Pelerinajul ecumenic al Sanctităţii Sale Francisc la Geneva cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a întemeierii Consiliului Ecumenic al Bisericilor (21 iunie 2018)
Rugăciune ecumenică
Centrul Ecumenic WCC
Joi, 21 iunie 2018
Iubiţi fraţi şi surori,
Am ascultat cuvintele apostolului Paul către galateni, care experimentau travalii şi lupte interne. De fapt existau grupuri care se înfruntau şi se acuzau reciproc. În acest context, apostolul, de două ori în câteva versete, invită să "umble potrivit Duhului" (Gal 5,16.25).
A umbla. Omul este o fiinţă care merge. Toată viaţa este chemat să pornească la drum, în continuă ieşire de unde se află: de când iese din sânul mamei până când trece de la o vârstă a vieţii la alta; din momentul în care lasă casa părinţilor până când iese din această existenţă pământească. Drumul este metaforă care revelează sensul vieţii umane, al unei vieţi care nu-şi este suficientă sieşi, ci este mereu în căutarea a ceva ulterior. Inima ne invită să mergem, să ajungem la o ţintă.
Dar a merge este o disciplină, o trudă, este nevoie de răbdare zilnică şi antrenament constant. Este nevoie să se renunţe la atâtea străzi pentru a o alege pe cea care conduce la ţintă şi a reînsufleţi amintirea pentru a nu o pierde. Ţintă şi amintire. A merge cere umilinţa de a reveni asupra propriilor paşi, când este necesar, şi grija faţă de însoţitorii de călătorie, pentru că numai împreună se merge bine. A merge, deci, cere o convertire continuă. Pentru aceasta mulţi renunţă, preferând liniştea familială, unde să se îngrijească în mod comod de propriile afaceri fără a se expune riscurilor călătoriei. Dar aşa se agaţă de siguranţe efemere, care nu dau acea pace şi acea bucurie la care aspiră inima şi care se găsesc numai ieşind din noi înşine.
Dumnezeu ne cheamă la asta, încă de la începuturi. Deja lui Abraham i s-a cerut să lase ţara sa, să pornească la drum echipându-se numai cu încredere în Dumnezeu (cf. Gen 12,1). Astfel Moise, Petru şi Paul, şi toţi prietenii Domnului au trăit pe drum. Dar mai ales Isus ne-a dat acest exemplu. Pentru noi a ieşit din condiţia sa divină (cf. Fil 2,6-7) şi a coborât între noi ca să meargă, El care este Calea (cf. In 14,6). El, Domnul şi Învăţătorul, s-a făcut pelerin şi oaspete în mijlocul nostru. Întors la Tatăl, ne-a dăruit pe însuşi Duhul său, aşa încât şi noi să avem forţa de a merge în direcţia sa, de a face ceea ce cere Paul: a merge potrivit Duhului.
Potrivit Duhului: dacă fiecare om este o fiinţă pe drum şi închizându-se în sine renegă vocaţia sa, mult mai mult este creştinul. Pentru că, subliniază Paul, viaţa creştină poartă cu sine o alternativă neconciliabilă: pe de o parte a merge potrivit Duhului, urmând trasarea inaugurată de Botez; pe de altă parte "a împlini poftele trupului" (Gal 5,16). Ce înseamnă această expresie? Înseamnă a încerca să se realizeze urmărind calea posesiei, logica egoismului, conform căreia omul caută să acapareze aici şi acum tot ceea ce îi convine. Nu se lasă însoţit docil acolo unde indică Dumnezeu, ci urmăreşte propria rută. Avem sub ochi consecinţele acestui parcurs tragic: vorace de lucruri, omul îi pierde din vedere pe însoţitorii de călătorie; atunci pe străzile lumii domneşte o mare indiferenţă. Determinat de propriile instincte, devine sclav al unui consumism fără frâne: atunci glasul lui Dumnezeu este redus la tăcere; atunci ceilalţi, mai ales dacă sunt incapabili să meargă pe picioarele lor, ca acei mici şi bătrânii, devin rebuturi deranjante; atunci creaţia nu mai are alt sens decât acela de a satisface producţia în funcţie de necesităţi.
Iubiţi fraţi şi surori, astăzi mai mult ca oricând aceste cuvinte ale apostolului Paul ne interpelează: a merge potrivit Duhului înseamnă a respinge mondenitatea. Înseamnă a alege logica slujirii şi a înainta în iertare. Înseamnă a coborî în istorie cu pasul lui Dumnezeu: nu cu pasul răsunător al samavolniciei, ci cu acela cadenţat de "o singură poruncă: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (v. 14). Calea Duhului este marcată de fapt de pietrele de hotar pe care le prezintă Paul: "iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea" (v. 22).
Suntem chemaţi, împreună, să mergem aşa: drumul trece printr-o convertire continuă, prin reînnoirea mentalităţii noastre pentru ca să se adapteze la cea a Duhului Sfânt. În cursul istoriei, diviziunile dintre creştini au avut loc adesea pentru că la rădăcină, în viaţa comunităţilor, s-a infiltrat o mentalitate lumească: mai înainte se alimentau interesele proprii, după aceea cele ale lui Isus Cristos. În aceste situaţii duşmanul lui Dumnezeu şi al omului a avut joc uşor în despărţirea noastră, pentru că direcţia pe care o urmam era cea a trupului, nu cea a Duhului. Chiar şi unele tentative din trecut de a pune capăt acestor diviziuni au eşuat în mod mizerabil, pentru că erau inspirate îndeosebi din logici lumeşti. Însă mişcarea ecumenică, la care Consiliul Ecumenic al Bisericilor a contribuit atât de mult, a apărut prin harul Duhului Sfânt (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Unitatis redintegratio, 1). Ecumenismul ne-a pus în mişcare după voinţa lui Isus şi va putea înainta dacă, mergând sub conducerea Duhului, va refuza orice concentrare autoreferenţială.
Dar - s-ar putea obiecta - a merge în acest mod înseamnă a lucra în pierdere, pentru că nu se tutelează cum trebuie interesele propriilor comunităţi, adesea legate strâns de apartenenţe etnice sau de orientări consolidate, fie ele mai mult "conservatoare" sau "progresiste". Da, a alege să fim ai lui Isus mai înainte de a fi ai lui Apollo sau ai lui Chefa (cf. 1Cor 1,12), ai lui Cristos mai înainte de a fi "iudei sau greci" (cf. Gal 3,28), ai Domnului mai înainte de a fi de dreapta sau de stânga, a alege în numele Evangheliei pe fratele şi nu pe noi înşine înseamnă adesea, în ochii lumii, a lucra în pierdere. Să nu ne fie frică să lucrăm în pierdere! Ecumenismul este "o marea întreprindere în pierdere". Dar este vorba despre pierdere evanghelică, potrivit căii trasate de Isus: "Cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde, dar cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va salva" (Lc 9,24). A salva ceea ce este propriu înseamnă a merge potrivit trupului; a se pierde în urma lui Isus înseamnă a merge potrivit Duhului. Numai aşa se aduce rod în via Domnului. Aşa cum învaţă însuşi Isus, nu cei care acaparează aduc rod în via Domnului, ci aceia care, slujind, urmează logica lui Dumnezeu, care continuă să dăruiască şi să se dăruiască (cf. Mt 21,33-42). Este logica Paştelui, singura care dă rod.
Privind la drumul nostru, putem să ne oglindim în unele situaţii din comunităţile din Galaţia de atunci: cât de greu este să se potolească animozităţile şi să se cultive comuniunea, cât de greu este a ieşi din contraste şi refuzuri reciproce alimentate timp de secole! Şi mai greu este a rezista la ispita vicleană: a sta împreună cu alţii, a merge împreună, dar cu intenţia de a satisface vreun interes de parte. Aceasta nu este logica apostolului, este cea a lui Iuda, care mergea împreună cu Isus dar pentru afacerile sale. Răspunsul la paşii noştri şovăielnici este mereu acelaşi: a merge potrivit Duhului, purificând inima de rău, alegând cu încăpăţânare sfântă calea Evangheliei şi refuzând scurtăturile lumii.
După atâţia ani de angajare ecumenică, în această a şaizecea aniversare a Consiliului, să cerem Duhului să revigoreze pasul nostru. Prea uşor el se opreşte în faţa divergenţelor care persistă; prea des se blochează la plecare, uzat de pesimism. Distanţele să nu fie scuze, este posibil deja acum să mergem potrivit Duhului: să ne rugăm, să evanghelizăm, să slujim împreună, acest lucru este posibil şi plăcut lui Dumnezeu! A merge împreună, a ne ruga împreună, a lucra împreună: iată drumul nostru de astăzi.
Acest drum are o ţintă precisă: unitatea. Drumul contrar, cel al diviziunii, duce la războaie şi distrugeri. E suficient să citim istoria. Domnul ne cere s-o luăm încontinuu pe calea comuniunii, care conduce la pace. De fapt, diviziunea "se opune deschis voinţei lui Cristos, dar este şi scandal pentru lume şi dăunează celei mai sfinte dintre cauze: predicarea Evangheliei la toată făptura" (Unitatis redintegratio, 1). Domnul ne cere unitate; lumea, sfâşiată de prea multe diviziuni care îi lovesc îndeosebi pe cei mai slabi, invocă unitate.
Iubiţi fraţi şi surori, am dorit să vin aici, pelerin în căutarea unităţii şi a păcii. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că aici v-am găsit pe voi, fraţi şi surori deja pe drum. A merge împreună pentru noi creştinii nu este o strategie pentru a face să valoreze mai mult importanţa noastră, ci este un act de ascultare faţă de Domnul şi de iubire faţă de lume. Ascultare faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de lume, adevărata iubire care mântuieşte. Să-i cerem Tatălui să mergem împreună cu mai mult vigoare pe căile Duhului. Crucea să orienteze drumul pentru că acolo, în Isus, sunt deja dărâmate zidurile de despărţire şi este învinsă orice duşmănie (cf. Ef 2,14): acolo înţelegem că, în pofida tuturor slăbiciunilor noastre, nimic nu ne va despărţi de iubirea sa (cf. Rom 8,35-39). Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
