arăta că acolo unde este rugăciune mărturie bună, "oricine poate crede în Isus Cristos şi oricine poate primi iertarea păcatelor (cf. Fap 10,43); arăta că şi cei "de departe" (cf. Ef 2,17) pot auzi "evanghelia păcii prin Isus Cristos" (Fap 10,36).

Domnul spune: "Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi" Iar dacă Domnul m-a ales şi m-a chemat să fiu creştin, atunci eu sunt în responsabilitatea sa. El se v-a îngriji de mine şi de mântuirea mea, aşa cum s-a îngrijit ca poporul ales să ajungă în Canaan, cum s-a îngrijit ca Iona să fie crezut, aşa cum s-a îngrijit ca apostolii să fie bine instruiţi, aşa cum s-a îngrijit ca Biserica să se nască şi să crească. De aceea atunci când cineva simte chemarea lui Dumnezeu, nu trebuie să se teamă, şi nici nu trebuie să se ascundă ca Iona, căci Dumnezeu se va îngriji de toate, chiar şi de ascultarea şi convertirea celor la care este trimis.

Întemeietoarea Societăţii Sfintei Inimi, sfânta Magdalena Sofia Barat (1779 -1865), trimiţându-le pe călugăriţele ei în cele două Americi, le spunea: "Chiar dacă mergeţi atât de departe pentru a aşeza şi numai un tabernacol în plus şi pentru a-l face pe un sărman sălbatic să rostească un singur act de iubire către Domnul, nu ar fi aceasta de ajuns pentru fericirea vieţii voastre şi pentru a vă merita fericirea veşnică?".

"Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" (Lc 17,19). Duminica acesta, 13 mai 2012, este A XX a Zi Mondială a bolnavului, zi inaugurată de fericitul papă Ioan Paul al II-lea, în anul 1992. Atât textul biblic ales pentru acest an, atât ziua de 13 mai, Ziua arătării Preasfintei Fecioare Maria la Fatima, în anul 1917, cât şi lecturile acestei duminici care au ca temă iubirea, ne ajută să înţelegem mai bine semnificaţia acestei zile.

Dumnezeu cel întreit şi unic ne iubeşte, ne vindecă şi ne mântuieşte, spunându-ne în fiecare zi: "Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" (Lc 17,19) Maria, care a apărut la Fatima, Lourdes, Siracuza şi în multe alte locuri, ne iubeşte, ne aduce din cer vindecare şi mântuire. Noi, animaţi de iubirea divină, ca şi Maria, după exemplul şi chemarea lui Isus, iubim pe toţi fraţii noştri, mai ales pe cei aflaţi în suferinţă.

Din experienţa veacurilor, vedem că Isus şi Maria pe unii îi vindecă, însă pe alţii nu. De fapt şi Maria a spus la Fatima, în ziua de 13 octombrie 1917, că pe unii îi vindecă şi pe alţii nu. De ce aşa? Şi pe cei pe care îi vindecă, şi pe cei pe care nu-i vindecă, Isus şi Maria, vor să-i facă părtaşi de mari câştiguri sufleteşti. Un exemplu în acest sens ne va lămuri:

Sfântul Simeon Stâlpnicul (390-459), era bolnav şi avea multe răni din care curgeau şi viermi. Cineva a venit la el într-o zi pentru a-i cere o rugăciune de vindecarea pentru el şi pentru copilul său. Pe când stăteau ei de vorbă, dintr-o rană a lui Simeon a căzut un vierme. Dar când s-a uitat pe pământ, în loc de vierme, a văzut un mărgăritar. Atunci omul nostru nu i-a mai cerut sfântului ca să se mai roage pentru vindecare, ci pentru putere.

În acest sens trebuie interpretată zicala: "Bolnavii sunt comoara Bisericii". Ei îmbogăţesc şi înnobilează Biserica. Iar cei care îngrijesc de bolnavi vor fi răsplătiţi cu mărgăritare veşnice.

* * *

Iubirea de aproapele şi Ziua Mondială a Bolnavului

Reflecţie la Duminica a VI-a după Paşti "B"

Parabola viţei şi a mlădiţei de duminica trecută continuă. Dacă duminica trecută parabola viţei şi a mlădiţei a început cu imperativul ca mlădiţele să rămâne pe viţă pentru a nu se usca, duminica aceasta parabola continuă cu porunca ca toate mlădiţele să rămână unite şi între ele, pentru a dovedi că îi aparţin lui (cf. In 13,35) şi pentru a putea aduce rod îmbelşugat (cf. In 15,8).

Sfântul Dorotei din Gaza (+ 580) explica astfel legătura indisolubilă dintre iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele: "Închipuiţi-vă un cerc şi nişte linii care pornesc de la periferie spre centru. Socotiţi că acest cerc este lumea, că în mijlocul cercului este Dumnezeu, iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt căile sau vieţuirile omeneşti. Cu cât cineva se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie mai mult şi de semenii săi; şi cu cât cineva se apropie mai mult faţă de semenii săi, se apropie mai mult şi de Dumnezeu. La fel cugetaţi şi despre despărţire. Cu cât cineva se depărtează mai mult de Dumnezeu, cu atât se depărtează mai mult şi de semenii săi; şi cu cât cineva se depărtează mai mult de semenii săi, cu atât se depărtează mai mult de Dumnezeu" (cf. Sfântul Dorotei din Gaza, Filocalia nr. IX, pag 514).

Iată în acest sens şi alte câteva texte din Scriptură şi din Vieţile Sfinţilor:

Sfântul Paul ne spune: "Iubirea nu face nici un rău aproapelui: aşadar, plinătatea Legii este iubirea" (Rom 13,10).

Sfântul Apostol Ioan spune şi el: "Cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. De aceea avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său" (1In 4,20-21).

Sfântul Ioan Colov (sec. V), pustnic în Egipt, a zis: "Este imposibil să construieşti o casă începând de la acoperiş, ci trebuie să începi construcţia cu fundaţia şi să o ridici până la acoperiş". Când a fost întrebat ce înseamnă fundaţia a răspuns: "Fundaţiile sunt aproapele nostru: pe el trebuie să-l iubim, şi cu el trebuie să începem împlinirea poruncii iubirii".

Sfântul Augustin (354-430) spune: "După cum sămânţa conţine în sine planta întreagă, tot astfel şi iubirea de Dumnezeu conţine în sine iubirea faţă de aproapele. Cele două porunci astfel au fost concepute de Dumnezeu, încât să nu poată fi observată una fără cealaltă".

Iar sfântul Ieronim (347-420) spune şi el: "Iubirea de aproapele este cea mai bună piatră de încercare a iubirii de Dumnezeu. De aceea, cine îl iubeşte pe Dumnezeu, nu poate să-l urască pe fratele său. Iar cine nu-l iubeşte pe fratele său, nu poate să-l iubească nici pe Dumnezeu".

Iar Isus ne spune că pe aproapele nu trebuie să-l iubim oricum, ci aşa cum ne-a iubit el pe noi (cf. In 13,34). Şi cum ne-a iubit Isus pe noi? Scriptura spune că Isus, fiind Dumnezeu, este iubire (cf. 1In 4,8) şi că el ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19), ne-a iubit pe când noi eram încă păcătoşi (cf. Rom 5,8), ne-a iubit pe când eram morţi în greşelile şi păcatele noastre (cf. Ef 2,5), ne-a iubit pe când îi eram vrăjmaşi (cf. Rom 5,8,10), ne-a iubit murind din dragoste pentru noi şi pentru mântuirea noastră (cf. In 15,13) şi că ne-a iubit nefăcând deosebire între oameni (cf. Fap 10,34).

Deci, ca să-l iubim pe aproapele nostru, nu trebuie să aşteptăm ca el să ne iubească mai întâi, nici să ne fie prieten, nici să fie drept, nici să merite, căci aşa iubesc numai păgânii şi vameşii (cf. Lc 6,31-36). Noi trebuie să iubim necondiţionat, pentru că aşa ne-a iubit Dumnezeu pe noi în Cristos.

Iubind aşa cum am văzut mai sus, primim harurile arătate în evanghelia de astăzi: iubirea lui Isus şi a Tatălui, bucuria sa, pacea sa, prietenia sa, alegerea sa, misiunea sa, fericirea sa veşnică.

În duminica aceasta, în care la evanghelie s-a citit porunca iubirii faţă de aproapele, Biserica celebrează cea de-a XX-a Zi Mondială a Bolnavului, cerând ca prin noi bolnavii să se ridice şi să umble (cf. Lc 17,19), aşa cum prin Isus s-au ridicat şi au umblat, aşa cum prin Maria, la Fatima şi Lourdes, mulţi bolnavii s-au ridicat şi au umblat, aşa cum prin apostoli mulţi bolnavi s-au ridicat şi au umblat, aşa cum prim mulţi din ucenicii săi mulţi bolnavi s-au ridicat şi au umblat.

În Turingia, Germania, unde era ducesă sfânta Elisabeta a Ungariei (1207-1231), nu era durere pe care această sfântă în purpură să n-o aline. Nu era lipsă în care ea să nu intervină, nu era nenorocire pe care ea să nu o cunoască, nu erau orfani şi văduve, bolnavi şi muribunzi pe care ea să nu-i aline. Odată l-a luat în casa sa pe un bubos, pe care l-a spălat şi l-a îngrijit, apoi l-a culcat în patul său. Înştiinţat despre aceasta, soţul ei Ludovic a venit repede, dar în pat l-a găsit pe Isus plin de răni. Atunci a înţeles pe cine îngrijeşte soţia sa şi a ocrotit-o.

Dacă nu vom vedea în săracii, bătrânii şi bolnavii încredinţaţi nouă spre îngrijire şi uşurare, spre ridicare şi vindecare, pe Isus rănit, nu vom face niciodată această lucrare cu bucurie şi cu folos duhovnicesc. Iar cine îngrijeşte pe Isus în cei bolnavi, va primi răsplată regească.

Iar bolnavii, cărora Providenţa le-a hărăzit să mai sufere împreună cu Isus, trebuie să-şi amintească de scoica dintr-o anumită specie, care, rănită, produce o frumoasă perlă. Cei care suferă mai mult vor purta coroane veşnice cu mai multe perle. Aceasta trebuie să fie convingerea sigură a oricărui bolnav care poartă o cruce grea de suferinţe, alături şi împreună cu Isus.

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu