Un numitor comun pentru dialog şi întâlnire
Fraternitatea în noua enciclică a Papei Francisc
De Rino Fisichella
O învăţătură comportă mereu o înmânare care este făcută pentru ca alţii să poată fi părtaşi de propria experienţă. Enciclica aparţine învăţăturii obişnuite a magisteriului şi cu Fratelli tutti Papa Francisc intenţionează să înmâneze un mesaj în lumina fraternităţii şi prieteniei sociale. A intra în această învăţătură cere exigenţa de a nu transfera propriile preînţelegeri în cadrul enciclicei, ci de a adopta atitudinea primirii pentru a verifica înainte de toate intenţia autorului. De fapt, o regulă fundamentală pentru o hermeneutică precisă constă în a se lăsa provocat de text, înainte de a-l face să spună ceea ce s-ar vrea după propriile intenţii. În acest sens, lectura coerentă a oricărui text impune să se respecte globalitatea înainte de a se opri la amănunt şi priceperea de a nu lua niciodată o expresie din contextul în care trăieşte şi asumă semnificaţie deplină.
Fraţi, fraternitate, frăţietate sunt termeni care apar frecvent în enciclică, folosiţi adesea ca sinonime chiar dacă semantica evidenţiază câteva nuanţe ca îi caracterizează sensul lor. A lua în mâini textul papei pornind de la aceste concepte poate să fie util pentru a intra mai mult în învăţătura sa. Categoria de fraternitate pare să fie asumată de Papa Francisc pentru a încerca să găsească în epoca globalizării un numitor comun care să poată permite dialogul şi confruntarea sinceră între persoanele care locuiesc lumea noastră mică. Tentativa este lăudabilă. În alte epoci ale istoriei creştinii nu s-au sustras de la această acţiune. Întăriţi de porunca la evanghelizare, au întreprins mereu drumul pentru a înţelege care cale mai bună trebuie să se urmeze. La începuturile istoriei noastre, de exemplu, uimeşte mult experienţa lui Iustin care în Dialogul cu Trifon nu face altceva decât să urmeze calea întâlnirii cu interlocutorul său păgân pentru a vesti noutatea credinţei creştine. În acelaşi mod, Toma de Aquino scrie Summa contra Gentiles cu obiectivul de a dialoga cu evrei şi musulmani. Neputând face asta în lumina Bibliei, a găsit în categoria "raţiunii" spaţiul necesar pentru un dialog universal. În zilele noastre, vine această enciclică a Papei Francisc cu categoria de "fraternitate" pentru a exprima preocuparea de a găsi o interfaţă comună pentru dialogul dintre popoare şi religii. Intenţia este clară: "Deşi am scris-o pornind de la convingerile mele creştine, care mă animă şi mă hrănesc, am încercat să fac asta în aşa fel încât reflecţia să se deschidă la dialogul cu toate persoanele de bunăvoinţă" (nr. 6).
Oricum, termenii folosiţi de Papa Francisc merg pe urma a cel puţin trei contexte speciale care este bine să nu se uite. Primul este orizontul spiritualităţii franciscane. Papa îl explică încă de la începutul enciclicei când aminteşte că apelativul folosit de sfântul din Assisi era adresat în virtutea iubirii evanghelice tuturor, de aproape şi de departe nu numai în sensul spaţial, pentru a propune "o formă de viaţă cu gust de evanghelie" (nr. 1). Pentru Sfântul Francisc, care numea "soră" chiar şi moartea, esenţialul consta în a recunoaşte fiecare persoană, fără nicio deosebire datorită culorii pielii, a stării sociale, a religiei şi a sexualităţii, ca un frate şi o soră care trebuie iubiţi. A-i numi fraţi şi surori era instrumentul, medierea pentru a evidenţia adevăratul conţinut al credinţei: iubirea lui Isus Cristos. Dacă ar trebui luată această componentă, s-ar distruge originalitatea însăşi a credinţei şi cu ea exigenţa evanghelizării ca mărturie a întâlnirii cu Cel Înviat care trimite pe cei care cred în el să participe la transformarea lumii cu un nou stil de viaţă.
Al doilea context la care trebuie făcută referinţă este trimiterea la parabola bunului samaritean "o icoană iluminantă, capabilă să scoată în evidenţă opţiunea de fond pe care avem nevoie s-o împlinim pentru a reconstrui această lume care provoacă durere" (nr. 67). Nu este o întâmplare că Papa Francisc după ce a comentat parabola pune ca titlu actualizării sale verbul "A reîncepe". Este chiar aşa. Este vorba de a reporni încă o dată de la evanghelie, deoarece pentru un credincios nu există nicio alternativă. "Istoria bunului samaritean se repetă: rezultă tot mai clar că dezinteresul social şi politic face din multe locuri din lume nişte străzi dezolate" (nr. 71), care cer prezenţa noastră activă, fără a îndrepta privire în altă parte din frică, dezinteres sau indiferenţă. Când există unul care are nevoie de ajutor, acolo suntem chemaţi să acţionăm cu milostivire pentru că recunoaştem prezenţa unui frate şi a unei surori care suferă. Printre sărăciile mai urgente astăzi este incontestabil că aceea a emigraţiei şi a nedreptăţii sociale au prevalenţă datorită motivele istorice care se cunosc. A cere cel puţin solidaritatea în numele fraternităţii este porunca evanghelică de a fi milostivi precum Tatăl. Milostivirea constituie hinterlandul pentru a recunoaşte un frate aflat în nevoie şi a nu trece mai departe. Al treilea context este referinţa la Charles de Foucauld, un sfânt din anii noştri care a ştiut să dea mărturie rodnică în virtutea credinţei sale în Cristos, devenind cel din urmă cu cei din urmă din deşertul african până acolo încât să fie identificat ca "frate universal" (nr. 286-287).
Când un creştin merge în căutarea unui numitor comun nu face asta făcând abstracţie de propria credinţă. Uneori, este ca şi cum ar pune-o între paranteze pentru a lărgi privirea şi a găsi un spaţiu în care să poată îndrepta cea mai mare parte a convingerilor în aşa fel încât să exprime cât mai bine căutarea sa. Până la urmă aceasta este adevărata dimensiune a credinţei: o căutare care nu încetează niciodată să interogheze nu numai conţinuturile credinţei, ci însăşi realitatea la care trebuie dat un răspuns. O credinţă desprinsă de realitate, care se concretizează în diferitele culturi şi în persoanele care locuiesc în ele, ar fi o teorie, nu răspunsul la întrebarea de sens. În acest orizont este necesar să se pună dinamica însăşi a credinţei care nu se izolează de lume creând bastioane insurmontabile pentru a se simţi sigură. Siguranţa îi este dată deja de Cuvântul lui Dumnezeu care o obligă să urmeze sub acţiunea permanentă a Duhului Sfânt noi căi. Printre acestea este aceea a întâlnirii care o face nu numai să privească aşa cum impune cultura de astăzi, ci mai ales să asculte fiecare bărbat şi femeie care sunt întâlniţi pe propriul drum, pentru a găsi o cale împărtăşită. Cum se vesteşte evanghelia astăzi dacă sunt aşa de diferite categoriile şi fiecare pare să se închidă tot mai mult în el însuşi fără a voi să intre în relaţie? A aminti cu glas tare că există o fraternitate adevărată, reală şi originală care aparţine credinţei creştine şi oricum este întâlnită în alte religii şi filozofii este o tentativă pe care creştinii nu pot lăsa să le scape. Are de-a face cu credibilitatea prezenţei lor în lumea globalizată care în timp ce impune modele adesea în contrast cu tradiţiile popoarelor, cere totuşi prezenţa de bărbaţi şi femei care încă mărturisesc eficacitatea iubirii faţă de fiecare chip pe care-l întâlnesc.
(După L'Osservatore Romano, 3 noiembrie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
