Multe voci în această Săptămână de rugăciune pentru unitatea creştinilor, aşa de bogată în iniţiative în toată lumea, au evidenţiat cât de mult ecumenismul spiritual este tot mai mult sufletul drumului spre unitatea vizibilă deplină a creştinilor şi trezeşte o nouă speranţă pentru viitor. Din "viaţa nouă în Cristos şi în Duhul Sfânt provine capacitatea de a depăşi orice egoism, de a trăi împreună în pace şi în unire fraternă şi de a purta fiecare poverile şi suferinţele altora". A repetat acest lucru papa în aceste zile, definind "providenţială" iniţiativa Octavei de rugăciune, născută în urmă cu o sută de ani prin lucrarea părintelui Paul Wattson. Acesta era unul din primele semne ale trezirii pe care Duhul Sfânt o provoca, chemându-i pe creştini la reînnoire, la reconciliere şi la comuniune după secole de lupte, neînţelegeri şi prejudecăţi. Comemorarea convertirii sfântului Paul care se celebrează la încheierea Săptămânii de rugăciune, ne aminteşte tocmai de această mărturie evanghelică.
Multe sunt căile parcurse de Duhul Sfânt pentru a chema cu forţă creştinătatea la această convertire. De fapt, în toate timpurile ştie "să scoată" din evanghelie ceea ce foloseşte omenirii din acea epocă şi ceea ce din veac în veac apare aşa de nou şi revoluţionar încât pare aproape ignorat înainte. Este pentru mine o uimire mereu nouă să constat varietatea darurilor, încă necunoscute de cei mai mulţi, pe care Duhul Sfânt le-a revărsat în timpul nostru în diferitele Biserici creştine, făcând să descopere multiplele bogăţii conţinute în evanghelia lui Cristos şi în răscumpărarea realizată de el. Experimentăm acest lucru reciproc, treptat ce se aprofundează drumul de comuniune început de aproape un deceniu între mişcări, grupuri şi comunităţi nu numai catolice, dar şi evanghelice-luterane, ortodoxe, anglicane şi chiar din Biserici libere. Comuniune care devine posibilă prin experienţa comună a întâlnirii cu Isus, prin răsturnarea de viaţă pe care o provoacă. Este o experienţă a dialogului vieţii, acea viaţă nouă dorită de diferiţi ecumenişti în acest moment în care se vorbeşte de o reconfigurare a mişcării ecumenice şi care poate constitui un humus pe care se pot dezvolta diferitele expresii ale dialogului.
Tocmai experienţa evangheliei trăite relatată unor păstori şi călugăriţe în Germania, în urmă cu peste 40 de ani, ne-a deschis dialogul vieţii cu lumea evanghelică-luterană şi apoi cu diferitele Biserici creştine. Am rămas lovită de uimirea acelui mic grup care mă ascultase: "Cum? Şi catolicii trăiesc evanghelia?".
Într-adevăr, la începuturi nu mă gândeam deloc la ecumenism. Mulţi ani am crezut că această carismă a unităţii era numai pentru a contribui la reanimarea lumii catolice. De fapt, planurile lui Dumnezeu îmi erau total necunoscute.
Prin anii 1940 a fost pentru mine luminătoare descoperirea unui Dumnezeu care mă iubea imens. A fost pentru mine mai puternică decât bombardamentele care loveau Trento. Şi aşa de mare încât a schimbat radical viaţa mea. Eram în căutarea adevărului: mi s-a născut certitudinea că Isus va fi învăţătorul meu. Un singur lucru voiam: să-l iubesc pe Dumnezeu aşa cum voia el să fie iubit. Împreună cu primele mele însoţitoare alergam în refugiile antiaeriene chiar de unsprezece ori pe zi. Luam numai evanghelia. Cât de diluate mi s-au părut în acel timp cărţile spirituale pe care le citisem şi le meditasem! În schimb, fiecare cuvânt al lui Isus era un fascicul de lumină incandescentă: în întregime divin!
Trăindu-le, totul se schimbă: raportul cu Dumnezeu şi raportul cu fraţii. Din evanghelie învăţ arta dificilă de a iubi care cere să te întruchipezi cu alţii, simţindu-mă păcat cu fratele păcătos, greşeală cu fratele greşitor, foame cu fratele înfometat. "A intra" în fratele, trezeşte renaşterea lui: revede lumina pentru că simte iubirea şi în lumină, speranţa care îndepărtează disperarea. Am impresia că se eliberează răscumpărarea, acţionând Isus - viţa mistică - prin mlădiţele sale unite cu el.
"Ca toţi să fie una... după cum eu şi tu". Aceste cuvinte citite la lumina candelei într-un refugiu, mi-au rămas întipărite cu caractere de foc. Aveam o certitudine: pentru pagina aceea ne născusem! Intuisem că era cuprins acolo un plan care va lumina cultura şi politica, economia, arta şi ştiinţele. Un plan de unitate care cuprindea lumea, aşa încât pe tocul uşilor din micul nostru apartament la Trento am scris numele celor cinci continente.
Înainte de a-mi deschide larg orizonturile marilor dialoguri deschise apoi de conciliu, Duhul îmi sublinia cu forţă că înainte de toate am fost chemate noi să menţinem mereu vie unitatea, cu orice preţ, zi de zi. Aşa cum scriam în anii 1940: "Toţi vor fi una, dacă noi vom fi una". Devine motoul nostru: "A face din unitatea dintre noi trambulina pentru a alerga acolo unde nu există unitate şi a o face". Unitatea devine pasiunea noastră. Între multele cuvinte pe care le-a spus Isus, descopăr că există o poruncă pe care o numeşte "a mea" şi "nouă": "Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit pe voi". De atunci nu facem un pas dacă nu suntem unite de caritatea reciprocă: Ante omnia... (cf. 1Pt 4,8). Nu este sentimentalism. Este sacrificiul constant al propriului eu pentru a trăi viaţa fratelui. Este perfectă renunţare la sine, a duce poverile unul altuia. Înseamnă a-l face părtaş pe fratele de tot ceea ce posed, bunuri materiale şi spirituale.
Viaţa are un salt de calitate. Experimentăm o bucurie, o pace nouă, o plinătate de viaţă, o lumină inconfundabilă. Isus realizează printre noi acea promisiune a lui: "Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor". "Unde doi sau trei": de câte ori am experimentat apoi şi cu fraţi ortodocşi, luterani şi anglicani. El ne leagă pe noi, mădulare risipite, în unitate cu Tatăl, şi în unitate între noi, acea unitate posibilă până acum.
Dar această cale a unităţii are un secret: este închisă în acel "precum" Isus ne-a iubit pe noi: dăruindu-se total pe cruce până la acel misterios strigăt îndreptat spre cer "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit?". Este drama unui Dumnezeu părăsit de Dumnezeu. Sentimentul prezenţei Tatălui nu mai trebuia să se facă simţit. Iubirea era eliminată, lumina stinsă, înţelepciunea tăcea. Eram dezlipiţi de Tatăl, era necesar ca Fiul să simtă dezlipirea de Tatăl pentru a reuni pe toţi cu el, pentru a face din noi el: fii ai lui Dumnezeu, plini de lumină, de iubirea sa, de puterea sa, plini de demnitate preaînaltă. Chemarea sa este o nouă chemare puternică şi decisivă. Mă fascina. Îl văd pretutindeni. Orice dezbinare, traumă, orice durere fizică, morală, spirituală este ca o umbră a marii lui dureri care trebuie iubită, voită pentru a dărui prin moartea mea viaţă multora. Apare o rugăciune: "Te-am găsit. Te caut şi adesea te găsesc, dar te găsesc mereu în durere. Într-o durere oarecare tu vii să mă vizitezi. Şi eu îţi răspund: Iată-mă". Şi în această întâlnire, printr-o alchimie divină durerea se schimbă în iubire şi de atâtea ori dezbinarea în unitate, care se recompune. Dacă nu l-aş fi iubit pe el în încercările vieţii, această cale a unităţii nu ar exista. Isus părăsit a învins toate bătăliile. El este răspunsul la rugăciunea pe care i-o adresasem împreună cu primele mele însoţitoare, când fascinate de testamentul lui, îi cerusem să ne înveţe el cum să realizăm unitatea.
Chiara Lubich
(După L'Osservatore Romano, 25 ianuarie 2008)
