|
| © Vatican Media |
Va fi beatificat în Slovacia seminaristul Ján Havlík, din congregaţia vincenţienilor
O viaţă în misiune pe "patena iubirii"
de Serhiy Pavlish,
postulator general
Va fi beatificat în dimineaţa de sâmbătă, 31 august 2024, la Šaštin, în Slovacia, Ján Havlík, seminarist din Congregaţia Misiunii (ai cărei membri sunt cunoscuţi şi ca lazarişti sau vincenţieni), recunoscut martir al credinţei. Celebrarea se va ţine în Bazilica "Cele şapte dureri ale Fecioarei Maria" şi reprezentantul papei va fi cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinţilor.
Ján Havlík – Janko, după cum îl numeau prietenii – a fost omul fidelităţii şi al perseverenţei, până la sfârşit. Înainte de toate, fidelitate faţă de Cristos şi faţă de da-ul spus vocaţiei sacerdotale şi lazariste; fidelitate în abandonare încrezătoare în voinţa lui Dumnezeu; fidelitate de neclintit faţă de Biserică şi faţă de papa; fidelitate în vestirea evangheliei, în apostolat şi în caritate; fidelitate în muncă; fidelitate în primirea şi acceptarea suferinţei; fidelitate faţă de colegi în dreptate şi în adevăr; fidelitate în iertare.
Janko se naşte la 12 februarie 1928 în satul Vlčkovany (acum Dubovce), primul născut din patru copii. Familia trăieşte în condiţii de sărăcie extremă şi încă de copil înfruntă sacrificii pentru a frecventa şcoala. În 1943, la cincisprezece ani, maturează propria alegere vocaţională: doreşte să fie preot şi misionar lazarist, pentru a vesti iubirea lui Dumnezeu celor săraci. Se transferă la Banská Bystrica, în inima Slovaciei, pentru a frecventa şcoala apostolică (echivalentul unui seminar mic) al congregaţiei Misiunii "Sfântul Vincenţiu de Paul". În 1948, lovitura de stat comunistă complică situaţia nu numai pentru parcursul formativ al lui Janko, ci şi pentru Biserica Catolică din Slovacia, pe care noul regim o consideră duşmană a poporului.
În 1949, regimul comunist intensifică eforturile pentru a desfiinţa Bisericile creştine din ţară, concentrându-se asupra Bisericii Catolice. În 1950, după eşecul tentativei de a crea o "Biserică de stat", regimul planifică să elimine ordinele călugăreşti de bărbaţi şi de femei din ţară. Vincenţienii sunt loviţi în noaptea dintre 3-4 mai 1950: novicele Ján Havlík, împreună cu colegii, experimentează deportarea, reeducarea comunistă şi munca silnică. După trei luni, crezând că "reeducarea" a adus rod, regimul îi trimite pe toţi acasă. Însă Janko este şi rămâne tare în fidelitatea faţă de Cristos şi faţă de Biserică. În pofida pericolului, împreună cu unii confraţi, frecventează un seminar clandestin, ferm în dorinţa sa de a deveni preot. Cursurile se desfăşoară seara, pentru a păstra o aparenţă de normalitate lucrând ziua. Totuşi, la 28 octombrie 1951, poliţia secretă năvăleşte şi-i arestează pe toţi cei prezenţi care rămân prizonieri cincisprezece luni, caracterizate de violenţe şi torturi, înainte de procesul care se desfăşoară între 3-5 februarie 1953. Acuza este de "înaltă trădare menită să răstoarne sistemul nostru de democraţie populară". Sentinţa este foarte severă: Ján Havlík este condamnat la paisprezece ani de închisoare, reduşi după aceea la zece. Este etichetat ca MUkL (muž určený k likvidácii, om destinat eliminării). Ferm în abandonarea sa în voinţa lui Dumnezeu, îi spune mamei: "Am voit să oferim lui Dumnezeu jertfa cea mai sfântă şi acum îi punem vieţile noastre pe patena iubirii".
Janko este trimis în lagărele de muncă, obligat să extragă uraniu fără protecţie. În pofida tuturor samavolniciilor, chiar şi în cele mai întunecate momente, este fidel faţă de misiune, se dedică în mod neobosit să-i ajute pe colegi, pe planul material şi spiritual. Trăsătura sa caracteristică este zâmbetul, care nu părăseşte faţa sa nici măcar în timpul închisorii. "Cu zâmbetul emana pace şi speranţă", mărturiseşte un coleg de închisoare.
Fidel faţă de chemarea Domnului, chiar şi în închisoare practică valorile creştine şi nu ascunde vocaţia sa. Această convingere îl face o ţintă. Este bătut, închis în izolare timp de multe luni, constrâns la cele mai dure munci (pe care – aşa cum subliniază chiar gardienii – le face mereu cu precizie şi în cel mai bun dintre moduri, chiar şi atunci când de acum este fără forţe fizice), interogat cu brutalitate la orice oră din zi şi din noapte. Prietenii săi, văzându-l suferind, îl sfătuiesc să fie mai puţin rigid în angajarea sa misionară, dar pentru el nu există compromisuri atunci când este vorba de a fi fidel faţă de angajarea de a vesti iubirea lui Dumnezeu şi de a-i ajuta pe fraţi.
Din cauza acestei perseverenţe, este acuzat ulterior de crime împotriva statului şi în 1959 este condamnat la un alt an de închisoare: activitatea sa misionară este considerată incompatibilă cu "libertatea religioasă" proclamată de Constituţia ţării.
Ultima perioadă de închisoare este cea mai dificilă. Mai ales în 1958, aşa cum aminteşte în memoriile sale, torturile, fizice şi psihologice, pun la încercare credinţa sa de neclintit. Janko trece printr-o experienţă de profundă rătăcire spirituală din care reuşeşte să reiasă în fidelitatea totală faţă de voinţa lui Dumnezeu, angajându-se să trăiască "drept rugăciune fiecare mişcare, faptă, suflare şi respiraţie".
Intrat în închisoare la vârsta de 23 de ani, este eliberat la 23 octombrie 1962 când are 34 de ani. Starea sa de sănătate este compromisă şi slăbită de unsprezece ani de suferinţe fizice şi psihice, dar în "Comunicatul de eliberare" autorităţile semnalează că "nu se poate afirma că pedeapsa a obţinut obiectivul său de reeducare". Timpul, suferinţele, umilirile, persecuţia nu au reuşit să slăbească credinţa sa.
A petrecut ultimii trei ani de viaţă în casa mamei, dedicând puţinele forţe rămase apostolatului, însoţind copiii de la Prima Împărtăşanie, vizitând bolnavii, traducând texte religioase şi scriind Via Crucis a sufletelor mici, în care imaginează un copil care îl însoţeşte pe Cristos la Golgota. Nicio plângere pentru suferinţele neîncetate, pentru durerea care nu-l părăseşte niciodată, niciun cuvânt de acuzare faţă de persecutori. "Ştia să distingă între ideologia în sine şi purtătorii ideologiei", scrie un coleg din închisoare. Refuză ideologia, dar îi primeşte pe toţi, chiar şi pe gardieni.
Janko moare în ziua sa onomastică, la 27 decembrie 1965, sărbătoarea Sfântului evanghelist Ioan, la 37 de ani. El întrupează pe deplin ceea ce Papa Francisc a scris în Evangelii gaudium: "Eu sunt o misiune pe acest pământ şi pentru aceasta mă aflu în această lume" (nr. 273). A fost un discipol misionar, acolo unde a fost pus. În întunericul puţurilor şi al tunelurilor din mine participa la Liturghiile clandestine, ajuta la pregătirea şi la distribuirea Euharistiei, "ca în misiune – spunea el –, pentru că un loc mai bun şi mai dificil de misiune nu şi-ar fi putut imagina niciun misionar".
În cultura noastră a provizoriului şi a efemerului, Janko este martor de fidelitate şi perseverenţă, şi pentru viaţa consacrată. "Eu sunt o misiune pentru viaţa altora": viaţa sa, oferită "pe patena iubirii" este, îndeosebi pentru toată Familia vincenţiană, ocazie pentru a reînnoi fidelitatea faţă de Cristos, faţă de Biserică, faţă de papa.
(După L’Osservatore Romano, 30 august 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
