 |
| © Vatican Media |
În enciclica "Dilexit nos" dedicată Preasfintei Inimi a lui Isus
Sursa pasiunii Papei Francisc faţă de omenire
De Lucio Brunelli
"Cu privire la asta, te vom asculta altă dată." Atitudinea cu care mass-media cele mai influente s-au apropiat de ultima enciclică a papei aminteşte un pic de zâmbetele care au primit predica lui Paul la areopagul din Atena, atunci când, în faţa unui auditoriu dintre cele mai rafinate ale timpului, Apostolul Neamurilor a început să vorbească despre învierea lui Cristos.
În faţa inerţiei unui mecanism care pentru a se alimenta are nevoie de titluri ţipătoare şi de consum uşor, Dilexit nos a apărut probabil un obiect misterios, indigest din punct de vedere mediatic. Tema anunţată şi "stranie" a devoţiunii la Inima lui Cristos a fost percepută imediat ca argument de nişă, pentru puţinii cinstitori care mai trăiesc, neinteresantă pentru cititorul mediu al unui ziar mare.
Nicio uimire şi nicio acuză, trăim într-o lume care nu mai este creştină (şi tot mai omologată). Şi totuşi, a patra enciclică a lui Francisc ar avea lucruri de spus, interesante, nu numai pentru credincioşii catolici, primi destinatari ai documentului, ci şi pentru laicii "increduli", cei măcar mai curioşi şi neliniştiţi.
De fapt, prima parte a documentului vorbeşte despre o realitate pe care toţi o putem observa: lumea "pierde inima". Papa nu se referă numai la o pierdere de "sentimente", ceea ce este evident; de exemplu, în faţa dramei fără sfârşit a războiului. Temă, războiul, care cel puţin în anumite elite politico-economice devine temă de discuţie "normală", opţiune care nu mai trezeşte acea oroare pe care în noi muritorii obişnuiţi continuă din fericire s-o trezească.
Spunea Sfântul Augustin că "acela care ia în considerare fără angoasa sufletului relele războiului a pierdut sentimentul uman". Afirmaţie de o actualitate tulburătoare. Papa se gândeşte la această pierdere de sentimente umane elementare şi reflectă asupra nevoii vitale de a regăsi inima înţeleasă ca propriul eu mai adevărat, înmormântat sub "un frunzar" care ascunde şi obliterează întrebările cele mai autentice: "cine sunt cu adevărat, ce anume caut, ce sens vreau să aibă viaţa mea, alegerile mele sau acţiunile mele, pentru ce şi pentru care scop sunt în această lume, cum voi evalua existenţa mea atunci când va ajunge la sfârşit...". Întrebări care de sub acel frunzar nu pot să nu reînflorească, măcar uneori, în fiecare dintre noi. Cum ar fi voinţa de sens, dorinţa de o viaţă demnă.
Însă Francisc este realist. Ştie că nu este suficient a şti sau a voi ce este drept şi demn. "Inima noastră este fragilă şi este rănită." Ar fi o formă de "moralism autosuficient" să ne înşelăm că reuşim să fim buni sau drepţi numai cu forţele noastre. Aşa cum întreba pastorul Brand în drama lui Ibsen: "Aşadar, nu este suficientă toată voinţa unui om pentru a obţine numai o parte din mântuire?". O percepţie dramatică şi în asta foarte "modernă", post-iluministă, a condiţiei umane.
Dramatism care nu se observă în anumită predică moralistă, centrată în întregime şi numai pe "trebuie să fii" şi pentru acest motiv simţită şi departe la mii de mile existenţiale de cel care, din exterior, se arată în bisericile noastre. Scrie Francisc: "pentru a trăi conform acestei demnităţi nu este suficient a cunoaşte evanghelia, nici a face în mod mecanic ceea ce ea ne porunceşte. Avem nevoie de ajutorul divin. Să mergem la Inima lui Cristos, la centrul fiinţei sale, care este un cuptor care arde de iubire divină şi umană şi este plinătatea maximă la care poate ajunge fiinţa umană. Acolo, în acea Inimă, ne recunoaştem în sfârşit pe noi înşine şi învăţăm să iubim".
Cine nu crede şi caută cu sinceritate adevărul despre sine însuşi poate ajunge până la acest prag: a simţi cu durere limita structurală, rănile inimii proprii. Un eu divizat, necesitatea unui principiu interior care să unifice propria personalitate.
Pasul ulterior, dincolo de acest prag, ne duce în teritoriul Harului. Este un dar fie a ne ciocni cu "Isus viu şi prezent", fie a rămâne atraşi de el. Tot restul enciclicei se mişcă în acest teritoriu. A spune că este Har înseamnă tocmai asta: el este cel care "ne iubeşte" (dilexit nos), el este cel care ne "cucereşte" cu fascinaţia umanităţii sale.
Textele cele mai sugestive sunt cele în care papa ne arată Inima lui Isus în acţiune în unele episoade din evanghelie. Milostivirea lui Cristos, debordantă în întâlnirea cu adultera, cu orbul, cu samariteana... Un vârtej de imagini, gesturi, priviri, cuvinte care capturează sufletul. Emoţionează şi atrage. Revine în minte ceea ce scria Toma de Aquino în Summa sa: "Oamenii sunt conduşi la destinul lor de fericire prin umanitatea lui Cristos".
În partea centrală a documentului, Papa Francisc aprofundează geneza şi semnificaţia devoţiunii populare la Preasfânta Inimă. Cu citate abundente de sfinţi care au făcut din ea fundamentul vieţii lor spirituale. Este partea mai meditativă. De citit cu calm, cu spirit de întrebare şi de rugăciune.
Impresionează liniştea cu care un papă, uneori insultat ca "modernist", valorizează în schimb toate practicile din evlavia populară. Primele vineri din lună, căile crucii, spiritualitatea preţiosului sânge, practicile euharistice...
Francisc îi invită pe intelectualii catolici să nu-şi "bată joc" de credinţa populară. Vede în ea un bun antidot împotriva unui nou "gnosticism" care descărnează mântuirea şi a unui "jansenism" care transformă creştinismul într-o religie în întregime rece şi raţională unde se pare că nu mai este loc pentru "darul lacrimilor" şi pentru gratuitatea milostivirii divine.
Aşadar, o enciclică intimistă? Papa este foarte clar cu privire la acest punct. A contempla Inima străpunsă a lui Isus, a ne întruchipa în Iubirea sa, atunci când nu este numai o privire a unei iconiţe îngălbenite, deschide la o privire de duioşie şi caritate activă faţă de cei mai săraci. Scrie în mod expres că cele două enciclice sociale precedente nu s-ar înţelege fără "întâlnirea noastră cu iubirea lui Cristos". Măturând lecturi reductive ale pontificatului.
A scris cu mare claritate şi onestitate Antonio Socci: "O temă mistică şi tradiţională ca Preasfânta Inimă îi va surprinde pe cei care (progresişti şi tradiţionalişti) au interpretat actualul pontificat în cheie politico-ideologică. De fapt, Francisc este diferit de modul în care l-am pictat mulţi ani în mass-media".
În această enciclică este ca şi cum Papa Francisc ne-ar deschide cu pudoare sufletul său, dezvăluind şi celor mai "depărtaţi" sursa pasiunii sale faţă de omenirea rănită, prietenia care umple viaţa sa: "A vorbi despre Cristos, cu mărturia sau cuvântul, în aşa mod încât ceilalţi să nu trebuiască să facă un mare efort pentru a-l iubi, aceasta este dorinţa cea mai mare a unui misionar al sufletului (...). Cu respectul maxim faţă de libertatea şi demnitatea celuilalt, îndrăgostitul speră pur şi simplu să-i fie permis să relateze această prietenie care umple viaţa sa".
(După L'Osservatore Romano, 31 octombrie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
