- Credeam cu toţii c-o să moară - îşi începu povestea băiatul. Stătuse aşa, mai deoparte, era un puşti cuminte îmi spusesem - nu se băga în vorba celor mari... stătea şi el acolo, să se încălzească. Acum se apropiase de foc - i-o fi fost frig, noaptea era pe sfârşite, frigul mai pătrunzător, întunericul mai greu şi aerul părea viu - ca şi cum toate vorbele şi poveştile şi strigătele şi lacrimile din acea noapte rămăseseră acolo...
-...Aşa că ne căutam de treabă care-ncotro, fiindcă aşa e... cei care mor, mor singuri - continuă băiatul.
Lângă ea rămăsese numai maică-mea - mă uitam pe furiş, îi mai aduceam apă că doar-doar o s-o lase arşiţa... de la un timp nici nu mai vorbea. Se întorsese cu spatele, să fie singură. Şi mai singură decât fusese toată viaţa. Aşa şi trebuia să intre în lumea aceea, numai şi numai a lor, a celor care mor... Sigur că l-am văzut pe taică-meu şi pe unchiu' venind... Dar liniştea începuse să se aştearnă şi era adâncă şi grea, cum numai plecarea lor o aduce... a lor, a celor care intră în moarte. Aşa că nu ne-am mişcat. Ce rost avea! De când unchiu' plecase şi taică-meu se luase după el, ne descurcam cum puteam - doar bogaţi nu fuseserăm noi niciodată, trăiam din pescuit - dar acuma era altceva. Intrase cumva în casă plecarea - moartea, adică. Mi-am zis că aflaseră de bunica şi veniseră s-o mai vadă... Când colo, n-o să-ţi vină să crezi! Nu erau singuri! Cum stăteam aşa, cu ochii pe jumătate închişi şi picoteam a somn, parc-am auzit vuietul apelor - aşa mi s-a părut că erau de mulţi - dar când am deschis ochii, abia dacă erau vreo doisprezece, cu toţii! Atunci l-am văzut. S-a apropiat de pat - mama s-a uitat la el, eu m-am ferit cumva din calea lui. Bunica stătea aşa cum v-am spus, cu spatele şi abia dacă mai răsufla. Dacă n-ar fi fost, când şi când, oftatul ei lung şi chinuit, aş fi zis că murise deja... Iar el... El... aşa cum vă spun, s-a plecat deasupra ei, i-a luat mâna şi a ţinut-o o clipă în mâna lui. N-am văzut nimic, n-am auzit nimic. Mă uitam la el, iar el o strângea de mână. Apoi, sprijinindu-se de mâna lui, s-a întors cu faţa la noi, a deschis ochii, a surâs uitându-se în ochii lui - "Doamne, mi-am spus, ce frumoasă putea fi bunica!" Sări deodată din pat - şi n-o să vă vină să credeţi - chemă iute servitorii şi le spuse să pregătească cina, ea însăşi aşeză masa, spălă picioarele musafirilor - ale tuturor musafirilor - cel puţin tata şi unchi-mio încremeniseră de uimire, iar când ajunse la el, se prosternă la pământ şi-i sărută picioarele - şi era atâta bucurie şi lumină în toată fiinţa ei, cum nu mai văzusem vreodată ! Trecu-ntr-un iureş pe lângă mine şi-mi ciufuli părul - du-te şi spală-te, nu vezi că avem musafiri, pe urmă ajut-o pe maică-ta, ce-ai rămas aşa, gură-cască?! Uite că avea dreptate. Chiar că nu mă mai mişcasem de uimire. Cum oare, ea, care zăcea de zile şi zile-ntregi, ea, care se întorsese cu spatele la noi, să moară, ea - se întorsese acu' din moarte?! Şi uite-o! Mai-mai să zici că-şi pregăteşte ospăţul de nuntă, aşa-i de frumoasă şi se bucură şi râde! Oare cine o fi intrat în casa noastră?! Mai ştii, o fi avut dreptate taică-meu şi unchiu' când ziceau de el, de bărbatul acela căruia-i spuneau "Învăţătorule", că era Fiul lui Dumnezeu?! Cum altfel, oare?!
...Puştiul tăcu un timp... scormoni jarul, lumina licări albastră, galben-aurie, pe chipul lui... un copil, mi-am spus, ce ştie el...
- Seara târziu, continuă puştiul, m-am luat după el. Bărbaţii se culcaseră cum putuseră. Am lăsat-o pe maică-mea cu bunica şi vecinele care se adunaseră, de! unde se mai auzise aşa ceva - s-o vadă, s-o laude şi sigur că da, să mai vorbească-ntre ele vrute şi nevrute că aşa-i de când lumea, iar eu m-am furişat, cum vă spun, după el. Mergea cu paşi mari, abia mă puteam ţine după el şi nici nu trebuia să mă vadă - îmi spuneam eu. Oare unde se duce şi ce face? La un timp s-a întors şi uitându-se în întuneric, spre locul unde mă ascunsesem - eu cred că mă văzuse - îmi făcu semn să stau pe loc. Am rămas acolo, uitându-mă după el. Cum de-l vedeam în întunericul acela?! - nici eu nu ştiu cum - da' uite că-l vedeam! La un timp, s-a oprit. Stătea aşa, drept, în picioare, ca o coloană. Nu vedeam nimic altceva, întunericul era de nepătruns, dar în întunericul acela, negru şi greu cum parcă nu mai văzusem, stătea, în picioare - el. Eu cred că se ruga, fiindcă altfel de unde toată liniştea şi bucuria care venea de la el? La un timp, părea că-i văd răsuflarea - sau ce-o fi fost, aşa, unduind în jurul lui, ca lumina când stă să răsară luna... Dar nu lumina aceea m-a făcut să cad cu fruntea la pământ şi să-l laud pe Dumnezeu, ci liniştea. Mai presus de fire, dincolo de tot ce ştiusem până atunci, liniştea şi bucuria şi pacea şi împăcarea lunecau din făptura lui - peste toată făptura şi peste mine. Atâta pot să pricep, atâta ştiu, asta-mi aduc aminte. Şi un singur gând: nimeni, niciodată, nu e singur. Nici în moarte, nici în viaţă. Şi când el te ţine de mână, moartea se face atunci viaţă.
De asta am venit aici. Eu ştiu c-o să moară. Dar moartea n-are putere asupra lui. Şi nici asupra noastră. Să ştiţi c-am strigat-o pe slujnica aia care l-a întrebat pe unchiu' dac-a fost cu el - şi i-am spus că am fost eu cu el şi sunt şi încă sunt şi sunt mereu cu el. Fiindcă, dacă n-aş fi cu viaţa alături, în viaţă şi pentru viaţă, cu cine oare aş fi?
Şi dacă Dumnezeu e cu noi, cine e împotriva noastră, de cine mă voi teme oare?
Slujnica s-a înfuriat şi mi-a ars o palmă: "Mincinosule, tu să taci, că te nenorocesc în bătaie!"
...Copiii mai mint uneori. Dar chipul puştiului strălucea de o lumină nefirească şi atunci am ştiut că Dumnezeul acelui om care urma să fie judecat şi ucis îşi întorsese faţa asupra acelui copil. Şi că avea şi el să fie ucis cândva, dând mărturie pentru viaţă.
Fiindcă acel copil văzuse moartea şi văzuse viaţa.
Şi alesese viaţa.
Dar tu?
Tu ce alegi?
Dr. Ecaterina Hanganu
