Reflecţie despre episcopul Anton Durcovici: "Un mare adorator al divinului prizonier"
Cu multă recunoştinţă faţă de cel Atotputernic am celebrat pentru prima dată, la 10 decembrie 2014, memoria fericitului episcop martir Anton Durcovici - marele adorator al prizonierului divin.
Episcopul Anton era convins că adoraţia euharistică nu se contrapune sfintei Împărtăşanii. Sfânta Împărtăşanie ajunge în profundul omului când este susţinută de adoraţie. Se poate spune că de la sfânta Împărtăşanie izvorăşte adoraţia, cuvânt care indică un gest de înclinaţie profundă a trupului şi a sufletului. Sfânta Euharistie este un tezaur inestimabil: nu doar celebrarea Euharistiei, dar a rămâne în adoraţie în faţa sfântului sacrament în afara sfintei Liturghii înseamnă a ajunge la acelaşi izvor al harului. Episcopul Durcovici a acordat o atenţie specială prezenţei lui Isus glorificat în sfânta Euharistie: de aceea cerea mereu preoţilor şi credincioşilor o grijă particulară faţă de Isus din sfânta Taină. El însuşi în fiecare zi găsea timp pentru rugăciune, pentru studiu şi pentru adoraţie euharistică. Aşa ni-l descrie un fost student de-al său: "Stătea mult timp în adoraţie în faţa sfântului tabernacol. Când era în rugăciune aveam impresia că Dumnezeu vorbea cu el. Trăia ca un sfânt, a dus o viaţă sfântă. Dacă cineva îl căuta seara după ce seminariştii mergeau la culcare, îl găsea pe Mons. Durcovici în capelă, în rugăciune".
Cu o credinţă vie şi o umilinţă profundă, ep. Durcovici se închina în faţa lui Isus euharisticul prezent în tabernacolul catedralei, dar şi în tabernacolele tuturor capelelor unde el se ascundea în mod misterios. Părintele Florian Müller ne dă această mărturie: "Două aspecte m-au impresionat în mod particular la Mons. Durcovici: a) o viaţă plină de prezenţa lui Dumnezeu şi permanenta unire interioară cu Domnul; b) o viaţă de rugăciune fără egal. De fiecare dată când îl întâlneam singur, era aşa de concentrat că părea cufundat cu totul în Dumnezeu. Se ruga în mod special noaptea în capelă de la ora 21.00 până la 24.00. Foarte des îl vizita pe Isus prezent în tabernacol!"
Datoria colaboratorilor săi era să nu-l uite pe divinul prizonier în tabernacol, pentru a împlini spusele evanghelistului Matei: "Când te-am văzut în închisoare şi nu am venit să te vizităm?" (Mt 25, 36-37).
În luna decembrie 1948, păstorul Diecezei de Iaşi, Anton Durcovici, a adresat confraţilor săi preoţi o scrisoare în care le vorbea despre prezenţa tainică a Mântuitorului în Euharistie: "În noaptea aceea, când prea bunul Mântuitor a orânduit sfânta Euharistie pentru toate vremurile şi tot locul, unde erau să fie ucenicii săi, tot atunci, cu deplină ştiinţă şi voinţă s-a constituit pe sine prizonier, «in carcere». Închisoarea trebuia să-i fie zăvorâtă cu multe rânduri de zăvoare. Vălul pâinii şi al vinului îl ţine locului şi-l ascunde privirilor omeneşti. «Dumnezeire ascunsă, care te afli cu adevărat sub aceste specii». Apoi pereţii tabernacolului şi, mai mult încă, bisericile închise, fac să fie dat uitării şi lăsat în părăsire de atâtea şi atâţia. Câtă mâhnire şi durere nu i-a pricinuit inimii sale euharistice, în orele de agonie pe Muntele Măslinilor, faptul prevăzut atunci, că mulţi, foarte mulţi, poate şi unii dintre noi, aveau să-l lase singur şi părăsit vreme îndelungată, nu numai în timpul nopţii, ci şi în timpul zilei! Singurătatea uitării şi a nepăsării cât l-a durut! «Şi nu m-aţi vizitat!» Iată tânguirea inimii sale îndurerate".
În Grădina Ghetsemani, inima euharistică a lui Isus a suportat mari dureri din partea celor care l-au abandonat, a suferit enorm şi pentru cei care l-au părăsit în momente succesive ale istoriei. Cu toate acestea inima lui Isus se bucură mult când sufletele credincioşilor îl caută în închisoarea iubirii sale infinite. Ascultăm cuvintele aceluiaşi ep. Anton: "De altă parte, vederea multor suflete credincioase, care deseori aveau să-l cerceteze în temniţa dragostei sale nesfârşite, cu prezenţa lor, fie corporală, fie măcar spirituală, printr-un gând de recunoştinţă, câtă bucurie şi mângâiere nu i-a pricinuit inimii sale atât de simţitoare! «Şi aţi venit la mine!» - Iată ce aşteaptă şi doreşte divinul prizonier. Doreşte fierbinte să vadă cât mai numeroase inimi cercetându-l în temniţa sa euharistică şi închinându-i-se lui cu credinţă şi iubire".
Episcopul Anton ne învaţă pe toţi, dar într-un chip deosebit se adresează preoţilor săi că preasfântul sacrament, misterul iubirii divine, trebuie să atragă sufletele şi flacăra euharistică să ardă tot ceea ce era imperfect: "Vino la mine, preotul meu! Viaţa ta retrasă este un fel de prizonierat pe care l-ai luat asupra-ţi de bunăvoie, din iubire pentru Dumnezeu şi mântuirea sufletelor. Vino la mine, când singurătatea te apasă; vino la mine, căci te aştept, ca să împărtăşim unul altuia durerile şi bucuriile noastre. Nu căuta la făpturi ceea ce numai la mine poţi găsi, pacea sufletului tău. Vino la mine, cercetează-mă cât mai des în temniţa mea tainică, fie în timpul zilei, fie măcar către seară, spre a-mi da socoteală de activitatea ta, a lua de la mine lumină şi sfat, har şi putere pentru tine şi pentru oiţele mele. Nu uita să-ţi îndrepţi gândul spre tabernacolul mai apropiat, ori spre toate cele din ţara ta sau din lumea întreagă, de acolo eu te urmăresc şi te binecuvântez. Dar mai ales atunci, când la glasul tău eu mă cobor în temnicioara mea pe sfântul altar, pronunţă acele cuvinte sacramentale cu iubire înflăcărată, cât mai asemănătoare cu acea dragoste nespusă care mă face să mă întemniţez, şi nu uita cine sunt şi ce vreau să-ţi fiu!"
Îndemnurile pe care episcopul le-a adresat colaboratorilor săi, el le-a trăit mai întâi ca păstor al sufletelor apoi în timpul arestului şi în închisoare, până la ultima suflare. În momentele de adoraţie euharistică a învăţat să îndure cu răbdare orice suferinţă, asemenea lui Cristos şi să rămână tare în credinţă până la sfârşit: "Vino atunci la mine; învaţă de la mine, cel întemniţat şi prigonit, cum să taci şi cum să vorbeşti, cum să te rogi, să rabzi şi să iubeşti, cum să ierţi şi cum să aduci jertfa libertăţii şi a vieţii tale pentru cei ce te chinuiesc. Aşa făcu apostolul meu Pavel încât putea să scrie: «Eu, Paul, întemniţatul lui Cristos, pentru voi, neamurilor» (Ef 3,1). Dar nu te teme, întemniţatul lui Isus; eu sunt cu tine, căci, de fapt, pe mine mă prigonesc şi mă întemniţează în persoana ta (cf. Fap 9,5). Nici un fir de păr din capul tău nu va pieri (Lc 21,18) fără voinţa Tatălui. Fii tare şi statornic în mărturisirea numelui meu şi a Bisericii mele scumpe! «Cine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor pentru acela voi da şi eu mărturie înaintea Tatălui meu, care este în ceruri»" (Mt 10,38).
Speranţa pe care episcopul Anton Durcovici şi-a pus-o în veşnicul prizonier nu a fost în zadar pentru că i-a fost dată răsplata celor ce vor rămâne cu el până la sfârşit: "Dar oare eu, Fiul Celui Atotputernic şi Preadrept, putea-voiu uita vreodată dulcea mângâiere pe care mi-ai adus-o tu, când oricum mă vizitai în temniţa dragostei mele, sau erai tu însuţi părtaş de temniţa mea? Departe de mine aceasta: «Iată, vin îndată şi răsplata mea este cu mine: să dau fiecăruia după faptele sale» (Ap 22,12). Ce fericire nespusă îţi va inunda sufletul atunci, când în faţa lumii întregi îţi voiu spune şi ţie cuvintele: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, luaţi în primire împărăţia pregătită pentru voi... am fost în închisoare şi aţi venit la mine»" (Mt 25,34-36).
Pr. Isidor Iacovici
