Au trecut opt sute de ani de la moartea Sfântului Francisc (3 octombrie 1226), însă mărturia sa de sfințenie, înrădăcinată în evanghelie, are încă multe de spus bărbaților și femeilor de astăzi. A studia exemplul său înseamnă a privi spre Cristos și a trăi mai bine umanitatea noastră. Discutăm despre asta cu arhiepiscopul Felice Accrocca, episcop de Assisi-Nocera Umbra-Gualdo Tadino și Foligno, unul dintre principalii experți în franciscanismul medieval și în Sfântul Francisc.
La opt sute de ani de la moartea sa, cât de mult corespunde imaginea pe care o avem astăzi despre Sărăcuț cu Francisc istoric?
Primul lucru de clarificat este că Sfântul Francisc nu se numește niciodată „Sărăcuț” sau „Pauperculus”. Mai târziu – în anii 1330 – Actus beati Francisci, care a tradus „Fioretti”, a încheiat fiecare episod cu exclamația: „Spre lauda lui Isus Cristos și a micului său sărăcuț Francisc”. Francisc, însă, s-a numit de mai multe ori „Parvulus”, micuțul. El preamărea micimea; frații săi erau „minori”, cei mai mici. Acest indiciu semantic mi se pare important, deoarece nu numai lumea din vremea lui Francisc, ci și lumea noastră preamărește măreția și puterea, în timp ce el preamărește micimea. În același timp, sărăcia a avut, fără îndoială, o mare valoare pentru Francisc, deoarece Domnul Isus s-a făcut sărac pentru noi. Pentru Francisc, rădăcina este întotdeauna teologică și, în special, cristologică; adică, tot ceea ce face este o urmare a lui Cristos. Așadar, Cristos a fost sărac, ascultător și s-a umilit: pentru Francisc aceste valori rămân pietre de temelie ale experienței sale de viață.
Ce face ca mărturia Sfântului Francisc să fie incredibil de actuală, în pofida trecerii a opt secole?
Evanghelismul său radical. Această traducere radicală a evangheliei îl face mereu relevant, deoarece evanghelia este perenă, actuală. Când se trăiește evanghelia, se transcende în cele din urmă uitarea timpului. În imaginarul colectiv, în cele din urmă, Francisc nu este căutat ca un sfânt al lucrurilor excepționale, al minunilor. Francisc este stigmatizat, dar aproape nimeni nu subliniază acest aspect așa cum o fac, în schimb, cu Sfântul Pius din Pietrelcina. Francisc face și el minuni, dar nici acest aspect nu este subliniat, în timp ce pentru toată lumea, Sfântul Anton este sfântul minunilor. În imaginarul colectiv, se spune despre Francisc că este un alt Cristos, o definiție care a câștigat treptat teren de la mijlocul secolului al XIII-lea, o definiție care, cel mai probabil, îl va lăsa pe Francisc să se întoarcă în mormânt, pentru că pentru el, a se simți comparat cu Cristos era și rămâne blasfemie. Cu toate acestea, de fapt, această imagine surprinde un aspect al lui: nu este un alt Cristos, ci un urmaș credincios al lui Cristos. Și asta o face relevantă. Pentru că Isus este o prezență care nu trece niciodată și, în acest sens, la fel este și Francisc.
Francisc a trăit această radicalitate evanghelică în cadrul Bisericii. Ce poate spune această experiență Bisericii de astăzi?
Ne spune că Biserica are nevoie în esență de comuniune. Ceea ce face ca prezența sa în istorie să fie eficientă este tocmai capacitatea de a trăi comuniunea în interiorul ei. O Biserică-comuniune este o Biserică ce proclamă eficient evanghelia. Pentru că am putea fi și eficienți, organizați, dar să nu avem eficacitate. O Biserică-comuniune este ceea ce ar trebui să fie în prim-planul dorințelor credincioșilor. Și din această perspectivă, experiența lui Francisc este un exemplu radical. În Testamentul său, citim că Francisc nu considera în preoți păcatul și, chiar dacă l-ar persecuta, ar recurge la ei. Și asta pentru că, în această lume, nu a văzut nimic altceva din Fiul Preaînalt al lui Dumnezeu decât Preasfântul Trup și Preasfântul Sânge al său, pe care numai preoții le consacră și le distribuie altora. Această mărturie a lui Francisc ar trebui să devină un ferment de unitate, de comuniune. El a iubit Biserica și nu a visat niciodată să o pedepsească. Dar nu a fost orb. A văzut și păcatele clerului. Dar a încercat să dea un exemplu în viața sa. Dacă trebuia să corecteze pe cineva, chiar și pe călugări, voia să-i corecteze prin exemplu, mai degrabă decât prin mustrare sau plângere.
Ce înseamnă astăzi „a proclama cu viața”, așa cum a făcut Francisc?
Așa cum spunea Paul al VI-lea, avem nevoie de martori mai mult decât de învățători. Lumea ascultă martorii mai mult decât pe învățători. Și dacă îi ascultă pe învățători, îi ascultă pe ei pentru că sunt martori. Francisc ne-a lăsat o lecție prin scrierile sale, dar mai ales prin viața sa, care este un magisteriu. Și cred că acest lucru este valabil și pentru noi. Ceea ce ne dă autoritate este coerența dintre cuvinte și viață. Viața este cea care ar trebui să vorbească.
În opinia dumneavoastră, ce aspect al mesajului Sfântului Francisc avem cea mai mare nevoie să redescoperim astăzi?
Tema fraternității, care implică relațiile, este crucială pentru mine. Omul prosperă prin relații. Trăiește rău dacă îi lipsesc relații semnificative, dacă rămâne fără legături. Într-adevăr, omul, așa cum spunea Aristotel, este un animal social. Astăzi, însă, mi se pare că societatea creează din ce în ce mai mult singurătate și nevroză. Și nu trăim bine așa. Trebuie neapărat să ne reorientăm asupra relațiilor, care sunt din ce în ce mai dificile, și pentru că populația devine mai metropolitană. În orașele mari, în suburbii anonime, relațiile sunt dificile, spre deosebire de orașele mici și sate, care din păcate mor. Se răspândește ideea că ceea ce avem nevoie sunt servicii și este clar că, în ceea ce privește serviciile, un oraș mic nu poate concura cu un oraș mare. Dar avem nevoie numai de servicii? Cred că relațiile rămân un factor important în viață: ele reprezintă 30-40% din total. Exemplul lui Francisc este, așadar, important: idealul fraternității nu înseamnă a sta unul lângă altul, ci a avea relații autentice, capabile să comunice chiar și propriile temeri, nevoi și anxietăți. Francisc spune că un frate trebuie să fie atent la ceilalți așa cum o mamă își hrănește și își îngrijește copilul. Mi se pare, însă, că astăzi trăim într-o societate în care ne grăbim mereu, viața este agitată. De aceea, experiența lui Francisc poate fi valoroasă și pentru noi, pentru societatea noastră.
Sfântul Francisc este adesea numit sfântul păcii: ce mai are el de spus unei lumi în care, în schimb, bat vânturile războiului?
Astăzi, există dorința de a arăta mușchii. Aproape că pare că cel care reușește să fie cel mai rău este cel mai bun. Cei care construiesc ziduri, cei care ridică sârmă ghimpată, cei care se opun, cei care reușesc să fie mai duri, obțin consens politic. Francisc spune că Domnul i-a revelat un salut de pace, iar acesta a devenit o postură, un mod de a se raporta la ceilalți. Acțiunea călugărilor a fost un act de pacificare, într-o epocă în care orașele italiene erau în război perpetuu, fie între ele, fie în interiorul unui oraș, între două familii care se luptau pentru putere. Alegerea lui Francisc pentru pace este clară; el a propus modele alternative la conflict. Cu siguranță, nu cred că ar sări de bucurie dacă s-ar întoarce astăzi, într-o lume care a distrus dreptul umanitar și internațional.
Care este legătura dintre Sfântul Francisc și italienii de astăzi?
Sper ca italienii de astăzi să redescopere lecțiile de viață ale sfântului nostru patron. Sper că vor prețui învățăturile lui Francisc. Cred că, dacă Italia ar deveni mai pasionată de lecțiile acestui om, ar redescoperi și impactul pe care l-a avut în anumite perioade ale istoriei: adică un impact uman, civilizator. O Italie care respiră valori, înrădăcinate în armonie cu evanghelia care a impregnat societatea noastră timp de atâtea secole și le oferă tuturor. Italia, care a creat frumusețe în arte, a produs și figuri extraordinare ale sfințeniei, nu numai Francisc și Ecaterina, patronii săi, ci mulți alții. Cred că ar trebui să intensificăm și mai mult relația noastră cu Francisc, „a cărui viață minunată ar fi mai bine cântată în slava cerului”, așa cum a scris Dante în Divina Comedie.
Gigliola Alfaro
(După Agenția SIR, 3 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
