Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Francisc
în Regatul Bahrain
(3-6 noiembrie 2022)
Întâlnire ecumenică şi rugăciune pentru pace
Catedrala "Stăpâna Noastră a Arabiei", Awali, vineri, 4 noiembrie 2022
Alteţă regală,
Domnule ministru al justiţiei,
mulţumesc pentru prezenţa voastră care ne onorează.
|
| © Vatican Media |
Sanctitate, frate drag Bartolomeu, iubiţi fraţi şi surori, aceste cuvinte par scrise pentru noi astăzi: din atâtea popoare şi din atâtea limbi, din atâtea părţi şi din atâtea rituri, suntem aici împreună, şi suntem împreună din cauza faptelor măreţe împlinite de Dumnezeu! - Suntem în pace, ca în acea dimineaţă de Rusalii, în care nu se înţelegea nimic -. La Ierusalim, în ziua de Rusalii, deşi proveneau din multe regiuni, s-au simţit uniţi într-un singur Duh: astăzi ca şi atunci varietatea provenienţelor şi a limbajelor nu este o problemă, ci o resursă. Un autor antic scria că "dacă cineva va spune unuia dintre noi: L-ai primit pe Duhul Sfânt, pentru ce motiv nu vorbeşti în toate limbile? Trebuie răspuns: Desigur că vorbesc în toate limbile, de fapt sunt inserat în acel trup al lui Cristos adică în Biserică şi ea vorbeşte toate limbile" (Discursul unui autor african din secolul al VI-lea: PL 65,743).
Fraţilor, surorilor, acest lucru este valabil şi pentru noi, pentru că "toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a fi un singur trup" (1Cor 12,13). Din păcate cu sfâşierile noastre am rănit trupul sfânt al Domnului, dar Duhul Sfânt, care uneşte toate membrele, este mai mare decât diviziunile noastre carnale. De aceea este corect a afirma că ceea ce ne uneşte depăşeşte mult ceea ce ne desparte şi că, noi cu cât mergem conform Duhului, cu atât vom fi determinaţi să dorim şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să restabilim unitatea deplină între noi.
Să ne întoarcem la textul de la Rusalii. Meditându-l, au răsunat în mine două elemente, care mi se par utile pentru drumul nostru de comuniune şi pe care aş vrea, aşadar, să le împărtăşesc cu voi. Sunt unitatea în diversitate şi mărturia de viaţă.
Unitatea în diversitate. La Rusalii, discipolii, spune Faptele Apostolilor, "erau împreună în acelaşi loc" (2,1). Să observăm cum Duhul, care se aşează asupra fiecăruia, alege totuşi momentul în care sunt toţi împreună. Puteau să-l adore pe Dumnezeu şi să facă bine aproapelui şi separat, dar convergând în unitate se deschid larg porţile la lucrarea lui Dumnezeu. Poporul creştin este chemat să se reunească pentru ca minunăţiile lui Dumnezeu să se adeverească. A fi aici în Bahrain ca turmă mică a lui Cristos, împrăştiat în diferite locuri şi confesiuni, ajută la simţirea nevoii de unitate, de împărtăşire a credinţei: aşa cum în acest arhipelag nu lipsesc legături trainice între insule, tot aşa să fie şi între noi, pentru a nu fi izolaţi, ci în comuniune fraternă.
Fraţilor şi surorilor, mă întreb: cum să creştem unitatea dacă istoria, obişnuinţa, activităţile şi distanţele par să ne atragă în alte părţi? Care este "locul de întâlnire", "cenacolul spiritual" al comuniunii noastre? Este lauda lui Dumnezeu, pe care Duhul o trezeşte în toţi. Rugăciunea de laudă nu izolează, nu închide în noi înşine şi în propriile nevoi, ci ne pune în inima Tatălui şi astfel ne conectează cu toţi fraţii şi surorile. Rugăciunea de laudă şi de adoraţie este cea mai înaltă: gratuită şi necondiţionată, atrage bucuria Duhului, purifică inima, reconstituie armonia, vindecă unitatea. Este antidot la tristeţe, la ispita de a ne lăsa tulburaţi de micimea noastră interioară şi de micimea exterioară a numerelor noastre. Cine laudă nu ţine cont de micimea turmei, ci de frumuseţea de a fi cei mici ai Tatălui. Lauda, care permite Duhului să reverse mângâierea sa în noi, este un bun remediu împotriva singurătăţii şi a nostalgiei de casă. Ne permite să simţim apropierea Bunului Păstor, şi atunci când apasă lipsa de păstori apropiaţi, frecventă în aceste locuri. Domnului, chiar în deşerturile noastre, îi place să deschidă drumuri noi şi negândite şi să facă să ţâşnească izvoare de apă vie (cf. Is 43,19). Lauda şi adoraţia ne conduc acolo, la izvoarele Duhului, ducându-ne din nou la începuturi, la unitate.
Vă va face bine să continuaţi să alimentaţi lauda lui Dumnezeu, pentru a fi şi mai mult semn de unitate pentru toţi creştinii! Să continue şi obiceiul frumos de a pune la dispoziţia altor comunităţi edificiile de cult pentru a-l adora pe unicul Domn. În realitate, nu numai aici pe pământ, ci şi în cer există o fâşie de laudă care ne uneşte. Este aceea a atâtor martiri creştini de diferite confesiuni - câţi au fost în aceşti ultimi ani în Orientul Mijlociu şi în lumea întreagă, câţi! -. Acum formează un singur cer înstelat, care indică drumul pentru cel care merge în deşerturile istoriei: avem aceeaşi ţintă, toţi suntem chemaţi la plinătatea comuniunii în Dumnezeu.
Amintim însă că unitatea, pentru care suntem pe cale, este în diferenţă. Şi de acest lucru este important să se ţină cont: unitatea nu este "toţi egali", nu, este în diferenţă. Relatarea de la Rusalii specifică faptul că fiecare îi auzea pe apostoli vorbind "în propria limbă" (Fap 2,6): Duhul nu creează un limbaj identic pentru toţi, ci permite fiecăruia să vorbească limbile altuia (cf. v. 4) şi face în aşa fel încât fiecare să audă propria limbă vorbită de alţii (cf. v. 11). Aşadar, nu ne închide în uniformitate, ci ne dispune să ne primim în diferenţe. Asta i se întâmplă celui care trăieşte conform Duhului: învaţă să întâlnească orice frate şi soră în credinţă ca parte a trupului la care aparţine. Acesta este spiritul drumului ecumenic.
Preaiubiţilor, să ne întrebăm pe noi înşine cum înaintăm pe acest drum. Eu, păstor, slujitor, credincios, sunt docil la acţiunea Duhului? Trăiesc ecumenismul ca o povară, ca o angajare ulterioară, ca o îndatorire instituţională, sau ca dorinţa din inimă a lui Isus ca să devenim "una" (In 17,21), ca o misiune care izvorăşte din evanghelie? Concret, ce anume fac pentru acei fraţi şi surori care cred în Cristos şi nu sunt dintre "ai mei"? Îi cunosc, îi caut, mă interesez de ei? Păstrez distanţele şi mă arăt în mod formal sau în cerc să înţeleg istoria lor şi să apreciez particularităţile lor, fără a le considera obstacole insurmontabile?
După unitatea în diversitate, să venim la al doilea element: mărturia de viaţă. La Rusalii discipolii se deschid, ies din cenacol. În continuare vor merge peste tot în lume. Ierusalim, care a părut punctul lor de sosire, devine punctul de plecare al unei aventuri extraordinare. Teama care îi închidea în casă rămâne o amintire îndepărtată: acum se îndreaptă peste tot, dar nu pentru a se distinge de ceilalţi şi nici pentru a revoluţiona ordinea societăţilor şi organizarea lumii, ci pentru a iradia în fiecare colţ frumuseţea iubirii lui Dumnezeu prin viaţa lor. De fapt, discursul nostru nu este atât un discurs de făcut prin cuvinte, ci o mărturie de arătat cu faptele; credinţa nu este un privilegiu de revendicat, ci un dar de împărtăşit. Aşa cum spune un text antic, creştinii "nu locuiesc în oraşe deosebite, nu folosesc vreun limbaj straniu şi nu adoptă un mod special de a trăi, [...] orice regiune străină este patria lor [...]. Trăiesc pe pământ, dar au cetăţenia lor în cer. Respectă legile stabilite dar, cu modul lor de a trăi, sunt mai presus de legi. Îi iubesc pe toţi" (Scrisoare către Diognet, V). Îi iubesc pe toţi: iată distinctivul creştin, esenţa mărturiei. A fi aici în Bahrain a permis multora dintre voi să redescoperiţi şi să practicaţi simplitatea genuină a carităţii: mă gândesc la asistenţa în privinţa fraţilor şi a surorilor care sosesc, la o prezenţă creştină care în umilinţa zilnică mărturiseşte, la locurile de muncă, înţelegere şi răbdare, bucurie şi blândeţe, bunăvoinţă şi spirit de dialog. Într-un cuvânt: pace.
Ne va face bine să ne întrebăm şi cu privire la mărturia noastră, deoarece cu trecerea timpului putem să mergem înainte din inerţie şi să slăbim în a-l arăta pe Isus prin spiritul Fericirilor, prin coerenţa şi bunătatea vieţii, prin conduita paşnică. Să ne întrebăm, acum când ne rugăm împreună pentru pace: suntem cu adevărat persoane de pace? Suntem locuiţi de dorinţa de a manifeste peste tot, fără a aştepta nimic în schimb, blândeţea lui Isus? Ne însuşim, purtându-le în inimă şi în rugăciune, trudele, rănile şi neunirile pe care le vedem în jurul nostru?
Fraţilor şi surorilor, am voit să împărtăşesc cu voi aceste gânduri despre unitate, pe care lauda o întăreşte, şi despre mărturie, pe care caritatea o întăreşte. Unitatea şi mărturia sunt co-esenţiale: nu poate fi mărturisit cu adevărat Dumnezeu iubirii dacă nu suntem uniţi între noi aşa cum doreşte el; şi nu putem să fim uniţi rămânând fiecare pe contul său, fără a ne deschide la mărturie, fără a dilata graniţele intereselor noastre şi ale comunităţilor noastre în numele Duhului care îmbrăţişează fiecare limbă şi vrea să ajungă la fiecare. Îmi permit să adaug o reflecţie: Duhul Sfânt în acea zi creează o mare diversitate, care pare o mare dezordine. Dar acelaşi Duh care dă diversitatea carismelor este acelaşi care creează unitatea, dar unitatea ca armonie. Duhul este armonia, cum spunea un mare Părinte al Bisericii: "Ipse harmonia est", el este armonia. Este cel pentru care noi ne rugăm, ca să aibă loc între noi această armonie. El uneşte şi trimite, adună în comuniune şi trimite în misiune. Să-i încredinţăm în rugăciune parcursul nostru comun şi să invocăm asupra noastră revărsarea sa, Rusalii reînnoite care să dea priviri noi şi paşi grăbiţi drumului nostru de unitate şi de pace.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
