|
| © Vatican Media |
Nimeni nu se mântuieşte singur
Pentru a înţelege elanul misionar al Papei Francisc faţă de vastul continent african, este paradigmatică ultima sa călătorie în Africa sub sahariană. În acea circumstanţă a mers mai întâi la Kinshasa şi apoi la Juba, respectiv capitale a Republicii Democratice Congo şi a Sudanului de Sud (31 ianuarie - 5 februarie 2023). Un pelerinaj în două ţări emblematice ale contradicţiilor care chinuiesc drojdiile societăţii din istoria contemporană. Cel care scrie, a avut harul de a-l însoţi drept corespondent misionar şi a rămas profund impresionat de teologia ad gentes pe care pontiful a reuşit s-o facă inteligibilă în cursul predicii sale.
Înainte de toate, atitudinea inclusivă faţă de atâta umanitate suferindă. Este suficient să ne gândim la cuvintele încărcate de afect pe care le-a adresat la sosirea sa la Kinshasa: "Am dorit mult să fiu aici şi în sfârşit ajung pentru a vă aduce apropierea, afectul şi mângâierea întregii Biserici, şi să învăţ de la exemplul vostru de răbdare, de curaj şi de luptă." Asta, în substanţă, înseamnă că pentru "a merge" (Biserică în ieşire) "în periferie" (locus prin excelenţă al misiunii) şi a fi "alături de săraci", trebuie înţeles, cu inima şi cu mintea, că evanghelizarea nu poate face abstracţie de spiritul de primire faţă de orice gen de alteritate. De altfel, deja în documentul programatic al pontificatului său, exortaţia apostolică postsinodală Evangelii gaudium, la începutul slujirii sale petrine, Francisc afirma: "Bucuria evangheliei este pentru tot poporul, nu poate exclude pe nimeni."
Tocmai pornind de la acest raport compătimitor izvorăşte profeţia care a ritmat peregrinatio africană a papei. Denunţarea relelor vechi, imputabile Conferinţei de la Berlin (1884-1885, în care europenii s-au pus de acord cu privire la împărţirea Africii), niciodată amintită şi contestată îndeajuns, care astăzi se propun din nou în versiunea mai ambiguă şi invazivă a aşa-numitului neocolonialism. O denunţare, cea a Papei Bergoglio, care a găsit sinteza sa în exclamaţia "Jos mâinile de pe Africa!". Referindu-se îndeosebi la fostul Zair, a stigmatizat că "s-a ajuns la paradoxul că roadele pământului său îl fac «străin» pentru locuitorii săi... o dramă în faţa căreia lumea mai progresată economic îşi închide adesea ochii, urechile şi gura". De relevat că în timp ce scriem, acea ţară continuă să fie obiect de nelegiuiri de tot felul, ca dovadă a actualităţii magisteriului său.
Dar atenţie, Francisc a interpretat profeţia nu numai ca denunţare, deoarece a avut capacitatea de a indica parcursuri şi iniţiative care în unele cazuri au avut şi încă pot avea astăzi un rezultat fericit din punct de vedere al realizării. Este vorba de o abordare metodologică importantă care implică inserarea, de exemplu, cu titlu deplin, a pastoraţiei sociale în cea obişnuită din diecezele africane. Şi aici lista remediilor, care pentru a spune adevărul sunt valabile în cheie universală, este într-adevăr lungă: a alunga autoritarismul dezarmând inimile războinice; a favoriza alegeri libere, transparente şi credibile; a extinde şi mai mult participarea la procesele de pace la femei, la tineri, la grupurile marginalizate; a întări prezenţa limpede a statului luptând împotriva corupţiei şi contrastând ingerinţele străine care destabilizează întregi zone geografice... Toate acestea investesc cu responsabilitate comunităţile creştine, catolice şi de orice altă tradiţie şi denominaţiune.
În această privinţă, trebuie să fim atenţi la cântărirea sensului şi semnificaţiei corecte a cuvintelor. Când vorbim despre comunitate, suntem înclinaţi instinctiv să credem că este vorba de o relaţie, centrată pe împărtăşire, adică între cei care împărtăşesc botezul şi sunt chemaţi împreună, exact cum s-a întâmplat discipolilor de la Emaus, să asculte cuvântul şi să frângă Pâinea în numele său. De fapt, direcţia papei în enciclica socială Fratelli tutti este mult mai extensivă. Făcând referinţă la mărturia fratelui sărac din Assisi, el ne-a amintit că Sfântul Francisc "nu făcea războiul dialectic impunând doctrine, ci comunica iubirea lui Dumnezeu" şi "a fost un părinte rodnic care a provocat visul unei societăţi fraterne" (2-4). Enciclica merge mult dincolo de ţarcul eclezial şi tinde să promoveze o aspiraţie mondială la fraternitate şi la prietenie socială. Şi aşa a fost în discursurile pe care pontiful le-a adresat credincioşilor fie la Kinshasa ca şi la Juba. Punctul de plecare al lui Francisc este apartenenţa comună la familia umană, recunoscându-ne fraţi, pentru că suntem fii şi fiice ai unui Creator unic, toţi în aceeaşi barcă, aşadar, avem nevoie să conştientizăm că într-o lume globalizată şi interconectată nimeni nu se mântuieşte singur.
Giulio Albanese
(După L'Osservatore Romano, 24 aprilie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
