"Fratelli tutti" - Pentru o lectură a enciclicei Papei Francisc
Provocările care trebuie preluate
de cardinal Fernando Filoni
Textul pe care-l publicăm în această pagină a apărut în zilele trecut pe site-ul Ordinului ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim - al cărui autor este cardinalul mare maestru - cu titlul "Fratelli tutti"? Cu privire la enciclica Papei Francisc.
"Afirmaţia că noi, ca fiinţe umane, suntem cu toţii fraţi şi surori, dacă nu este o abstracţie (...), ne pune o serie de provocări" (Fratelli tutti [FT] 128). Prima dintre aceste provocări este de a înţelege dacă şi pentru ce suntem cu toţii fraţi şi surori. În faţa războaielor zilnice, a urilor de orice gen, trecute şi prezente, a terorismului, a răutăţilor personale şi colective se pune întrebare dacă şi cum se poate vorbi de fraternitate; un cuvânt care a dat viaţă şi la răstălmăciri ideologice şi politice şi însăşi Revoluţia franceză din secolul al XVIII-lea a făcut din el un fundament al "noii" ere; o eră în care nu s-a detestat violenţa, segregarea rasială, colonialismul, războiul şi, după aceea, exploatarea muncii, naşterea de ideologii complexe de dominare şi de supremaţie (nazism, comunism şi dictaturi de diferite inspiraţii).
Pentru Cristos şi pentru cultura care are origine în el, fraternitatea are o altă istorie - cea biblică - profund umană şi existenţială, care nu ignoră afirmaţia homo homini lupus (maxima derivată din Asinaria de Plautus, II, 4, 88), care a fost înţeleasă pentru a explica egoismul uman şi pentru a desemna condiţia în care oamenii se luptă unul cu altul pentru a supravieţui.
Viziunea - ca adevărată noutate - pe care o trasează Isus este "alta". Şi în această optică trebuie înţeleasă expresia luată din Admonitiones atribuite Sfântului Francisc, care le cerea fraţilor să privească la Cristos pentru a percepe simţul fraternităţii pe care îl voia între ei.
Vorbind biblic, ideea de fraternitate (antecedentă oricărei forme de fraternitate care are gust destul de reductiv şi aparent camaraderesc) nu se naşte pur şi simplu din împărtăşirea aceleiaşi maternităţi/paternităţi biologice, ci din depăşirea aspectului biologic exprimat bine din punct de vedere existenţial de Psalmul 51, care mărturiseşte: "În păcat m-a zămislit mama mea" (v. 7); pentru acelaşi psalm, fiinţa umană este conştientă că în viaţă se întovărăşeşte cu hoţii şi adulterii, cu promotorii de înşelăciuni şi chiar ajunge să-l ucidă pe semenul său, dispreţuindu-l şi pe Dumnezeu (cf. Ps 50,16 şu). Conştiinţa rea îl face pe Cain aproape să-l înşele pe Cel Veşnic, încercând să se iasă afară din fraternitatea lui Abel; această istorie continuă în omenire. Păcatul strămoşesc (de acum aproape casat în teologie şi în predicarea contemporană) îl purtăm în schimb cu noi; după aceea, fără el nu există nici un botez de sus (cf. In 3,3-8), conform învăţăturii lui Isus date lui Nicodim: acesta intenţiona să înţeleagă care era "noutatea" predicată de Cristos; şi nici n-ar fi existat un rol pentru "Mielul lui Dumnezeu... care ridică păcatul lumii!" (In 1,29), Isus, pe care Ioan Botezătorul îl indica văzându-l venind spre el.
Despre care noutate este vorba? Isus învăţa mulţimile şi pe discipoli inima relaţiilor cu Dumnezeu, cu societatea (şi religioasă) şi cu ceilalţi; după aceea afirmă cu hotărâre: "Voi toţi sunteţi fraţi" (Mt 23,8). Aici nu se înţelegea pur şi simplu apartenenţa ebraică; el lărgea privirea, de vreme ce "unul singur este Tatăl vostru, cel din cer" (Mt 23,9). Astfel, cu Isus, problema devine transcendentă. Fraternitatea - spune Isus - îşi are origine de la Tatăl ceresc şi, pentru aceasta, depăşeşte orice discriminare referitoare la culoarea pielii, la cultură şi la tradiţii; "Origine" care, şi în cadrul eclezial, pare că este declasată sau ignorată. Dacă ar dispare apelul la transcendenţa, fraternitatea s-ar sfărâma; egalitatea n-ar rezista la diferitele presiuni, inclusiv cele economico-sociale, şi libertatea s-ar închide în mod egoist în ea însăşi. Fraternitatea are o însemnătate transcendentă. Aminteşte acest lucru şi enciclica papală, citând Centesimus annus a lui Ioan Paul al II-lea (cf. FT 273).
O altă provocare ni se face: dacă transcendenţa ar fi adevărată, despre care Dumnezeu vorbim? Această problemă mi-a fost adresată în mod simplu, dar profund, de un creştin care trăia în Iran în timpul serviciului meu în ţara aceea şi care trebuia să se confrunte încontinuu cu "Dumnezeul islamului": "Dumnezeul lui Isus Cristos - spunea el nu fără perplexitate - este acelaşi cu Dumnezeul predicat de musulmani?". Problema nu era inutilă. Contradicţiile concrete, faptul de a se auzi numit "necredincios" (kāfir), erau/sunt reale. Abu Dhabi, pentru relaţiile dintre creştini şi musulmani (Document despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi convieţuirea comună, din 4 februarie 2019), este un pas nou, cel puţin pentru a nu-şi face război şi a nu crea crize umanitare ulterioare. Terorismul şi extremismul sunt contra Abu Dhabi. Însă speranţa că rădăcina abrahamitică a celor trei religii monoteiste, despre care vorbeşte Conciliul al II-lea din Vatican (cf. Lumen gentium, 16), să poată da roade nu este slăbită. De aceea, în acest climat nu este hazardat să credem că Pactul lui Abraham (între Emiratele Arabe, Bahrein şi Israel, cu posibilă lărgire ulterioară) este o iniţiativă cu consecinţe care, în afară de a fi diplomatice, sunt şi economice, culturale şi religioase, care erau inimaginabile înainte. A ieşi din logica ciocnirii înseamnă a gândi altceva şi mai înalt.
Când Isus vorbeşte despre "Tatăl ceresc" se referă desigur la Dumnezeu revelaţiei abrahamitice. Nu vorbea despre un Dumnezeu abstract sau filozofic; femeii samaritene (să ne amintim că între samariteni şi iudei nu era există sânge bun!) care îl întreba care Dumnezeu trebuia adorat Isus îi răspunde mergând dincolo de muntele apropiat Garizim pe care samaritenii îl adorau pe Dumnezeul "lor", ci şi muntele din Ierusalim pe care iudeii îl adorau pe Cel Preaînalt. În schimb, Isus vorbeşte despre un "Tată" care vrea să fie adorat "în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore" (In 4,23-24). Apoi acest Dumnezeu este revelat de/în Isus Cristos, Mesia, de care nu mai este posibil să se facă abstracţie. Fără el ne întoarcem ori la panteism ori la diviziunile irenico-teosofice ale unui Dumnezeu cu gust platonic sau ezoteric. Dumnezeul lui Isus Cristos are caracteristicile Tatălui care în Fiul luminează, răscumpără şi pe cruce deschide la fraternitate. Care?
Pentru a elimina orice alt echivoc, învăţătorului Legii care îi cerea explicaţii, Isus relatează splendida parabolă a bunului samaritean (cf. Lc 10,25-37); nu există teorie, ci exemplificare, şi mai ales acel puternic: "Mergi şi fă şi tu la fel" (Lc 10,37); enciclica Papei Francisc ilustrează cu limpezime neîndoielnică această parabolă care reprezintă inima teologică a învăţăturii lui Isus despre fraternitate şi este în centrul documentului pontifical (cf. nr. 56 şu). În parabolă - explică papa - este evidenţiată "încrederea în partea cea mai bună a spiritului uman" (FT, 71) care ia formă şi are origine în adevăr.
În adevăr? Încă o dată creştinul se gândeşte la Cristos: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6). În termeni comprehensibili, spunem că Isus perfecţionează pentru noi, ca să spunem aşa, învăţătura sa vorbind despre actele umane mai dificile, ca de exemplu (cf. Mt 5,20 şu), răzbunarea ("Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău...": Mt 5,39), relaţiile umane ("... Dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două mii": Mt 5,41), atitudinea faţă de cel care se află în nevoie ("Celui care vrea să împrumute de la tine nu-i întoarce spatele": Mt 5,42) sau raportul cu adversarul ("... De câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?... Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte": Mt 18,21-22). Atenţie! - spune Isus - o anumită fraternitate există şi între "vameşi" şi "păgâni", însă pentru creştini fraternitatea are ca referinţă pe "Tatăl vostru cel din ceruri" (Mt 5,48)!
Aşadar, fraternitatea despre care vorbeşte Isus nu se poate reduce pur şi simplu la o realitate antropologică sau sociologică; pentru creştini problema este teologică, transcendentă (cf. FT 85); adică are nevoie de Dumnezeu-Tatăl, principiu de referinţă şi piatră-cheie a oricărei arhitecturi despre fraternitate. Fără Dumnezeu-Tatăl, fraternitatea intră în criză şi are nevoie încontinuu de proptele: toleranţa, pactul, norma, judecata, forţa. Raţiunea singură nu reuşeşte să întemeieze fraternitatea (cf. FT 272).
Isus, ca Învăţător, este garanţie a unei viziuni care transcende limita antropologică în sine. Maica Tereza de Calcutta a întrebat o călugăriţă, care voia să plece din congregaţie pentru că nu mai suporta mirosul urât al săracilor, cine era acel sărac pe care l-a luat în ziua aceea: "Nu avea faţa lui Cristos?", a întrebat ea, iar călugăriţa a rămas în congregaţie. "Pentru creştini - spune papa - ... a-l recunoaşte pe Cristos însuşi în fiecare frate" (FT 85) permite să se depăşească multele motivaţii şi întrebări care ne atrag. Acest lucru cheamă în cauză a treia dintre virtuţile teologale, caritatea, care încălzeşte fiecare relaţie. Caritatea merge mult dincolo de orice dimensiune sociologică sau biologică; are sediu într-un Dumnezeu care trebuie iubit "mai presus de orice lucru pentru el însuşi şi pe aproapele ca pe noi înşine din iubire faţă de Dumnezeu" (Catehismul Bisericii Catolice, 1822); caritatea este împlinită în Isus care i-a iubit pe ai săi până la sfârşit (cf. In 13,1). Scrisoarea către Evrei intră într-o explicaţie interesantă cu privire la umanitatea asumată de Cristos, comentând în mod splendid că "se cuvenea" (decèbat, éprepen) (Evr 2,10) întruparea răscumpărătoare a lui Isus, "cel care sfinţeşte" şi "nu se ruşinează" să-i numească fraţi (Evr 2,11).
O ultimă provocare: Suntem cu toţii fraţi, dar fraţi "diferiţi"? Da. Diversitatea nu diminuează sensul social al existenţei sau convingerea demnităţii fiecărei persoane şi nici dimensiunea spiritualităţii (cf. FT 86). Diversitatea promovează bogăţia umană şi frumosul. Adică să ne gândim la o diversitate nu cu un gust filantropic sau universalist generic, ci creatoare a unei forme adevărate de "prietenie" socială care generează, prin corectitudinea inimii, adevărul, binele comun şi pacea.
(După L'Osservatore Romano, 4 ianuarie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
