Scrisoarea apostolică Candor lucis aeternae a Sfântului Părinte Francisc în al VII-lea centenar al morţii lui Dante Alighieri

Dante Alighieri ţinând "Divina Comedie" Domenico di Michelino, 1465 Foto: Wikimedia

Scrisoarea apostolică
Candor lucis aeternae
a Sfântului Părinte
Francisc
în al VII-lea centenar al morţii
lui Dante Alighieri

Strălucirea luminii veşnice, cuvântul lui Dumnezeu a luat trup din Fecioara Maria când ea a răspuns "iată-mă" la vestea îngerului (cf. Lc 1,38). În ziua în care liturgia celebrează acest mister inefabil este şi deosebit de semnificativ pentru aventura istorică şi literară a marelui poet Dante Alighieri, profet de speranţă şi martor al setei de infinit înnăscute în inima omului. De aceea, la această aniversare doresc să mă unesc şi eu cu numerosul cor al celor care vor să cinstească amintirea sa în al VII-lea centenar al morţii.

De fapt, la 25 martie, la Florenţa începea anul conform calculării ab Incarnatione. Această dată, apropiată de echinocţiul de primăvară şi în perspectiva pascală, era asociată fie la crearea lumii fie la răscumpărarea realizată de Cristos pe cruce, început al noii creaţii. De aceea, ea, în lumina cuvântului întrupat, invită să contemplăm planul de iubire care este însăşi inima şi izvorul inspirator al celei mai celebre opere a poetului, Divina Comedie, în al cărei ultim imn evenimentul Întrupării este amintit de Sfântul Bernard cu aceste versuri celebre: "În sânul tău s-aprinse-acel amor / a cui căldură-n pace de vecie / ne creşte floarea ăstui sfânt popor" (Par. XXXIII, 7-9)[*].

Deja în Purgatorul Dante reprezenta, sculptată pe o prăpastie stâncoasă, scena Bunei Vestiri (X, 34-37.40-45).

Aşadar, nu poate lipsi, în această circumstanţă, glasul Bisericii care se asociază la comemorarea unanimă a omului şi a poetului Dante Alighieri. Mult mai bine decât alţii, el a ştiut să exprime, cu frumuseţea poeziei, profunzimea misterului lui Dumnezeu şi al iubirii. Poemul său, exprimare preaînaltă a geniului uman, este rod al unei inspiraţii noi şi profunde, de care poetul este conştient când vorbeşte despre el ca despre "poemul sacru / cui şi pământ şi cer sprijin îi dară" (Par. XXV, 1-2).

Cu această scrisoare apostolică doresc să unesc glasul meu cu cele ale predecesorilor mei care l-au onorat şi l-au celebrat pe poet, îndeosebi cu ocazia aniversărilor naşterii sau ale morţii, aşa încât să-l propună din nou atenţiei Bisericii, universalităţii credincioşilor, studioşilor de literatură, teologilor, artiştilor. Voi aminti pe scurt aceste intervenţii, focalizând atenţia asupra pontifilor din ultimul secol şi asupra documentelor lor de importanţă mai mare.

1. Cuvintele Pontifilor Romani din ultimul secol despre Dante Alighieri

În urmă cu un secol, în 1921, cu ocazia celui de-al VI-lea centenar al morţii poetului, Benedict al XV-lea, adunând ideile reieşite în pontificatele precedente, îndeosebi ale lui Leon al XIII-lea şi Sfântul Pius al X-lea, comemora aniversarea dantescă fie cu o scrisoare enciclică[1], fie promovând lucrări de restaurare a bisericii din Ravenna "San Pietro Maggiore", numită popular "Sfântul Francisc", unde a fost celebrată înmormântarea lui Alighieri şi în a cărei zonă de cimitir el a fost îngropat. Papa, apreciind multele iniţiative menite să dea solemnitate aniversării, revendica dreptul Bisericii, "care i-a fost mamă", de a fi protagonistă în aceste comemorări, onorându-l pe "al său" Dante[2]. Deja în scrisoarea către arhiepiscopul de Ravenna, mons. Pasquale Morganti, cu care aproba programul celebrărilor centenare, Benedict al XV-lea motiva astfel adeziunea sa: "În afară de asta (şi acest lucru este mai important) se adaugă o anumită motivaţie deosebită pentru care considerăm că trebuie celebrată aniversarea sa solemnă cu recunoştinţă cuvenită şi cu mare participare a poporului, pentru faptul că Alighieri este al nostru. […] De fapt, cine va putea nega că Dante al nostru a alimentat şi a întărit flacăra geniului şi virtutea poetică inspirându-se din credinţa catolică, în aşa fel încât a cântat într-un poem aproape divin misterele sublime ale religiei?"[3].

Într-un moment istoric marcat de sentimente de ostilitate faţă de Biserică, pontiful reafirma, în enciclica amintită, apartenenţa poetului la Biserică, "unirea intimă a lui Dante cu această Catedră a lui Petru"; mai mult, afirma că opera sa, deşi fiind exprimare a "vastităţii şi subtilităţii minunate a geniului său", lua "puternic elan de inspiraţie" chiar din credinţa creştină. Pentru aceasta, continua Benedict al XV-lea, "în el nu trebui admirată numai marea înălţime a geniului său, ci şi vastitatea temei pe care religia divină a oferit-o cântului său". Şi îi ţesea elogiul, răspunzând indirect celor care negau sau criticau matricea religioasă a operei sale: "Respiră în Alighieri aceeaşi evlavie care este în noi; credinţa sa are aceleaşi sentimente. […] Acesta este elogiul său principal: de a fi un poet creştin şi de a fi cântat cu accente aproape divine idealurile creştine ale căror frumuseţe şi strălucire le contempla cu tot sufletul". Opera lui Dante - continua pontiful - este un exemplu elocvent şi valabil pentru "a demonstra cât este de fals că supunerea minţii şi inimii faţă de Dumnezeu taie aripile geniului, în timp ce îl stimulează şi îl înalţă". Pentru aceasta, mai susţinea papa, "învăţăturile lăsate nouă de Dante în toate operele sale, dar în special în triplul său poem" pot folosi "ca ghid foarte valabil pentru oamenii din timpul nostru" şi îndeosebi pentru studenţi şi studioşi, pentru că "el, compunând poemul său, n-a avut alt scop decât să-i ridice pe muritori din starea de mizerie, adică din păcat, şi de a-i conduce la starea de fericire, adică a harului divin".

Cu al VII-lea centenar al naşterii, în 1965, se leagă, în schimb, diferitele intervenţii ale Sfântului Paul al VI-lea. La 19 septembrie, el a dăruit o cruce aurită pentru a îmbogăţi micul templu din Ravenna care păstrează mormântul lui Dante, până atunci lipsit "de un astfel de semn de religie şi de speranţă"[4]. La 14 noiembrie a trimis la Florenţa, pentru ca să fie montată în Baptisterul de la "Sfântul Ioan" o coroană de dafin de aur. În sfârşit, la încheierea lucrărilor Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, a voit să dăruiască părinţilor conciliari o ediţie artistică a Divinei Comedii. Însă mai ales a onorat amintirea marelui poet cu scrisoarea apostolică Altissimi cantus[5], în care reafirma legătura puternică dintre Biserică şi Dante Alighieri: "Dacă ar vrea cineva să întrebe, de ce Biserica catolică, prin voinţa conducătorului său vizibil, se îngrijeşte să cultive amintirea şi să celebreze gloria poetului florentin, este uşor răspunsul nostru: deoarece, printr-un drept particular, Dante este al nostru! Al nostru, vrem să spunem al credinţei catolice, pentru că totul respiră iubire faţă de Cristos; al nostru pentru că a iubit mult Biserica, ale cărei glorii le-a cântat; şi al nostru pentru că a recunoscut şi a venerat în Pontiful Roman pe Vicarul lui Cristos".

Însă acest drept, continua papa, departe de a autoriza atitudini triumfaliste, reprezintă şi o angajare: "Dante este al nostru, putem să repetăm; şi afirmăm asta nu pentru a face din el trofeu ambiţios de glorie egoistă, cât mai degrabă pentru a ne aminti nouă înşine obligaţia de a-l recunoaşte ca atare şi de a explora în opera sa comorile inestimabile ale gândirii şi sentimentului creştin, convinşi fiind că numai cel care pătrunde în sufletul religios al poetului suveran poate înţelege şi gusta profund bogăţiile spirituale minunate". Şi această angajare nu scuteşte Biserica de a primi şi cuvintele de critică profetică rostite de poet faţă de cel care trebuia să vestească evanghelia şi să nu se reprezinte pe sine însuşi, ci pe Cristos: "Nici nu deranjează să amintim că glasul lui Dante s-a ridicat biciuitor şi sever împotriva mai multor Pontifi Romani şi a avut mustrări faţă de instituţii ecleziastice şi faţă de persoane care au fost slujitori şi reprezentanţi ai Bisericii"; totuşi, apare clar că "aceste atitudini severe ale sale n-au zdruncinat niciodată credinţa sa catolică fermă şi afecţiunea sa filială faţă de Sfânta Biserică".

Apoi, Paul al VI-lea ilustra caracteristicile care fac din poemul dantesc un izvor de bogăţii spirituale la îndemâna tuturor: "Poemul lui Dante este universal: în lărgimea sa imensă, îmbrăţişează cer şi pământ, veşnicie şi timp, misterele lui Dumnezeu şi evenimentele oamenilor, învăţătura sacră şi cea inspirată din lumina raţiunii, datele experienţei personale şi amintirile istoriei". Însă mai ales găsea finalitatea intrinsecă în opera dantescă şi îndeosebi în Divina Comedie, finalitate care nu este mereu apreciată şi evaluată în mod clar: "Scopul Divinei Comedii este în primul rând practic şi transformator. Nu-şi propune numai să fie poetic frumoasă şi moral bună, ci în măsură să-l schimbe radical pe om şi de a-l duce de la dezordine la înţelepciune, de la păcat la sfinţenie, de la mizerie la fericire, de la contemplarea cutremurătoare a iadului la cea beatificatoare a paradisului".

Papa avea la inimă, într-un moment istoric dens de tensiuni între popoare, idealul păcii şi găsea în opera poetului o reflecţie preţioasă pentru a o promova şi a o provoca: "Această pace a fiecăruia, a familiilor, a naţiunilor, a consorţiului uman, pace internă şi externă, pace individuală şi publică, linişte a ordinii, este tulburată şi zdruncinată, pentru că sunt călcate în picioare evlavia şi dreptatea. Şi pentru a restaura ordinea şi mântuirea sunt chemat să acţioneze în armonie credinţa şi raţiunea, Beatrice şi Virgiliu, Crucea şi Acvila, Biserica şi Imperiul". În această linie definea astfel opera poetică în perspectiva păcii: "Poem al păcii este Divina Comedie: cântare lugubră a păcii pierdute pentru totdeauna este Infernul, cântare dulce a păcii sperate este Purgatoriul, cântarea triumfală de pace posedată veşnic şi pe deplin este Paradisul".

În această perspectivă, continua pontiful, Comedia "este poemul îmbunătăţirii sociale în cucerirea unei libertăţi, care este scutirea de aservire a răului şi care ne conduce să-l găsim şi să-l iubim pe Dumnezeu […] practicând un umanism, ale cărui calităţi le considerăm bine clarificate". Însă Paul al VI-lea reafirma ulterior care erau calităţile umanismului dantesc: "În Dante toate valorile umane (intelectuale, morale, afective, culturale, civile) sunt recunoscute, preamărite; şi ceea ce este foarte important de afirmat este că această apreciere şi onoare are loc în timp cel el se adânceşte în divin, când contemplaţia ar fi putut să zădărnicească elementele pământeşti". De aici se naşte, afirma papa, pe bună dreptate, apelativul de mare poet şi definiţia de divină atribuită Comediei, precum şi proclamarea lui Dante ca "domn al cântării preaînalte", în incipit al aceleaşi scrisori apostolice.

În afară de asta, evaluând calităţile artistice şi literare extraordinare ale lui Dante, Paul al VI-lea reafirma un principiu afirmat de el de atâtea alte ori: "Teologia şi filozofia au un alt raport cu frumuseţea care constă în asta: că frumuseţea prestând învăţăturii haina sa şi ornamentul său, cu dulceaţa cântării şi vizibilitatea artei figurative şi plastice, deschide drumul pentru ca învăţăturile sale preţioase să fie comunicate multora. Discursurile înalte, raţionamentele subtile sunt inaccesibile pentru cei umili, care sunt mulţime, înfometaţi şi ei de pâinea adevărului: dacă nu şi aceştia observă, simt şi apreciază influenţa frumuseţii, şi mai uşor prin acest vehicul adevărul le străluceşte şi îi hrăneşte. Este ceea ce a înţeles şi a făcut domnul cântării preaînalte, căreia frumuseţea a devenit slujitoare de bunătate şi adevăr, iar bunătatea materie de frumuseţe". În sfârşit, citând Comedia, Paul al VI-lea îi îndemna pe toţi: "Onoraţi-l pe poetul preaînalt!" (Infernul IV, 80).

Din Sfântul Ioan Paul al II-lea, care de mai multe ori în discursurile sale a reluat operele marelui poet, doresc să reevoc numai intervenţia din 30 mai 1985 la inaugurarea expoziţiei Dante în Vatican. Şi el, ca Paul al VI-lea, sublinia genialitatea artistică: opera lui Dante este interpretată ca "o realitate vizualizată, care vorbeşte despre viaţa de după mormânt şi despre misterul lui Dumnezeu cu forţa gândirii teologice, transfigurate de strălucirea artei şi a poeziei, unite împreună". După aceea, pontiful se oprea pentru a examina un termen cheie al opere danteşti: "A face transhumanţă. Acesta a fost efortul suprem al lui Dante: să facă în aşa fel încât greutatea umanului să nu distrugă divinul care este în noi, nici măreţia divinului să nu elimine valoarea umanului. Pentru aceasta poetul a citit pe bună dreptate propria aventură personală şi pe cea a întregii omeniri în cheie teologică".

Benedict al XVI-lea a repropus adesea itinerarul dantesc, luând din operele sale idei de reflecţie şi de meditaţie. De exemplu, vorbind despre prima sa enciclică Deus caritas est, pornea chiar de la viziunea dantescă a lui Dumnezeu, în care "lumină şi iubire sunt un singur lucru" pentru a repropune o reflecţie a sa despre noutatea operei lui Dante: "Privirea lui Dante observă un lucru complet nou […]. Lumina veşnică se prezintă în trei cercuri cărora el se adresează cu acele versuri dense pe care le cunoaştem: «Lumină-n veci, ce numa-n tine-ţi eşti, / şi singură te ştii, şi-aşa ştiută, / etern ştiind, surâzi şi te iubeşti» (Par. XXXIII, 124-126). În realitate, şi mai tulburătoare decât această revelaţie a lui Dumnezeu drept cerc trinitar de cunoaştere şi de iubire este percepţia unei feţe umane - faţa lui Isus Cristos - care lui Dante îi apare în cercul central al Luminii. […] Acest Dumnezeu are o faţă umană şi - putem adăuga - o inimă umană"[6]. Papa evidenţia originalitatea viziunii danteşti în care se comunică poetic noutatea experienţei creştine, izvorâtă din misterul Întrupării: "Noutatea unei iubiri care l-a determinat pe Dumnezeu să asume o faţă umană, ba chiar să asume carne şi sânge, întreaga fiinţă umană"[7].

La rândul meu, în prima enciclică, Lumen fidei[8], am făcut referinţă la Dante pentru a exprima lumina credinţei, citând un vers din Paradisul în care ea este descrisă ca "scânteie, / care apoi se dilată în flacără vie / şi ca stea pe cer în mine scânteie" (Par. XXIV, 145-147). Pentru cei 750 de ani de la naşterea poetului, am voit să onorez amintirea sa cu un mesaj, dorind ca "figura lui Alighieri şi opera sa să fie din nou înţelese şi valorizate"; şi propuneam să se citească Divina Comedie ca "un mare itinerar, ba chiar ca un adevărat pelerinaj, fie personal şi interior, fie comunitar, eclezial, social şi istoric"; de fapt, "ea reprezintă paradigma oricărei călătorii autentice în care omenirea este chemată să lase ceea ce Dante defineşte «punctul ce ne face-atât de răi» (Par. XXII, 151) pentru a ajunge la o nouă condiţie, marcată de armonie, de pace, de fericire"[9]. Apoi am indicat figura marelui poet contemporanilor noştri, propunându-l ca "profet de speranţă, vestitor al posibilităţii răscumpărării, eliberării, schimbării profunde a fiecărui bărbat şi femeie, a întregii omeniri"[10].

În sfârşit, primind, la 10 octombrie 2020, delegaţia arhidiecezei de Ravenna-Cervia, cu ocazia deschiderii Anului Dantesc, şi anunţând acest document, afirmam cum opera lui Dante poate şi astăzi îmbogăţi mintea şi inima multora, mai ales tineri, care apropiindu-se de poezia sa "într-o manieră accesibilă pentru ei, întâlnesc, pe de o parte, inevitabil, toată îndepărtarea autorului şi a lumii sale; şi totuşi, pe de altă parte, simt o rezonanţă surprinzătoare"[11].

2. Viaţa lui Dante Alighieri, paradigmă a condiţiei umane

Cu această scrisoare apostolică doresc şi eu să mă apropii de viaţa şi de opera ilustrului poet pentru a percepe tocmai această rezonanţă, manifestându-i fie actualitatea fie perenitatea, şi pentru a percepe ale avertizări şi acele reflecţii care şi astăzi sunt esenţiale pentru toată omenirea, nu numai pentru cei care cred. De fapt, opera lui Dante este parte integrantă a culturii noastre, ne trimite la rădăcinile creştine ale Europei şi Occidentului, reprezintă patrimoniul de idealuri şi de valori pe care şi astăzi Biserica şi societatea civilă propune ca bază a convieţuirii umane, în care putem şi trebuie să ne recunoaştem cu toţii fraţi. Fără a intra în complexa aventură istorică personală, politică şi judiciară a lui Alighieri, aş vrea să amintesc numai câteva momente şi evenimente ale existenţei sale, datorită cărora el apare extraordinar de aproape de atâţia contemporani ai noştri şi care sunt esenţiale pentru a înţelege opera sa.

De oraşul Florenţa, unde s-a născut în 1265 şi în care s-a căsătorit cu Gemma Donati dând naştere la patru copii, a fost legat mai întâi de un puternic simţ de apartenenţă care, însă, din cauza neînţelegerilor politice, în timp s-a transformat în contrast deschis. Totuşi, n-a dispărut niciodată în el dorinţa de a se întoarce acolo, nu numai datorită afectului pe care oricum a continuat să-l aibă faţă de oraşul său, ci mai ales pentru a fi încorporat poet acolo unde a primit botezul şi credinţa (cf. Par. XXV, 1-9). În titlul unor Scrisori (III, V, VI şi VII) Dante se defineşte "florentinus et exul inmerituss", în timp ce în a XIII-a, adresată lui Cangrande della Scala, precizează "florentinus natione non moribus". El, guelf de parte albă, ajunge implicat în conflictul dintre guelfi şi ghibelini, dintre guelfi albi şi negri, şi după ce a ocupat funcţii publice tot mai importante, devenind chiar prior, datorită evenimentelor politice adverse, în 1302, este exilat timp de doi ani, interzis de la funcţiile publice şi condamnat la plata unei amenzi. Dante refuză verdictul după părerea lui nedrept, iar procesul faţă de el devine şi mai sever: exil perpetuu, confiscarea bunurilor şi condamnare la moarte în caz de întoarcere în patrie. Astfel începe aventura dureroasă a lui Dante, care căuta în zadar să se poată întoarce în Florenţa sa iubită, pentru care a luptat cu pasiune.

El devine astfel exilatul, "pelerinul gânditor", căzut într-o condiţie de "sărăcie dureroasă" (Banchetul, I, III, 5) care îl determină să caute refugiu şi protecţie la câteva puteri locale, între care Scaligeri din Verona şi Malaspina în Lunigiana. În cuvintele lui Cacciaguida, strămoş al poetului, se percep amărăciunea şi descurajarea din această nouă condiţie: "Lăsa-vei tot ce-n lumea ta cea vie / ţi-e lucru drag şi-a tristei exilări / săgeată primă asta o să-ţi fie. / Vedea-vei tu cerşită pe cărări / ce pâine-aduni, şi cât de-amară cale / să urci şi să cobori străine scări" (Par. XVII, 55-60).

După aceea, neacceptând condiţiile umilitoare ale unei amnistii care avea să-i permită întoarcerea la Florenţa, în 1315 este din nou condamnat la moarte, de data aceasta împreună cu fiii săi adolescenţi. Ultima etapă a exilului său a fost Ravenna, unde a fost primit de Guido Novello da Polenta, şi unde a murit, întorcându-se dintr-o misiune la Veneţia, la vârsta de 56 de ani, în noaptea dintre 13-14 septembrie 1321. Înmormântarea sa într-o arcă la "San Pietro Maggiore", în spatele zidului extern al vechii mănăstiri franciscane, a fost transferată în alăturatul mic templu din secolul al XVIII-lea, unde, după evenimente zbuciumate, în 1865 au fost reaşezate rămăşiţele sale pământeşti. Locul este şi astăzi destinaţie a nenumăraţi vizitatori şi admiratori a marelui poet, părinte al limbii şi literaturii italiene.

În exil, iubirea faţă de oraşul său, trădat de "nemernicii florentini" (Ep. VI, 1), s-a transformat în nostalgie tristă. Dezamăgirea profundă datorită căderii idealurilor sale politice şi civile, împreună cu peregrinarea dureroasă dintr-un oraş în altul în căutare de refugiu şi sprijin nu sunt străine de opera sa literară şi poetică, ba chiar constituie rădăcina sa esenţială şi motivaţia de fond. Când Dante descrie pelerinii care pornesc la drum pentru a vizita locurile sfinte, reprezintă într-un fel condiţia sa existenţială şi manifestă cele mai intime sentimente ale sale: "Deh, pelerini care gânditori mergeţi…" (Vita Nova, 29 [XL (XLI), 9], v. 1). Motivul revine de mai multe ori, ca în versul din Purgatoriul: "Hagiii-ngânduraţi când întâlnesc / în drum persoane lor necunoscute / să-ntorc a le privi, dar nu s-opresc" (XXIII, 16-18). Melancolia chinuitoare a lui Dante pelerin şi exilat se percepe şi în versurile celebre din al VIII-lea Cânt din Purgatoriul: "Era pe timpul care-aduce dor / şi inima-n vâslaşi de jale-o frânge, / în ziua când le-au zis «drum bun» ai lor" (VIII, 1-3).

Dante, reflectând profund asupra situaţiei sale personale de exil, de incertitudine radicală, de fragilitate, de mobilitate continuă, o transformă, sublimând-o, într-o paradigmă a condiţiei umane, care se prezintă ca un drum, mai întâi interior decât exterior, care nu se opreşte niciodată până când nu ajunge la ţintă. Astfel, ne întâlnim cu două teme fundamentale ale întregii opere danteşti: punctul de plecare al fiecărui itinerar existenţial, dorinţa, înnăscută în sufletul uman, şi punctul de sosire, fericirea, dată de vederea Iubirii care este Dumnezeu.

Marele poet, deşi trăieşte evenimente dramatice, triste şi neliniştitoare, nu se resemnează niciodată, nu piere, nu acceptă să suprime dorinţa de plinătate şi de fericire care este în inima sa, cu atât mai puţin nu se resemnează să cedeze în faţa nedreptăţii, a ipocriziei, a aroganţei puterii, a egoismului care face lumea noastră "punctul ce ne face-atât de răi" (Par. XXII, 151).

3. Misiunea poetului, profet de speranţă

Aşadar, Dante, recitind mai ales în lumina credinţei propria viaţă, descoperă şi vocaţia şi misiunea încredinţate lui, prin care, în mod paradoxal, din om aparent falit şi dezamăgit, păcătos şi descurajat, se transformă în profet de speranţă. În Epistola către Cangrande della Scala clarifică, printr-o limpezime extraordinară, finalitatea operei sale, care nu se mai realizează şi nu se mai explică prin acţiuni politice sau militare, ci graţie poeziei, artei cuvântului care, adresat tuturor, poate să-i schimbe pe toţi: "Trebuie spus pe scurt că scopul întregului şi al părţii este de a înlătura pe vieţuitorii în această viaţă de la o stare de mizerie şi a-i conduce la o stare de fericire" (XIII, 39 [15]). Această finalitate pune în mişcare un drum de eliberare de orice formă de mizerie şi de degradare umană ("pădurea întunecată") şi în acelaşi timp indică ţinta ultimă: fericirea, înţeleasă fie ca plinătate de viaţă în istorie fie ca fericire veşnică în Dumnezeu.

Dante este mesager, profet şi martor al acestui scop dublu, al acestui program temerar de viaţă, întărit în misiunea sa de Beatrice: "Dar rău condusei lumi spre-a-i face-un bine / priveşte-acum spre car şi vezi, iar când / vei fi iar sus, să scrii ce vezi că vine" (Purg. XXXII, 103-105). Şi Cacciaguida, strămoşul său, îl îndeamnă să nu renunţe la misiunea sa. Poetului, care aminteşte pe scurt drumul său în cele trei împărăţii din lumea de dincolo, şi care exprimă dificultatea de a comunica acele adevăruri care fac rău, care sunt incomode, ilustrul strămoş îi răspunde: "Câţi au murdară conştiinţă, / printr-alte infamii sau printr-a lor, / oricând simţi-vor aspr-a ta sentinţă" (Par. XVII, 124-129). O incitare identică de a trăi curajos misiunea sa profetică este adresată lui Dante în Paradisul de Sfântul Petru, acolo unde apostolul, după o invectivă teribilă împotriva lui Bonifaciu al VIII-lea, aşa se adresează poetului: "Iar tu, acel ce iar vei merge de-unde / venişi în lut, acestea să le spui, / şi ce n-ascund nici eu, nici tu n-ascunde" (XXVII, 64-66).

În misiunea profetică a lui Dante se inserează, astfel, şi denunţarea şi critica faţă de acei credincioşi, fie pontifi fie simpli credincioşi, care trădează adeziunea la Cristos şi transformă Biserica într-un instrument pentru propriile interese, uitând spiritul Fericirilor şi caritatea faţă de cei mici şi cei săraci şi idolatrizând puterea şi bogăţia: "Stăpâni oricărui bun păstrat de-altar / îi sunt ce pe la uşi colindă, / dar nu cumetrii-ori alt orice tâlhar" (Par. XXII, 82-84). Însă prin cuvintele Sfântului Pier Damiani, ale Sfântului Benedict şi ale Sfântului Petru, poetul, în timp ce denunţă corupţia unor sectoare ale Bisericii, devine purtător de cuvânt al unei reînnoiri profunde şi invocă Providenţa pentru ca s-o favorizeze şi s-o facă posibilă: "Ci ’nalt Prevăzul, cel ce-a susţinut / prin Scipio gloria Romei, va răspunde / curând, cred eu, cu ajutorul vrut" (Par. XXVII, 61-63).

Dante exilat, pelerin, fragil, însă acum întărit de experienţa profundă şi intimă care l-a transformat, renăscut graţie viziunii care din adâncurile iadului, din condiţia umană cea mai degradată, l-a înălţat la însăşi vederea lui Dumnezeu, se prezintă, aşadar, ca mesager al unei noi existenţe, ca profet al unei noi omeniri care tânjeşte la pace şi la fericire.

4. Dante cântător al dorinţei umane

Dante ştie să citească în profunzime inima umană şi în toţi, şi în figurile mai netrebnice şi neliniştitoare, ştie să observe o scânteie de dorinţă pentru a ajunge la o oarecare fericire, o plinătate de viaţă. El se opreşte să asculte sufletele pe care le întâlneşte, dialoghează cu ele, le interoghează pentru a se întruchipa şi a participa la chinurile lor sau la fericirea lor. Poetul, pornind de la propria condiţie personală, devine astfel interpret al dorinţei fiecărei fiinţe umane de a continua drumul până când se ajunge la destinaţia finală, până când nu s-a găsit adevărul, răspunsul la motivaţiile existenţei, până când, aşa cum afirma deja Sfântul Augustin[12], inima nu găseşte odihnă şi pace în Dumnezeu.

În Banchetul analizează propriul dinamism al dorinţei: "Dorinţa supremă a fiecărui lucru, în mai întâi dată de natură, este întoarcerea la începutul său. Şi dat fiind că Dumnezeu este începutul sufletelor noastre […], acest suflet doreşte cel mai mult să se întoarcă la acela. Şi aşa ca peregrin care merge pe o cale pe care n-a fost niciodată, care orice casă pe care o vede de departe crede că este un han, şi negăsind că este asta, îşi îndreaptă credinţa spre alta, şi astfel din casă în casă, aşa încât ajunge la han; tot aşa sufletul nostru, nemulţumit la sfârşitul binelui său suprem, şi totuşi, orice lucru vede că apare în sine că are vreun bine, crede că este aşa" (IV, XII, 14-15).

Itinerarul lui Dante, îndeosebi cel ilustrat în Divina Comedie, este cu adevărat drumul dorinţei, al nevoii profunde şi interioare de a schimba propria viaţă pentru a putea ajunge la fericire şi astfel a-i arăta drumul celui care se află, ca şi el, într-o "pădure întunecată" şi a rătăcit "calea dreaptă". În afară de asta, apare semnificativ că, încă de la prima etapă a acestui parcurs, călăuza sa, marele poet latin Virgiliu, îi indică ţinta la care trebuie să ajungă, stimulându-l să nu cedeze în faţa fricii şi a oboselii: "Dar tu-ntr-acest amar de ce revii? / De ce nu sui pe dealul desfătării, / că-i scop şi cauz-oricărei bucurii?" (Inf. I, 76-78).

5. Poet al milostivirii lui Dumnezeu şi al libertăţii umane

Este vorba de un drum neiluzoriu sau utopic, ci realist şi posibil, în care toţi se pot insera, pentru că milostivirea lui Dumnezeu oferă mereu posibilitatea de a se schimba, de a se converti, de a se regăsi şi a regăsi calea spre fericire. În această privinţă, sunt semnificative câteva episoade şi personaje din Comedie, care manifestă că nimănui pe pământ nu-i este închisă această cale. Iată, de exemplu, împăratul Traian, păgân dar situat în paradis. Dante justifică astfel această prezenţă: "Celorum regnum violenţă pate / prin cald amor şi vrerea cum sperează, / cari vrerea cea divin-o pot abate. / Dar nu cum om pe om îl asupreşte, / ci-nvinge-aşa că rabdă-a fi victimă / şi,-nvins apoi, prin milă biruieşte" (Par. XX, 94-99). Gestul de caritate al lui Traian faţă de o "vădană" (45), sau "oftare" de căinţă vărsată în momentul morţii de Buonconte da Montefeltro (Purg. V, 107) nu numai că arată milostivirea infinită a lui Dumnezeu, ci confirmă că fiinţa umană poate alege mereu, cu libertatea sa, care cale să urmeze şi care soartă să merite.

În această lumină, este semnificativ regele Manfredi, situat de Dante în purgatoriu, care reevocă astfel propriul sfârşit şi verdictul divin: "Când fui ucis de două răni mortale, / plângând mă detei rob Celui ce vrea / cu drag să ierte-oricui orice greşeşte. / Păcate-avui cumplite-n viaţa mea, / dar largi sunt braţele eternei Mile, / încât cuprind pe-oricâţi se-ntorc la ea" (Purg. III, 118-123). Aproape pare că se observă figura tatălui din parabola evanghelică, având braţele deschise gata să-l primească pe fiul risipitor care se întoarce la el (cf. Lc 15,11-32).

Dante devine apărător al demnităţii fiecărei fiinţe umane şi al libertăţii drept condiţie fundamentală fie a alegerilor de viaţă fie a credinţei însăşi. Destinul veşnic al omului - sugerează Dante relatându-ne istoriile atâtor personaje, ilustre sau mai puţin cunoscute - depinde de alegerile sale, de libertatea sa: chiar şi gesturile zilnice şi aparent nesemnificative au o însemnătate care merge dincolo de timp, sunt proiectate în dimensiunea veşnică. Cel mai mare dar al lui Dumnezeu oferit omului pentru ca să poată ajunge la ţinta ultimă este tocmai libertatea, aşa cum afirmă Beatrice: "Supremul dar ce-n noi, din milă,-l puse / Cel Sfânt, creând, cu larga-I bunătate / şi însuşi Lui, cel mai conform Îi fuse, / aceasta este-a vrerii libertate" (Par. V, 19,22). Nu sunt numai afirmaţii retorice şi vagi, deoarece provin din existenţa celui care cunoaşte preţul libertăţii: "El caută libertatea, scumpul dar, / cum cel ce-i moare ei o ştie bine" (Purg. I, 71-72).

Însă libertatea, ne aminteşte Alighieri, nu este scop în sine, este condiţie pentru a urca încontinuu, iar parcursul în cele trei împărăţii ne ilustrează plastic tocmai această urcare, până când atinge cerul, până când ajunge la fericirea deplină. "Dorul" (Par. XXII, 61), provocat de libertate, nu se poate stinge decât în faţa ţintei, a viziunii ultime şi a fericirii: "Şi-aproape-acum de ţinta tuturor / dorinţelor, aşa cum mi se scrise / am stins văpaia multului meu dor" (Par. XXXIII, 46-48). Dorinţa devine apoi şi rugăciune, implorare, mijlocire, cânt care însoţeşte şi marchează itinerarul dantesc, aşa cum rugăciunea liturgică ritmează orele şi momentele zilei. Parafrazarea lui Tatăl Nostru pe care o propune poetul (cf. Purg. XI, 1-21) împleteşte textul evanghelic cu trăirea personală, cu dificultăţile şi suferinţele sale: "Şi vie-ţi pacea-mpărăţiei sfinte, / căci noi, spre-a o găsi, noi niciun spor / n-avem prin noi. […] Şi dă-ne şi-azi şi-n orice zile mana / căci făr’ de ea-ntr-această grea pustie / noi haru-l căutăm şi-aflăm prihana" (7-8.13-15). Libertatea celui care crede în Dumnezeu ca Tată milostiv, nu poate decât să se încredinţeze Lui în rugăciune, nici de aceasta nu este deloc lezată, ci chiar este întărită.

6. Imaginea omului în vederea lui Dumnezeu

În itinerarul din Comedie, aşa cum s-a subliniat deja de Papa Benedict al XVI-lea, drumul libertăţii şi al dorinţei nu poartă cu sine, cum probabil s-ar putea imagina, o reducere a umanului în concreteţea sa, nu înstrăinează persoana de la ea însăşi, nu anulează sau nu neglijează ceea ce a constituit existenţa istorică. De fapt, chiar şi în Paradisul, Dante îi reprezintă pe fericiţi - "albele vestminte" (XXX, 129) - în aspectul lor corporal, reevocă afectele lor şi emoţiile lor, privirile lor şi gesturile lor, ne arată, aşadar, umanitatea în perfecţiunea sa completă de suflet şi trup, prefigurând învierea trupului. Sfântul Bernard, care îl însoţeşte pe Dante în ultima parte a drumului, arată poetului pe copiii prezenţi în ceata fericiţilor şi îl invită să-i observe şi să-i asculte: "cum poţi vedea din feţele lor sfinte / ca şi din a lor voci copilăreşti / de-asculţi şi de te uiţi luând aminte" (XXXII, 46-48). Apare emoţionant cum această arătare a fericiţilor în luminoasa lor umanitate integrală este motivată nu numai de sentimente de afect faţă de cei dragi ai lor, ci mai ales de dorinţa explicită de a le revedea trupurile, aspectele pământeşti: "de mortu-i trup atât arzându-i dorul, / nu numai pentru el, ci poate-un dor / de mame-ori taţi, de toţi câţi îi iubiră" (XIV, 63-66).

Şi în sfârşit, în centrul ultimei viziuni, în întâlnirea cu Misterul Preasfintei Treimi, Dante observă chiar o Faţă umană, cea a lui Cristos, a cuvântului veşnic făcut trup în sânul Mariei: "şi-n clara ei şi-adânca-i subzistenţă / văzui trei cercuri în lumina-i vie, / de trei colori şi-aceeaşi continenţă […]. Rotirea ta ce-n tine conţinută / ca şi-un reflex de raze se părea / puţin de mine-n jur când fu văzută, / păru-n coloarea proprie ce-avea / că-n ea al nostru chip îl zugrăveşte" (XXXIII, 115-117.127-131). Numai în visio Dei se potoleşte dorinţa omului şi se termină tot drumul său obositor: "de n-ar fi fost de-un fulger luminată / puterea mea şi-i stinse-avutul dor. / Înaltul vis se rupse-aici deodată" (140-142).

Misterul Întrupării, pe care-l celebrăm astăzi, este adevăratul centru inspirator şi nucleul esenţial al întregului poem. În el se realizează ceea ce Părinţii Bisericii numeau "divinizare", admirabile commercium, schimbul minunat prin care, în timp ce Dumnezeu intră în istoria noastră făcându-se trup, fiinţa umană, cu trupul său, poate intra în realitatea divină, simbolizată de ceata fericiţilor. Umanitatea, în concreteţea sa, cu gesturile şi cuvintele zilnice, cu inteligenţa sa şi cu afectele sale, cu trupul şi emoţiile, este asumată în Dumnezeu, în care găseşte fericirea adevărată şi realizarea deplină şi ultimă, ţinta întregului său drum. Dante a dorit şi a prevăzut această ţintă la începutul Paradisului: "cât trebuie de-aprins să-ţi fie chinul / să vezi esenţa-n care poţi să vezi / unita noastră fire cu Divinul. / Acolo vei vedea ce-aici tu crezi, / nu demonstrat, ci manifest prin sine / cum crezi un axiom fără dovezi" (II, 40-45).

7. Cele trei femei din Comedie: Maria, Beatrice, Lucia

Cântând misterul Întrupării, izvor de mântuire şi de bucurie pentru întreaga omenire, Dante nu poate să nu cânte laudele Mariei, Fecioara Mamă care, cu "da"-ul său, cu primirea sa deplină şi totală a proiectului lui Dumnezeu, face posibil ca să se facă trup cuvântul. În opera lui Dante găsim un frumos tratat de mariologie: cu accente lirice foarte înalte, îndeosebi în rugăciunea rostită de Sfântul Bernard, el sintetizează toată reflecţia teologică despre Maria şi despre participarea sa la misterul lui Dumnezeu: "Fecioară mam,-a fiului tău fată / umilă şi mai sus de-orice făptură / şi-a veşnicului sfat ţintă fixată! / Tu-nnobilezi a omului natură / atât încât al dânsei ziditor / n-avu dispreţ să-şi fie-a sa făptură" (Par. XXXIII, 1-6). Oximoronul iniţial şi succesiunea de termeni antitetici evidenţiază originalitatea figurii Mariei, frumuseţea sa singulară.

Tot Sfântul Bernard, arătându-i pe fericiţi situaţi în ceata mistică, îl invită pe Dante s-o contemple pe Maria, care a data trăsături umane cuvântului întrupat: "Priveşte-acum în faţa ce-i lui Crist / mai mult la fel, căci singura-i lucoare / te poate face apt să vezi pe Crist" (Par. XXXII, 85-87). Misterul Întrupării este încă o dată evocat de prezenţa arhanghelului Gabriel. Dante îl întreabă pe Sfântul Bernard: "ce înger ochii-n veselul său joc / de ochii Doamnei astfel legaţi îi are / şi-aşa-i de ’namorat că pare foc?" (103-105); şi acela răspunde: "căci el ce buna veste-o duse / Mariei jos, când a fi încărcat / Divinul Fiu cu-a noastre sarcini vruse" (112-114). Referinţa la Maria este constantă în toată Divina Comedie. De-a lungul parcursului în Purgatoriu, este modelul virtuţilor care se contrapun viciilor; este steaua dimineţii care ajută la ieşirea din pădurea întunecată pentru a porni spre muntele lui Dumnezeu; este prezenţa constantă, prin invocarea sa - "Frumosul nume-al florii ce-o invoc / şi-n zori şi seara, sufletu-mi împinse" (Par. XXIII, 88-89) - care pregăteşte la întâlnirea cu Cristos şi cu misterul lui Dumnezeu.

Dante, care nu este niciodată singur pe drumul său, ci se lasă condus mai întâi de Virgiliu, simbol al raţiunii umane, iar apoi de Beatrice şi de Sfântul Bernard, acum, graţie mijlocirii Mariei, poate ajunge la patrie şi poate gusta bucuria deplină dorită în fiecare moment al existenţei: "ci-n inim-o dulcoare / îmi picură şi-acum din ea născută" (Par. XXXIII, 62-63). Nu ne mântuim singuri, pare să ne repete poetul, conştient de propria insuficienţă: "Nu vin cu-a mea valoare" (Inf. X, 61); este necesar ca drumul se să facă în compania celui care ne poate susţine şi conduce cu înţelepciune şi prudenţă.

Apare semnificativă în acest context prezenţa feminină. La începutul itinerarului obositor, Virgiliu, prima călăuză, îl întăreşte şi îl încurajează pe Dante să continue pentru că trei femei mijlocesc pentru el şi îl vor conduce: Maria, Mama lui Dumnezeu, figură a carităţii; Beatrice, simbol de speranţă; Sfânta Lucia, imagine a credinţei. Astfel, cu vorbe emoţionante, se prezintă Beatrice: "Eu, care-ţi spun să mergi, sunt Beatrice / şi viu de unde să mă-ntorc mi-e sete: / m-a-mpins iubirea-ndemn şi-aceste-a-ţi zice" (Inf. II, 70-72), afirmând că unicul izvor care ne poate dărui mântuirea este iubirea, iubirea divină care transfigurează iubirea umană. Beatrice trimite, după aceea, la mijlocirea unei alte femei, Fecioara Maria: "E-n cer o Doamnă bună ce se plânge / de piedica unde te mân cu teamă, / şi ea judeţul aspru-l poate frânge" (94-96). Aici intervine Lucia, care se adresează lui Beatrice: "O, Beatrice,-a Domnului plămadă, / de ce n-ajuţi pe cine-atât de dragă / te-avu, încât se rupse de grămadă?" (103-105). Dante recunoaşte că numai cel care este mişcat de iubire poate cu adevărat să ne susţină pe drum şi să ne ducă la mântuire, la reînnoirea vieţii şi deci la fericire.

8. Francisc, soţ al Doamnei Sărăcie

În ceata strălucită a fericiţilor, în centrul căreia străluceşte figura Mariei, Dante aşază şi numeroşi sfinţi, a căror viaţă şi misiune le schiţează, pentru a-i propune ca figuri care, în concreteţea existenţei lor precum şi prin numeroasele încercări, au ajuns la scopul vieţii lor şi al vocaţiei lor. Voi reevoca pe scurt numai cea a Sfântului Francisc de Assisi, ilustrată în Cântul XI din Paradisul, unde se vorbeşte despre spiritele înţelepte.

Există o sintonie profundă între Sfântul Francisc şi Dante: primul, împreună cu ai săi, a ieşit din mănăstire, a mers printre oameni, pe străzile din târguri şi oraşe, predicând poporului, oprindu-se în case; al doilea a făcut alegerea, incomprehensibil în acea epocă, de a folosi pentru marele poem despre lumea de dincolo limba tuturor şi populând relatarea sa cu personaje cunoscute şi mai puţin cunoscute, dar complet egale în demnitate cu puternicii de pe pământ. O altă trăsătură uneşte cele două personaje: deschiderea la frumuseţea şi la valoarea lumii create, oglindă şi "vestigiu" al Creatorului său. Cum să nu recunoaşte în acel "puterea şi-al Tău nume-l aibă-oricare / făptură-n preamăriri, cum se cuvine" din parafrazarea dantescă la Tatăl Nostru (Purg. XI, 4-5) o referinţă la Cântarea creaturilor a Sfântului Francisc?

În Cântul XI din Paradisul această consonanţă apare într-un nou aspect, care îi face şi mai asemănători. Sfinţenia şi înţelepciunea lui Francisc ies în evidenţă tocmai pentru că Dante, privind din cer pământul nostru, observă micimea sufletească a celui care se încrede în bunurile pământeşti: "O, griji nebune-a lumii muritoare / ce false-ţi sunt acele silogisme / cari plumb pe-aripi îţi pun ca să nu zboare!" (1-3). Toată istoria sau, mai bine zis, "minunata viaţă" a sfântului este bazată pe raportul său privilegiat cu Doamna Sărăcie: "Spre-a nu-ţi lungi spre-obscur alegoria, / aceşti amanţi din spusele cuvinte / tu-i ia căci sunt Francisc şi Sărăcia" (73-75). În cântul Sfântului Francisc se amintesc momentele importante ale vieţii sale, încercările sale şi în sfârşit evenimentul în care conformitatea sa cu Cristos, sărac şi răstignit, găseşte confirmarea extremă, divină în amprenta stigmatelor: "Ci-având pentru botez prea pătimaş / pe-acest popor, spre-a face ce-şi propuse / s-a-ntors s-adape-ausonicul imaş. / Aci-ntre Tibru şi-Arno Crist îi puse, / pe-un aspru stei, sigiliul său din fine / şi-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse" (103-108).

9. A primi mărturia lui Dante Alighieri

La sfârşitul acestei priviri sintetice la opera lui Dante Alighieri, o minieră aproape infinită de cunoştinţe, de experienţe, de consideraţii în orice domeniu al cercetării umane, se impune o reflecţie. Bogăţia de figuri, de naraţiuni, de simboluri, de imagini sugestive şi atrăgătoare pe care Dante ne-o propune provoacă desigur admiraţie, uimire, recunoştinţă. În el putem aproape întrevedea un precursor al culturii noastre multimedia, în care cuvinte şi imagini, simboluri şi sunete, poezie şi dans se contopesc într-un unic mesaj. Se înţelege, aşadar, de ce poemul său a inspirat crearea de nenumărate opere de artă de orice gen.

Însă opera marelui poet trezeşte şi unele provocări pentru zilele noastre. Ce ne poate comunica nouă, în timpul nostru? Mai are ceva să ne spună, să ne ofere? Mesajul său are o actualitate, vreo funcţie de desfăşurat şi pentru noi? Ne mai poate interpela?

Dante - să încercăm să ne facem interpreţi ai vocii sale - nu ne cere, astăzi, să fie pur şi simplu citit, comentat, studiat, analizat. Ne cere mai degrabă să fie ascultat, să fie într-un anumit mod imitat, să devenim însoţitorii săi de călătorie, pentru că şi astăzi el vrea să ne arate care este itinerarul spre fericire, calea dreaptă pentru a trăi pe deplin umanitatea noastră, depăşind pădurile întunecate în care pierdem orientarea şi demnitatea. Călătoria lui Dante şi viziunea sa despre viaţa de dincolo de moarte nu sunt pur şi simplu obiect al unei naraţiuni, nu constituie numai un eveniment personal, deşi este excepţional.

Dacă Dante relatează toate acestea - şi o face în mod minunat - folosind limba poporului, aceea pe care toţi puteau s-o înţeleagă, ridicând-o la nivel de limbă universală, este pentru că are un mesaj important să ne transmită, un cuvânt care vrea să atingă inima noastră şi mintea noastră, destinată să ne transforme şi să ne schimbe deja acum, în această viaţă. Mesajul său este unul care poate şi trebuie să ne facă pe deplin conştienţi de ceea ce suntem şi de ceea ce trăim zi de zi în tensiunea interioară şi continuă spre fericire, spre plinătatea existenţei, spre ultima patrie unde vom fi în comuniune deplină cu Dumnezeu, Iubire infinită şi veşnică. Chiar dacă Dante este om al timpului său şi are sensibilităţi diferite de ale noastre cu privire la unele teme, umanismul său încă este valabil şi actual şi cu siguranţă poate să fie punct de referinţă pentru ceea ce vrem să construim în timpul nostru.

De aceea este important ca opera dantescă, profitând de ocazia propice a centenarului, să fie făcută cunoscută şi mai mult în manieră mai adecvată, adică fie făcută accesibilă şi atrăgătoare nu numai studenţilor şi studioşilor, ci şi tuturor celor care, neliniştiţi să răspundă la întrebările interioare, doritori să realizeze în plinătate propria existenţă, vor să trăiască propriul itinerar de viaţă şi de credinţă în manieră conştientă, primind şi trăind cu recunoştinţă darul şi angajarea libertăţii.

De aceea, îi felicit pe profesorii care sunt capabili să comunice cu pasiune mesajul lui Dante, să introducă la comoara culturală, religioasă şi morală conţinută în operele sale. Şi totuşi acest patrimoniu cere să fie făcut accesibil dincolo de aulele şcolare şi universitare.

Îndemn comunităţile creştine, mai ales cele prezente în oraşele care păstrează memoriile danteşti, instituţiile academice, asociaţiile şi mişcările culturale, să promoveze iniţiative îndreptate spre cunoaşterea şi spre difuzarea mesajului dantesc în plinătatea sa.

Încurajez, apoi, în manieră deosebită, artiştii să dea glas, faţă şi inimă, să dea formă, culoare şi sunet poeziei lui Dante, de-a lungul căii frumuseţii, pe care el a parcurs-o în mod magistral, şi astfel să comunice adevărurile mai profunde şi să răspândească, prin limbajele proprii ale artei, mesaje de pace, de libertate, de fraternitate.

În acest moment istoric deosebit, marcat de multe umbre, de situaţii care degradează omenirea, de o lipsă de încredere şi de perspective pentru viitor, figura lui Dante, profet de speranţă şi martor al dorinţei umane de fericire, ne mai poate dărui cuvinte şi exemple care dau elan drumului nostru. Ne poate ajuta să înaintăm cu seninătate şi curaj în pelerinajul vieţii şi al credinţei pe care toţi suntem chemaţi să-l facem, până când inima noastră va găsi adevărata pace şi adevărata bucurie, până când vom ajunge la ultima ţintă a întregii omeniri, "iubirea care mişcă sori şi stele" (Par. XXXIII, 145).

Din Vatican, 25 martie, Solemnitatea Bunei Vestiri, din anul 2021, al nouălea al pontificatului meu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[*] Pentru citatele din operele lui Dante se face referinţă la Divina Comedie, în traducerea lui George Coşbuc, Polirom 2000.

[1] In praeclara summorum (30 aprilie 1921): AAS 13 (1921), 209-217.

[2] Cf. ibid.: 210.

[3] Ep. Nobis, ad Catholicam (28 octombrie 1914): AAS 6 (1914), 540.

[4] Discurs adresat Sacrului Colegiu şi Prelaturii Romane (23 decembrie 1965): AAS 58 (1966), 80.

[5] Cf. AAS 58 (1966), 22-37.

[6] Discurs adresat participanţilor la întâlnirea promovată de Consiliul Pontifical "Cor Unum" (23 ianuarie 2006): Insegnamenti 2006 II/1, 92-93.

[7] Ibid., 93.

[8] Cf. nr. 4: AAS 105 (2013), 557.

[9] Mesaj adresat preşedintelui Consiliului Pontifical al Culturii (4 mai 2015): AAS 107 (2015), 551-552.

[10] Ibid.: 552.

[11] L’Osservatore Romano, 10 octombrie 2020, pag. 7.

[12] Cf. Conf., I, I, 1: PL 32, 661.