Miercuri, 27 octombrie 2010, la Ambasada Italiei la Sfântul Scaun, a fost prezentată traducerea în italiană a primului volum al Operei omnia a lui Joseph Ratzinger (La teologia della liturgia, Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 2010, 849 pagini) şi a cărţii îngrijite de Pierluca Azzaro Joseph Ratzinger. Opera omnia. Invito alla lettura (Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 2010, 103 pagini). În prezenţa ambasadorului Antonio Zanardi Landi, au intervenit cardinalul Tarcisio Bertone, secretar de stat, Gianni Letta, subsecretar la Preşedinţia Consiliului de Miniştri al Republicii italiene, Christian Schaller, director vicar al Institutului Benedict al XVI-lea din Regensburg, şi Lucetta Scaraffia, de la Universitatea "La Sapienza" din Roma. Anticipăm discursul cardinalului secretar de stat. În afară de asta publicăm texte din prefaţă şi din două articole din cartea Joseph Ratzinger. Opera omnia. Invito alla lettura.
În liturgie cheia de boltă
De Tarcisio Bertone
Sfântul Părinte, în prefaţa la ediţia germană - în primul din cele trei volume apărute până acum începând din anul 2008 - scrie: "Atunci când, după câteva ezitări, am decis să accept proiectul unei ediţii a tuturor operelor mele, eram foarte convins că trebuia să aibă valoare ordinea priorităţilor urmată de conciliu, deci la început trebuia să fie volumul cu scrierile mele despre liturgie". Iată aici, oferită nouă chiar de autor, o primă cheie pentru a ne apropia, cu inteligenţă, de lectură - fascinantă şi capabilă să implice nu numai mintea, ci şi inima cititorului - acestui prim gros volum pe care acum îl avem în mâini. Cred că aceasta, pe care tocmai am citat-o, este una din acele destăinuiri cu care Papa ne-a obişnuit în aceşti cinci ani şi pe care nu trebuie deloc s-o evaluăm dacă vrem să percepem linia de dezvoltare nu numai a dezvoltării sale teologice, ca autor a nenumărate scrieri, ci a slujirii petrine însăşi, la care a fost chemat, aşa cum o îndeplineşte.
De fapt, cu toţii ne amintim de primul discurs pe care Benedict al XVI-lea l-a adresat Curiei Romane în anul 2005, cu ocazia prezentării urărilor de Crăciun. Un discurs amplu şi articulat, în care Pontiful a voit să amintească de încheierea Conciliului al II-lea din Vatican, care avea loc cu patruzeci de ani înainte, la 8 decembrie 1965. Şi, în acel context, el nu s-a temut să se întrebe cu curaj: care a fost rezultatul conciliului? A fost receptat în mod corect? În receptarea conciliului, ce anume a fost bun, ce anume a fost insuficient sau greşit? Ce mai rămâne de făcut? O serie de întrebări - aşa cum este în stilul lui Benedict al XVI-lea - care a dat loc unei constatări: "Nimeni nu poate nega că, în vaste părţi ale Bisericii, receptarea conciliului s-a desfăşurat în mod destul de dificil".
Acele întrebări şi constatarea care a rezultat nu au ajuns în reproşuri sau plângeri, ci au provocat întrebări ulterioare şi au dat glas necesităţii de a oferi o sinteză, probabil încă embrionară, a multelor dificultăţi trăite de Biserică în aceste ultime decenii.
Să-l ascultăm iar pe papa: "Pentru ce receptarea conciliului, în mari părţi ale Bisericii, până acum, s-a desfăşurat în mod aşa de dificil? Ei bine, totul depinde de interpretarea corectă a conciliului sau - cum am spune astăzi - de hermeneutica sa corectă, de justa cheie de lectură şi de aplicare. Problemele receptării s-au născut din faptul că două hermeneutici contrare s-au confruntat şi s-au certat între ele".
Am amintit de acel discurs din decembrie 2005, mai ales, pentru că Papa, în cadrul acestui discurs, a prezentat că în privinţa conciliului este încă în desfăşurare această "confruntare" şi a spus asta cu obişnuita transparenţă, simplitate şi claritate care-l disting, aşa încât să se facă înţeles nu numai de către studioşi, ci de toată opinia publică.
Reluând acele întrebări şi acele constatări se înţelege mai bine şi valoarea acestui prim volum din Opera omnia şi se percepe pe deplin decizia de a porni de la Conciliul al II-lea din Vatican. A recunoaşte şi a afirma că există pe de o parte o "hermeneutică a discontinuităţii şi a rupturii" şi că, pe de altă parte, există o "hermeneutică a reformei", care alege şi stimulează pentru "reînnoirea în continuitate a unicului subiect-Biserica, pe care Domnul ne-a dăruit-o", este decisiv pentru a avea cheia de lectură a lucrării Teologia liturgiei.
De fapt, aici vedem folosit acel timp de abordare pe care, ca s-o spunem iarăşi folosind cuvintele Papei, face în aşa fel încât Conciliul al II-lea din Vatican, "dacă-l citim şi-l receptăm conduşi de o hermeneutică corectă, poate să fie şi să devină tot mai mult o mare forţă pentru reînnoirea mereu necesară a Bisericii".
Iată explicată, după părerea mea, perspectiva acestui prim şi fundamental volum din Opera omnia: este intenţia de a ajuta Biserica într-o mare reînnoire care devine posibilă numai dacă "este iubit Iubitul", aşa cum învaţă liturgia, o iubire care aduce rod în viaţa de toate zilele.
Aş vrea să adaug - şi este al doilea aspect al intervenţiei mele - că acest ajutor dat Bisericii, profesorul şi apoi cardinalul Joseph Ratzinger, acum papa Benedict al XVI-lea, l-a dat într-o întreagă viaţă de cercetare. O activitate care a produs peste o sută de volume şi peste 600 de articole. De toate acestea Opera omnia trebuie să dea cont în ansamblul celor şaisprezece volume prevăzute. În acesta găsim adunate scrieri cuprinse între anii 1964-2004 despre liturgie.
Această cantitate de texte atestă nu numai munca studiosului, ci aruncă lumină şi asupra generozităţii lăudabile cu care profesorul Joseph Ratzinger a voit să împărtăşească rodul cercetărilor sale cu un public într-adevăr vast şi eterogen.
Vastitatea şi varietatea de intervenţii, cerute fie de studiul teologic, fie de slujirea pastorală, sugerează o altă consideraţie: trebuie să fim mai conştienţi - şi chiar recunoscători - pentru truda pe care au făcut-o şi va trebui s-o facă aceia care se îngrijesc de Opera omnia - episcopul de Regensburg Monseniorul Gerhard L. Müller, Rudolf Voderholzer şi Christian Schaller. De fapt, ei trebuie să lucreze mult pentru a ne oferi gândirea unui autor care este unul din protagoniştii teologiei din aceşti ultimi cincizeci de ani.
Un autor care, printre altele, a dezvoltat şi o proprie metodă de cercetare care, în timp ce sapă în profunzime în trecut, ştie să spună un cuvânt semnificativ şi original omului contemporan. Aşadar, o gândire care se racordează mereu cu viaţa şi cu problemele sale.
Ştim că metoda teologică a lui Joseph Ratzinger porneşte mereu de la o analiză biblică serioasă şi atentă, pentru a trece apoi la părinţii Bisericii - despre care are o cunoaştere foarte profundă - şi să ajungă la reflecţia teologică sistematică. Acest mod riguros de a proceda nu devine niciodată o "cuşcă" pentru gândire, ci o garanţie pentru a oferi un cuvânt original şi iluminant cu privire la prezent.
În această privinţă aş vrea să aduc numai un exemplu, luându-l din volumul pe care-l prezentăm în această seară. Citez textual: "Pentru creştinismul care se naşte, confruntarea cu gnoza înseamnă ciocnirea decisivă pentru determinarea propriei identităţi". Ei bine, din această breşă sintetică despre istoria Bisericii de la începuturi, iată rezultând o afirmaţie stimulantă cu privire la actualitate. Citez iarăşi: "Şi astăzi gnosticismul exercită din nou fascinaţia sa în multe moduri: religiile din Extremul Orient poartă în ele aceeaşi structură fundamentală". Şi adaugă: "Creatorul vrea în mod pozitiv ca toată creaţia să existe ca ceva bun care se află în faţa sa".
Deci, nu "căderea din Infinit", ci invitaţie adresată omului de a descoperi propria originalitate, pentru a se putea întoarce la Dumnezeu cu "un răspuns de libertate şi de iubire". În acest "campion" semnificativ, se poate vedea deschisă trăsătura caracteristică a magisteriului lui Benedict al XVI-lea, care este tocmai un apel continuu adresat omului pentru ca să recunoască şi să primească această vocaţie a sa la plinătatea de viaţă în adevăr şi în caritate. Libertatea şi iubirea au fundamentul lor în însăşi capacitatea omului de a folosi bine raţiunea.
Iată deci oferindu-se cititorului acestei cărţi - Teologia Liturgiei - cu claritate şi luminozitate surprinzătoare, imaginea unui om care se poate adresa Creatorului său şi spune: "Vino astăzi, Doamne, vino în fiecare dintre noi, şi vino şi în acest timp al nostru: vizibil, istoric, nou".
(După L'Osservatore romano, 28 octombrie 2010)
*
Un fundament pentru alegerile politice
De Gianni Letta
O imagine redă în mod imediat semnificaţia şi importanţa pe care nu numai lumea culturii şi comunitatea ştiinţifică le recunosc gândirii lui Benedict al XVI-lea. Este aceasta: în Westminster Hall, sala prestigioasă din interiorul celui mai vechi Parlament din lume, papa teologul se adresează întregii clase conducătoare din Regatul Unit venită să-l asculte cu ocazia recentei sale călătorii în Marea Britanie.
În prefaţa celui care s-a îngrijit de ediţia germană a Opera omnia, episcopul de Regensburg, monseniorul Gerhard Müller, notează cu autoritate că în centrul gândirii papei se află problema raportului dintre credinţă şi raţiune. Însă afirmaţia interdependenţei necesare între ratio şi religie, în Joseph Ratzinger, irigă şi dă viaţă nu numai câmpului studiilor teologice ci şi celorlalte câmpuri ale gândirii şi acţiunii umane şi nu în ultimul rând câmpului acţiunii politice care aspiră la realizarea binelui comun. De fapt, atunci când papa ne invită să nu facem abstracţie de cooperarea dintre credinţă şi raţiune în sfera publică, el ne vorbeşte despre o religie care renunţă la tentativa de a impune o proprie predominare, dar care, în acelaşi timp, nu vrea în mod vinovat să se sustragă de la contribuţia la binele întregii naţiuni.
În acest sens, este iluminant un text din discursul din Westminster Hall. Spune papa: "Aşadar, problema centrală aflată în joc este următoarea: unde poate fi găsit fundamentul etic pentru alegerile politice? Tradiţia catolică susţine că normele obiective care guvernează acţiunea corectă sunt accesibile raţiunii, făcând abstracţie de conţinutul revelaţiei. Conform acestei înţelegeri, rolul religiei în dezbaterea politică nu este atât acela de a furniza aceste norme, ca şi cum ele n-ar putea fi cunoscute de necredincioşi - cu atât mai puţin este acela de a propune soluţii politice concrete, lucru care este complet în afara competenţei religiei - cât mai degrabă acela de a ajuta în a purifica şi a arunca lumină asupra acţiunii raţiunii în descoperirea principiilor morale obiective".
Legătura dintre lumea credinţei şi lumea raţiunii este unul din firele roşii care străbate volumul al XI-lea din Opera omnia a lui Joseph Ratzinger, Teologia Liturgiei. Dar tocmai datorită acelei tensiuni spre totalitate şi în acelaşi timp datorită acelei pasiuni faţă de om, faţă de fiecare om, care caracterizează gândirea şi acţiunea lui Joseph Ratzinger, şi în acest volum marele teolog nu ezită niciodată, atunci când tema îi dă această ocazie, de a reflecta asupra problemei transpunerii corecte a credinţei în viaţa publică.
Mă limitez la un exemplu. În anul 2001, prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei este chemat să participe la celebrarea Congresului euharistic diecezan din Benevento şi să reflecteze asupra a trei cuvinte-călăuze pe care adunarea le-a pus în temă: "Euharistia, Comuniunea şi Solidaritatea. Lui Joseph Ratzinger îi place să arate cât de greşită este ideea, formată în unele ambiente din primul socialism, prin care cuvântul solidaritate devenea răspunsul nou, raţional şi realmente eficace la problema socială tocmai pentru că este în contrapoziţie cu caritas, cu ideea creştină de iubire. "La originea solidarităţii, scrie în schimb Ratzinger, la originea acelui a deveni garanţi unii pentru alţii, cei sănătoşi pentru cei bolnavi, cei bogaţi pentru cei săraci, continentele din nord şi din sud, având conştiinţa responsabilităţii reciproce" se află recunoaşterea demnităţii egale, absolute a fiecăruia, a cărei bază de neclintit este totuşi recunoaşterea că Dumnezeu însuşi, cu iubire, a creat orice om după chipul şi asemănarea sa. Dacă este întunecată această legătură care uneşte creatura de Creator, spune Joseph Ratzinger, dispare şi ceea ce în cele din urmă legitimează ideea de demnitate umană; şi cu dispariţia ei, îi este luat convieţuirii civile corecte izvorul din care se adapă, îi este luat sistemului democratic piatra unghiulară pe care se sprijină: "Dacă globalizarea în domeniul tehnicii şi economiei - conclude el - nu va fi însoţită de o nouă deschidere a conştiinţei spre acel Dumnezeu în faţa căruia cu toţii suntem responsabili, atunci se va termina în catastrofă".
Afirmaţia din anul 2001 este una cu adevărat profetică, dacă ne gândim la uriaşa criză financiară care cu zece ani mai târziu avea să aibă consecinţe dramatice asupra vieţii zilnice a sute de milioane de persoane pe întreaga planetă. Am ajuns astfel la analiza problemelor de cea mai stringentă actualitate şi, în acelaşi timp, în că o dată, la tema armoniei indispensabile dintre credinţă şi raţiune, adică a pericolelor care apar dintr-o teorie sau dintr-o practică socială care nu ţin cont de Dumnezeu. De aici rezultă profunda convingere a marelui teolog că "nu este suficient a transmite capacitate tehnică, cunoaştere raţională şi teorie sau chiar practică a unor determinate structuri politice. Toate acestea nu folosesc, ba chiar sunt dăunătoare, dacă nu sunt trezite şi forţele spirituale care dau sens acestor tehnici şi structuri şi fac posibilă o folosire responsabilă a lor".
Acest apel al lui Jospeh Ratzinger, din anul 2001, răsună în cuvintele rostite de Benedict al XVI-lea la Westminster Hall, în acea invitaţie adresată tuturor oamenilor de bunăvoinţă de a accepta rolul "corector" pe care religia îl poate avea faţă de raţiune pentru a înfrunta marile provocări pe care le ridică timpul nostru.
(După L'Osservatore romano, 28 octombrie 2010)
*
Acel teolog care vorbeşte tuturor
De Lucetta Scaraffia
Are sens ca o persoană lipsită de o pregătire teologică, aşa cum sunt eu, să se ocupe de Opera omnia ale unuia dintre cei mai importanţi teologi ai timpului nostru, Joseph Ratzinger? Deşi cu ceva teamă, răspund: da, fără nici o îndoială. De fapt, toată opera sa este adresată nu numai comunităţii restrânse a specialiştilor, ci tuturor contemporanilor săi - fie ei credincioşi sau necredincioşi - şi se naşte din întrebările pe care le solicită epoca actuală. Sunt lucrări şi cărţi gândite pentru noi toţi, care suntem contemporani ai acestui mare teolog capabil să gândească timpul nostru şi să caute răspunsurile pe care cultura creştină poate şi trebuie să le găsească. Într-adevăr, e vorba de texte scrise cu un limbaj limpede şi clar, deci comprehensibil şi de cei care nu sunt specialişti, care sunt târâţi în lectură pentru ca să descopere răspunsuri la întrebări nerezolvate din totdeauna, sau pe care le observăm în mod confuz, fără a găsi luciditatea pentru a ni le pune.
Cuvintele lui Ratzinger sunt ca o lumină clară şi răbdătoare şi ne vine să ne gândim la ceea ce John Henry Newman numea "lumină gentilă" (kindly light). O lumină care-i duce pe cititori să se clarifice cu privire la întrebările fundamentale ale vieţii reprezentate în modul în care se pun astăzi. În asta constă faptul că el a fost mulţi ani un profesor, deci obişnuit să se facă ascultat de minţi tinere, şi că, aşa cum spun mulţi martori, a fost un profesor foarte bun.
Publicarea Operei omnia a lui Benedict al XVI-lea constituie, prin urmare, o operaţiune de mare importanţă pe planul cultural şi nu numai pe cel religios; şi pentru că scoate în evidenţă o caracteristică specială a actualului papă, adică aceea că este un intelectual de mare profunzime, un om care, pe planul teologic, a reflectat profund asupra funcţiei Bisericii şi a credinţei în timpul său, un înţelept care încearcă să înţeleagă până la capăt lumea în care trăieşte.
Desigur, un astfel de papă era necesar în acest moment istoric şi este greu să nu recunoaştem asta: de fapt, modernitatea este mai ales o criză de sens, adică o fractură culturală care începe de la însuşi modul de a concepe fiinţa umană. Nu era suficient ca Biserica catolică să menţină rolul său de păzitoare fidelă a tradiţiei; era nevoie de un pas în plus, de un salt de luciditate pentru a găsi modul de a explica lumii contemporane patrimoniul tradiţiei, şi pentru a face asta era nevoie de un intelectual care să înţeleagă această lume până în profunzime.
Operele lui Ratzinger sunt înainte de toate istoria acestui proces de înţelegere şi, mai ales, căutarea unui răspuns creştin adecvat la modernitate şi la secularizare. Şi sunt şi dovada că într-un moment de criză religioasă aşa de puternic cum este cel pe care-l trăim este important, ba chiar necesar, ca acela care a devenit călăuza vizibilă a Bisericii să reunească în sine calităţile de păstor cu acelea de intelectual, de teolog, de înţelept.
Deci, prin Opera omnia avem posibilitatea de a înţelege gândirea sa, pe care înţelegând-o devin mai clare alegerile sale şi acţiunile sale ca Pontif, dar în acelaşi timp putem în felul acesta să ne înţelegem mai bine pe noi înşine, fiinţe umane atacate de modernitate, obişnuite să trăim într-o atmosferă culturală care înaintează ignorând adevărul, deci şi căutarea lui.
Iubirea, deci, apărarea Bisericii constituie o caracteristică de fond, în partea a doua a vieţii sale, începând din anul 1977: mai întâi ca arhiepiscop de München şi Freising, şi apoi din anul 1982 la Roma ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Iubirea şi apărarea Bisericii care, însă, nu-l induc niciodată la o atitudine de închidere defensivă, aşa cum în schimb le place multora să creadă, mai ales jurnaliştilor. Acest lucru îl revelează deschiderea sa la întrebări şi la îndoieli, considerate mereu ca un moment pozitiv de creştere.
Despre fertilitatea îndoielii ca moment necesar pentru a porni în căutarea adevărului, Ratzinger a scris cuvinte intense şi foarte frumoase chiar în această operă: "Asupra credinciosului apasă ameninţarea incertitudinii, care în momentele ispitei îi fac să plutească în faţa ochilor săi în mod greu şi dintr-o dată fragilitatea a toate, care în mod obişnuit îi apare în schimb atât de clară". Însă, "aşa cum am recunoscut până acum că credinciosul nu trăieşte fără probleme, ci este în mod constant ameninţat de riscul de a se prăbuşi în nimic, tot aşa vom recunoaşte acum împletirea reciprocă a destinelor umane, ajungând să trebuiască să admitem că nici măcar necredinciosul nu duce o existenţă perfect închisă în ea însăşi". O descoperire a fertilităţii îndoielii care poate duce chiar la o întâlnire: "şi cine ştie dacă tocmai îndoiala, care-l fereşte atât pe unul cât şi pe celălalt de închiderea în propriul izolaţionism, nu va deveni locul comunicării".
Acesta ar fi apărătorul rigid al Bisericii şi al ortodoxiei gata să condamne orice îndoială, aşa cum atât de des a fost reprezentat Joseph Ratzinger, înainte şi după alegerea papală? Lectura operelor permite să risipim multe locuri comune şi să facem descoperiri interesante.
"Nimic nu poate deveni corect, dacă noi nu suntem în ordine corectă cu Dumnezeu" ne aminteşte Ratzinger în comentariul magistral şi emoţionant al rugăciunii Tatăl Nostru. Numai ascultându-l şi înţelegându-l din nou pe Isus se pot găsi răspunsurile adevărate la problemele pe care le pune lumea de astăzi.
Tocmai pentru acest motiv, aşa cum explică în mod clar în introducere, primul volum publicat din Opera omnia este al unsprezecelea, adică acea culegere de scrieri dedicate liturgiei: "Înainte de toate Dumnezeu: asta ne spune începerea cu liturgia", afirmaţie care arată clar că toată opera lui Ratzinger trebuie considerată mai degrabă ca o slujire adusă lui Dumnezeu şi Bisericii, decât un exerciţiu de cultură şi de inteligenţă individual. O trudă intelectuală dăruită lui Dumnezeu, aşa cum explică el însuşi cu claritate limpede: "Nu am încercat niciodată să creez un sistem al meu, o teologie particulară a mea. Dacă se voieşte să se vorbească de specificitate. E vorba pur şi simplu de faptul că îmi propun să gândesc împreună cu credinţa Bisericii, şi asta înseamnă a gândi mai ales cu marii gânditori ai credinţei".
Opera sa principală despre tema liturgică, Spiritul liturgiei, se leagă încă de la titlul cu opera analogă a lui Romano Guardini care - scrie Ratzinger în prefaţă - "a contribuit în mod esenţial la redescoperirea liturgiei în frumuseţea sa, în bogăţia sa ascunsă şi în importanţa sa de-a lungul secolelor ca şi centru dătător de viaţă al Bisericii şi centru al vieţii creştine". Şi continuă: "Atât pentru Guardini, cât şi pentru mine nu e vorba de a mă întinde în discuţii sau investigaţii de natură ştiinţifică, ci de a oferi un ajutor pentru înţelegerea credinţei şi pentru împlinirea corectă a formei sale expresive fundamentale în liturgie". Sunt declaraţii care revelează sensul muncii teologice a lui Ratzinger, faptul că este în continuitate cu tradiţia, mai curând în slujba Bisericii decât să tindă spre faima ştiinţifică şi academică. Declaraţii care subliniază şi legătura sa cu Guardini, revendicată aici în mod deschis, în mod unic şi deosebit în interiorul operei sale.
Această legătură, care se traduce într-un elan de a-i continua opera, este evident în toate scrierile lui Ratzinger, în toată munca sa intelectuală. Începând de la tensiunea spre întrebările din prezent, aşa cum scria însuşi Guardini: "Timpul nostru este dat fiecăruia dintre noi ca teren pe care trebuie să stăm şi ne este propus ca misiune pe care trebuie s-o îndeplinim". Apoi în alegerea unui limbaj modern, foarte clar, care ajunge imediat la inima lucrurilor. Un limbaj care, aşa cum am subliniat deja, nu este niciodată dificil, ci încearcă mereu să comunice în modul cel mai uşor posibil ceea ce vrea să spună. Un limbaj care nu este niciodată auto-referenţial, nu tolerează niciodată acel jargon care în schimb este, din păcate, aşa de răspândit în cultura catolică contemporană, separând-o complet de cea laică, şi care mai ales nu trezeşte reflecţie, adevărată implicare personală.
În cuvintele lui Ratzinger şi ale lui Benedict al XVI-lea nu există niciodată căderi în acest sens, nu există banalităţi, concepte bănuite şi lipsite de acum de valoare pentru că au fost repetate de prea multe ori. Şi problema limbajului este o problemă fundamentală pentru a atinge inima credincioşilor şi mai ales pentru a se face ascultat de restul lumii, o problemă pe care Biserica de astăzi o poate rezolva urmând exemplul papei.
Ratzinger nu se limitează numai la căutarea comunicării mai comprehensibile, ci, continuând munca lui Guardini, vrea să le redea catolicilor acea demnitate intelectuală pe care păreau că au pierdut-o, aşa încât mulţi catolici culţi se ruşinează chiar că sunt catolici, ajungând să creadă că viaţa lor intelectuală este un lucru şi faptul de a fi credincioşi este un alt lucru. Romano Guardini a răsturnat complet acest punct de vedere scriind că, dimpotrivă, a fi catolic permite a avea un punct de vedere mai bogat faţă de realitate, faţă de istorie, faţă de gândire, pentru că "orice credincios adevărat şi real este o judecată vie asupra lumii" deoarece posedă, în parte, şi un punct de vedere din afara lumii: Weltanschaung catolică este astfel "privirea pe care Biserica o îndreaptă asupra lumii, în credinţă, din punctul de vedere al lui Cristos cel viu şi în plinătatea totalităţii sale care transcende orice tip".
Avem o dovadă şi din modul în care Ratzinger tratează problemele pe care biotehnologiile le pun lumii actuale, şi al căror sens profund el îl percepe, acela de a remedia slăbiciunea umană, de a răscumpăra fiinţa umană de caracterul său finit. Nu este o noutate de astăzi: în toate religiile şi sistemele filozofice fiinţa umană este percepută ca o fiinţă căzută, condamnată la aspectul său finit, motiv pentru care răscumpărare înseamnă "eliberare de aspectul finit, care ca atare este adevărata povară care apasă asupra fiinţei noastre".
Unei lumi care încearcă să se elibereze de aspectul finit cu instrumentele tehnoştiinţei, care face din dependenţă cea mai rea umilire, deci neagă în felul acesta, în numele autonomiei individuale totale, credinţa religioasă, cultul divin răspunde arătând care este adevărata cale a răscumpărării, singura prin care fiinţa umană se poate mântui. Tocmai pentru aceasta liturgia este în centrul operei lui Ratzinger, inima sa, pentru că "adoraţia, modalitatea justă a cultului, a raportului cu Dumnezeu, este constitutivă pentru justa existenţă umană în lume".
(După L'Osservatore romano, 28 octombrie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
