Papuceii de casă
Frumoasă mai era duminica aceea. Ţin minte ca acum. Ajunge să închid ochii şi soarele să se strecoare prin pleoape, ca să văd lumina strălucitoare şi dulce prin fereastra înaltă, cu boltă, uite şi masa, la care se aşază tata şi scrie, sticla mare cu cerneală neagră-verzuie, ştiţi voi, cu un pelican negru desenat pe etichetă şi altul, în relief, pe capac... uite cărţile, hainele aşezate alături, şi... liniştea. Totul părea încremenit - ca şi cum, venind de la biserică, am fi intrat deodată în alt tărâm - acela fermecat, de care ne povestea preotul atunci când părinţii plecau acasă iar noi mai rămâneam puţin şi preotul citea numai şi numai pentru noi din cartea aceea nemaipomenită, cu coperţi de argint şi oameni frumoşi pictaţi pe ea... El spunea că sunt sfinţi, dar uite, dacă e sfânt, de ce seamănă ăsta de aici cu tata, celălalt - uite, cu unchiul meu... ne dădea voie chiar să punem mâna pe ea... Şi ce frumos mirosea... a trandafiri. Mama spunea că aşa miroase mirul... şi că Sfânta Evanghelie întotdeauna miroase a mir... dar pe vremea aceea nu ştiam ce-i asta. Ne bucuram cu toţii şi atât.
Dar în duminica aceea era cumva altfel. Venea unchiul meu! Unchiul meu era mare. Era frumos şi bun. Doar orice preot e mare, frumos şi bun, nu-i aşa?! Tare ne mai bucuram toţi când ştiam că vine. Dar uite, astăzi plutea nu-ştiu-cum în lumină, un soi de mâhnire, ca atunci când razele soarelui prind să se stingă una câte una - mama zice că aşa ştii când vine toamna, fiindcă soarele lunecă uşor în partea cealaltă a pământului... Dar afară era primăvară - cum să vină aşa, deodată, toamna?! Şi chiar aşa, vine unchiul meu, ce-mi mai pasă?! Numai că nu ştiu ce caută valiza noastră aşezată acolo, la îndemână. Poate că vecinii vor s-o împrumute şi o fi scos-o mama la iveală. Da' o să vină unchiu-meu şi găseşte dezordine în casă. Acu' şi-au găsit! Ori o iau, ori o pun la loc! Ia s-o bag eu sub masă, măcar să nu se vadă. Ce-o să zică unchiu'?! Vine aşa de rar şi atunci găseşte dezordine!
- Lasă valiza acolo!- se auzi glasul necăjit al mamei. O să aibă nevoie ...
- Ba deloc! -răspunse râzând... şi nu mi-a venit să cred! Apăruse unchiul meu! Chiar el! Nici nu ştiu când am sărit la uşă! Chiar el era! M-am strecurat pe lângă mama, l-am îmbrâncit pe frate-meu, m-am împiedicat în picioarele tatei, dar tot am reuşit să ajung prima la el! Doar eu îl iubeam mai mult decât toată lumea asta din jurul lui! Era unchiul meu şi numai al meu (ei bine... şi al lui frate-meu, dar el e mic, nu contează!)
- Nu, nu-mi trebuie valiza...
- Bine, dar pleci la drum, drumu-i lung şi... continuă mama.
- Şi am tot ce-mi trebuie, aici - răspunse el, arătând geanta de pe umăr: cartea de rugăciuni, actele şi...
Şi scoase ... o pereche de papuci de casă. I-am luat repede din mână, să mă uit la ei. Or fi fost tare preţioşi, dacă la un drum aşa de lung avea nevoie numai de ei. Dar ce să vezi: erau cenuşii, pufoşi şi... cam atât. I-am pus în picioare, să văd dacă zboară sau dacă te fac nevăzut. Nici una, nici alta. I-am dat înapoi, mormăind ca pentru mine:
- Dacă tot nu-s fermecaţi, măcar să fi fost altă culoare. Uite-aşa, ca ai mei. Portocalii! Sau roşii - ca ai lui frate-meu! Da' cenuşii... ei... E om mare, unchiu', nu se mai îmbracă aşa ca noi, ce să-i faci!
- Cum ai sa pleci, aşa?! fără nimic la tine?! Cum... - şi mama tăcu - poate ca să nu se vadă că plânge. Fiindcă aşa plângea mama, fără s-o vadă nimeni, numai eu ştiam - după cum tăcea, uitându-se în jos...
- Măi surioară, dar pentru un misionar, întreg pământul e casa lui. Iar în casă, de ce altceva ai nevoie, decât de papucei de casă?!...
*
Şi acum ţin minte papuceii lui de casă. Mergea la capătul celălalt al pământului, cu o carte de rugăciuni şi cu papuceii lui de casă.
Un timp, am primit scrisori de la el. De fiecare dată,tot mai de departe. Ultima dată ne spunea că nu ştie dacă şi cum vor mai ajunge veştile la noi. Dar să nu ne temem pentru el. Fiindcă oriunde ar fi, e pretutindeni acasă, cu noi toţi, în casa Lui Dumnezeu.
*
Azi e ziua lui de naştere. Ar împlini 98 de ani. Îl aştept pe frate-meu - în fiecare an ne întâlnim la ziua lui şi depănăm amintiri. Şi citim din scrisorile lui. Tot acelea de demult. Fiindcă de ani buni n-am mai primit nici un rând de la el. Doar el singur ne-a spus că e departe şi n-au cum să ajungă veştile la noi.
Şi la sfârşit, ne uităm la semnătura lui şi râdem ca atunci când eram mici. Cu lacrimi. Fiindcă pentru noi desena întotdeauna, la sfârşitul scrisorii, papuceii lui de casă. Care nu zburau, care nu te făceau nevăzut, care nici coloraţi nu erau - ci doar cenuşii şi pufoşi. Dar erau papuceii lui de casă, cu care plecase la celălalt capăt al pământului, ducând o carte de rugăciuni.
Fiindcă pentru oameni "întreg pământul trebuie să devină casa lui Dumnezeu", aşa cum spunea sfântul Ignaţiu de Loyola, tocmai ca să fie casa lor. De adevărat casa lor.
Dr. Ecaterina Hanganu
