Omilia Sfântului Părinte la Liturghia In Coena Domini (1 aprilie 2010)
Iubiţi fraţi şi surori,
În mod mai amplu decât ceilalţi trei evanghelişti, sfântul Ioan, în maniera proprie lui, ne prezintă în evanghelia sa cu privire la discursurile de rămas bun ale lui Isus, care apar ca un testament al său şi ca o sinteză a nucleului esenţial al mesajului său. La începutul acestor discursuri este spălarea picioarelor, în care slujirea răscumpărătoare a lui Isus faţă de omenirea care avea nevoie de purificare este rezumată într-un gest de umilinţă. La sfârşit, cuvintele lui Isus se transformă în rugăciune, în rugăciunea lui sacerdotală, al cărui fond exegeţii l-au identificat în ritualul sărbătorii iudaice a ispăşirii. Ceea ce era sensul acelei sărbători şi al riturilor sale - purificarea lumii, reconcilierea ei cu Dumnezeu - are loc în actul de rugăciune a lui Isus, o rugăciune care, în acelaşi timp, anticipă Pătimirea, o transformă în rugăciune. Astfel, în rugăciunea sacerdotală se face vizibil într-o manieră cu totul deosebită şi misterul permanent al Joii Sfinte: noua preoţie a lui Isus Cristos şi continuarea ei în consacrarea apostolilor, în implicarea discipolilor în preoţia Domnului. Din acest text inepuizabil, aş vrea acum să aleg trei cuvinte ale lui Isus, care pot să ne introducă mai profund în misterul Joii Sfinte.
Este înainte de toate fraza: "Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, unicul Dumnezeu adevărat şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos" (In 17,3). Fiecare fiinţă umană vrea să trăiască. Doreşte o viaţă adevărată, deplină, o viaţă care să merite, care să fie o bucurie. Cu dorinţa de viaţă este legată, în acelaşi timp, rezistenţa împotriva morţii, care totuşi este inevitabilă. Atunci când Isus vorbeşte despre viaţa veşnică, el înţelege viaţa autentică, adevărată, care merită să fie trăită. Nu înţelege pur şi simplu viaţa care vine după moarte. El înţelege modul autentic al vieţii - o viaţă care este pe deplin viaţă şi pentru aceasta este sustrasă morţii, dar care poate de fapt să înceapă deja în această lume, ba chiar, trebuie să înceapă în ea: numai dacă învăţăm deja acum să trăim în mod autentic, dacă învăţăm acea viaţă pe care moartea n-o poate lua, promisiunea veşniciei are sens. Dar cum se realizează asta? Ce este această viaţă într-adevăr veşnică, căreia moartea nu-i poate dăuna? Răspunsul lui Isus, l-am auzit: Aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe tine - Dumnezeu - şi pe Trimisul tău, pe Isus Cristos. Spre uimirea noastră, aici ni se spune că viaţa este cunoaştere. Asta înseamnă înainte de toate: viaţa este relaţie. Nimeni nu are viaţa de la el însuşi şi numai pentru el însuşi. Noi o avem de la altcineva, în relaţia cu altul. Dacă este o relaţie în adevăr şi în iubire, un a da şi a primi, ea dă plinătate vieţii, o face frumoasă. Dar tocmai pentru aceasta, distrugerea relaţiei prin lucrarea morţii poate să fie deosebit de dureroasă, poate să pună în discuţie însăşi viaţa. Numai relaţia cu acela care este el însuşi viaţa poate să susţină şi viaţa mea dincolo de apele morţii, poate să mă conducă viu prin ele. Deja în filozofia greacă exista ideea că omul poate găsi o viaţă veşnică dacă se alipeşte de ceea ce este indestructibil - de adevărul care este veşnic. Ar trebui, ca să spunem aşa, să se umple de adevăr pentru a purta în el substanţa veşniciei. Însă numai dacă adevărul este Persoană, el poate să mă ducă prin noaptea morţii. Noi ne agăţăm de Dumnezeu - de Isus Cristos, Cel Înviat. Şi astfel suntem duşi la cel care este însăşi viaţa. În această relaţie noi trăim chiar şi străbătând moartea, pentru că nu ne părăseşte cel care este însăşi viaţa.
Dar să ne întoarcem la cuvântul lui Isus: Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine şi pe trimisul tău. Cunoaşterea lui Dumnezeu devine viaţă veşnică. Desigur, aici prin "cunoaştere" se înţelege ceva mai mult decât o ştiinţă exterioară, aşa cum ştim, de exemplu, când a murit un personaj vestit şi atunci când a fost făcută o invenţie. A cunoaşte în sensul Sfintei Scripturi înseamnă un a deveni în interior una cu celălalt. A-l cunoaşte pe Dumnezeu, a-l cunoaşte pe Cristos înseamnă mereu şi a-l iubi, a deveni într-un fel una cu el în virtutea cunoaşterii şi a iubirii. Deci viaţa noastră devine o viaţă autentică, adevărată şi astfel şi veşnică, dacă-l cunoaştem pe Cel care este izvorul oricărei fiinţe şi a oricărei vieţi. Astfel cuvântul lui Isus devine o invitaţie pentru noi: să devenim prieteni ai lui Isus, să încercăm să-l cunoaştem tot mai mult! Să trăim în dialog cu el! Atunci devenim persoane care iubesc şi atunci acţionăm în mod corect. Atunci trăim cu adevărat.
De două ori în decursul rugăciunii sacerdotale Isus vorbeşte despre revelarea numelui lui Dumnezeu. "Eu am făcut cunoscut numele tău oamenilor pe care mi i-ai dat din lume" (v. 6). "Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit tu să fie în ei şi eu în ei" (v. 26). Domnul face aluzie aici la scena rugului care arde, din care Dumnezeu, la cererea lui Moise, şi-a revelat numele. Deci Isus vrea să spună că El duce la capăt ceea ce începuse la rugul care ardea; că în el, Dumnezeu, care se făcuse cunoscut lui Moise, acum se revelează pe deplin. Şi că prin asta el împlineşte reconcilierea; că iubirea cu care Dumnezeu îl iubeşte pe Fiul său în misterul Treimii, îi implică acum pe oameni în această circulaţie divină a iubirii. Dar ce înseamnă mai precis că revelarea din rugul care ardea este dusă la capăt, ajunge pe deplin la ţinta sa? Esenţialul evenimentului de la muntele Horeb nu a fost cuvântul misterios, "numele", pe care Dumnezeu l-a încredinţat lui Moise, ca să spunem aşa, ca semn de recunoaştere. A comunica numele înseamnă a intra în relaţie cu celălalt. Revelarea numelui divin înseamnă deci că Dumnezeu, care este infinit şi subzistă în el însuşi, intră în împletitura de relaţii ale oamenilor; că El, ca să spunem aşa, iese din el însuşi şi devine unul dintre noi, unul care este prezent în mijlocul nostru şi pentru noi. Pentru aceasta în Israel sub numele lui Dumnezeu nu s-a văzut numai un termen învăluit în mister, ci faptul că Dumnezeu este-cu-noi. Templul, conform Sfintei Scripturi, este locul în care locuieşte numele lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este închis în nici un spaţiu pământesc; El rămâne în mod mai presus de lume. Însă în templu este prezent pentru noi ca acela care poate să fie chemat - ca acela care vrea să fie cu noi. Acest a fi al lui Dumnezeu cu poporul său se împlineşte în Întruparea Fiului. În ea se completează realmente ceea ce începuse la rugul care ardea: Dumnezeu ca Om poate să fie chemat de noi şi ne este aproape. El este unul dintre noi şi totuşi este Dumnezeul veşnic şi infinit. Iubirea lui iese, ca să spunem aşa, din ea însăşi şi intră în noi. Misterul euharistic, prezenţa Domnului sub speciile pâinii şi vinului este condensarea maximă şi cea mai înaltă a acestui nou a fi cu noi al lui Dumnezeu. "Cu adevărat tu eşti un Dumnezeu ascuns, Dumnezeul lui Israel", s-a rugat profetul Isaia (45,15). Lucrul acesta este mereu adevărat. Însă în acelaşi timp putem spunem: într-adevăr tu eşti un Dumnezeu apropiat, tu eşti un Dumnezeu-cu-noi. Tu ne-ai revelat misterul tău şi ne-ai arătat faţa ta. Tu te-ai revelat pe tine însuţi şi te-ai dat în mâinile noastre... În această oră trebuie să ne invadeze bucuria şi recunoştinţa pentru că el s-a arăta; pentru că el, infinitul şi neînţelesul pentru raţiunea noastră, este Dumnezeul apropiat care iubeşte, Dumnezeul pe care noi putem să-l cunoaştem şi să-l iubim.
Cererea cea mai cunoscută din rugăciunea sacerdotală este cererea unităţii pentru discipoli, pentru cei de atunci şi cei din viitor: "Nu mă rog numai pentru aceştia - comunitatea discipolilor adunată în Cenacol - ci şi pentru cei care vor crede în mine prin cuvântul lor: ca toţi să fie una; aşa cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, să fie şi ei una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (v. 20 ş.u.; cf. v. 11 şi 13). În mod exact, ce anume cere Domnul aici? Înainte de toate, el se roagă pentru discipolii din acel timp şi din toate timpurile viitoare. Priveşte în faţă spre lărgimea istoriei viitoare. Vede pericolele ei şi recomandă această comunitate inimii Tatălui. El îi cere Tatălui Biserica şi unitatea ei. S-a spus că în Evanghelia după Ioan Biserica nu apare. Aici, în schimb, ea apare în caracteristicile sale esenţiale: ca şi comunitatea discipolilor care, prin cuvântul apostolic, cred în Isus Cristos şi astfel devin una. Isus imploră Biserica să fie una şi apostolică. Astfel aceasta rugăciune este propriu-zis un act fundamental al Bisericii. Domnul cere de la Tatăl Biserica. Ea se naşte din rugăciunea lui Isus şi prin vestirea apostolilor, care fac cunoscut numele lui Dumnezeu şi îi introduc pe oameni în comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Aşadar, Isus cere ca vestirea discipolilor să continue de-a lungul timpurilor; ca această vestire să-i adune pe oameni care, în baza ei, să-l recunoască pe Dumnezeu şi pe trimisul său, Fiul său Isus Cristos. El se roagă pentru ca oamenii să fie conduşi la credinţă şi, prin credinţă, la iubire. El îi cere Tatălui ca aceşti credincioşi "să fie în noi" (v. 21); adică să trăiască în comuniune interioară cu Dumnezeu şi cu Isus Cristos şi că din acest a fi interior în comuniunea cu Dumnezeu să se creeze unitatea vizibilă. De două ori Domnul spune că această unitate ar trebui să fie făcută în aşa fel încât lumea să creadă în misiunea lui Isus. Deci, trebuie să fie o unitate care să se poată vedea - o unitate care să aibă valoare dincolo de ceea ce este în mod obişnuit între oameni, aşa încât să devină un semn pentru lume şi să acrediteze misiunea lui Isus Cristos. Rugăciunea lui Isus ne dă garanţia că vestirea apostolilor nu va putea înceta niciodată în istorie; că va trezi mereu credinţa şi-i va aduna pe oameni în unitate - într-o unitate care devine mărturie pentru misiunea lui Isus Cristos. Însă această rugăciune este mereu şi o cercetare a cugetului pentru noi. În ora aceasta, Domnul ne întreabă: trăieşti tu, prin credinţă, în comuniune cu mine şi astfel în comuniune cu Dumnezeu? Sau poate că trăieşti mai degrabă pentru tine însuţi, îndepărtându-te astfel de credinţă? Şi, oare, nu eşti prin asta vinovat de dezbinarea care întunecă misiunea mea în lume; care închide oamenilor accesul la iubirea lui Dumnezeu? A fost o componentă a Pătimirii istorice a lui Isus şi rămâne parte din acea Pătimire a lui care se prelungeşte în istorie, faptul că el a văzut şi faptul de a vedea tot ceea ce ameninţă, distruge unitatea. Atunci când noi medităm despre Pătimirea Domnului, trebuie să percepem şi durerea lui Isus datorită faptului că suntem în contrast cu rugăciunea lui; că opunem rezistenţă iubirii lui; că ne opunem unităţii, care trebuie să fie pentru lume mărturie a misiunii sale.
La această oră, în care Domnul în preasfânta Euharistie se dăruieşte pe el însuşi - trupul său şi sângele său -, se dă în mâinile noastre şi în inimile noastre, să ne lăsăm atinşi de rugăciunea lui. Vrem să intrăm noi înşine în rugăciunea lui, şi aşa să-l implorăm: Da, Doamne, dă-ne credinţă în tine, care eşti una cu Tatăl în Duhul Sfânt. Dă-ne să trăim în iubirea ta şi astfel să devenim una aşa cum tu eşti una cu Tatăl, pentru ca lumea să creadă. Amin.
© Copyright 2010 - Libreria Editrice Vaticana
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
