Veghe de rugăciune ca pregătire pentru a XIV-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor (3 octombrie 2015)
Dragi familii, bună seara!
La ce foloseşte a aprinde o mică lumânare în întunericul care ne înconjoară? N-ar fi nevoie de cu totul altceva pentru a risipi întunericul? Dar se poate învinge întunericul?
În anumite perioade ale vieţii - această viaţă încărcate de resurse minunate - asemenea întrebări se impun cu putere. În faţa exigenţelor existenţei, ispita ne face să ne dăm înapoi, să dezertăm şi să ne închidem, eventual în numele prudenţei şi realismului, alungând astfel responsabilitatea de a face până la capăt propria parte.
Vă amintiţi experienţa lui Ilie? Calculul uman trezeşte în profet teama care-l face să caute refugiu. Frică. "Ilie, când a văzut, s-a ridicat şi a mers pentru a-şi salva viaţa [...] El s-a sculat, a mâncat şi a băut; şi, cu puterea acelei hrane a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. A ajuns acolo, la peşteră, şi a adormit acolo; şi, iată, [a fost adresat] un cuvânt al Domnului către el: «Ce faci aici, Ilie?»" (1Re 19,3.8-9). Apoi, pe Horeb, va găsi răspuns nu în vântul puternic care zdruncină stâncile, nu în cutremur şi nici în foc. Harul lui Dumnezeu nu ridică glasul; este un foşnet, care ajunge la cei care sunt dispuşi să-i asculte briza uşoară - acel fir de tăcere sonoră - îi îndeamnă să iasă, să se întoarcă în lume, martori ai iubirii lui Dumnezeu faţă de om, pentru ca lumea să creadă...
Cu această respiraţie, chiar în urmă cu un an, tot în această Piaţă, l-am invocat pe Duhul Sfânt, cerând ca - tratând tema familiei - părinţii sinodali să ştie să asculte şi să se confrunte menţinând privirea îndreptată spre Isus, Cuvânt ultim al Tatălui şi criteriu de interpretare a toate.
În această seară rugăciunea noastră nu poate să fie alta. Pentru că, aşa cum amintea mitropolitul Ignaţiu al IV-lea Hazim, fără Duhului Sfânt, Dumnezeu este departe, Cristos rămâne în trecut, Biserica devine simplă organizaţie, autoritatea se transformă în dominare, misiunea în propagandă, cultul în evocare, acţiunea creştinilor într-o morală de sclavi.
Aşadar, să ne rugăm pentru ca Sinodul care se deschide mâine să ştie să conducă din nou la o imagine completă a omului experienţa conjugală şi familială; să recunoască, să valorizeze şi să propună ceea ce este frumos, bun şi sfânt în ea; să îmbrăţişeze situaţiile de vulnerabilitate, care o pun la încercare: sărăcia, războiul, boala, doliul, relaţiile rănite şi destrămate din care apar necazuri, resentimente şi rupturi; să amintească acestor familii, precum şi tuturor familiilor, că Evanghelia rămâne "veste bună" de la care să se pornească mereu. Din tezaurul tradiţiei vii părinţii să ştie să ia cuvinte de consolare şi orientări de speranţă pentru familiile chemate în acest timp ca să construiască viitorul comunităţii ecleziale şi al cetăţii omului.
* * *
De fapt, fiecare familie este mereu o lumină, oricât ar fi de slabă, în întunericul lumii.
Însă viaţa lui Isus printre oameni ia formă în sânul unei familii, în interiorul căreia va rămâne timp de treizeci de ani. O familie ca atâtea, familia sa, situată într-un sat pierdut din periferia Imperiului.
Charles de Foucauld, probabil ca puţini alţii, a intuit însemnătatea spiritualităţii care emană de la Nazaret. Acest mare explorator a părăsit în grabă cariera militară, fascinat de misterul Sfintei Familii, al raportului zilnic al lui Isus cu părinţii şi vecinii, al muncii tăcute, al rugăciunii umile. Privind la Familia din Nazaret, fratele Charles a simţit sterilitatea dorinţei de bogăţie şi de putere; cu apostolatul bunătăţii s-a făcut totul pentru toţi; el, atras de viaţa eremitică, a înţeles că nu se creşte în iubirea lui Dumnezeu evitând servitutea relaţiilor umane. Iubindu-i pe alţii se învaţă iubirea lui Dumnezeu; aplecându-ne asupra aproapelui ne ridicăm la Dumnezeu. Prin apropierea fraternă şi solidară de cei mai săraci şi abandonaţi, el a înţeles că la sfârşit chiar ei sunt cei care ne evanghelizează pe noi, ajutându-ne să creştem în umanitate.
Pentru a înţelege astăzi familia, să intrăm şi noi - ca şi Charles de Foucauld - în misterul Familiei din Nazaret, în viaţa sa ascunsă, zilnică şi obişnuită, cum este viaţa celei mai mari părţi ale familiilor noastre, cu necazurile lor şi bucuriile lor simple; viaţă împletită din răbdare senină în contrarietăţi, din respect faţă de condiţia fiecăruia, din acea umilinţă care eliberează şi înfloreşte în slujire; viaţă de fraternitate, care să provină din faptul de a ne simţi parte a unui singur trup.
Este loc - familia - de sfinţenie evanghelică, realizată în condiţiile cele mai obişnuite. Acolo se respiră amintirea generaţiilor şi se înfig rădăcini care permit să se meargă departe. Este loc de discernământ, unde se educă la recunoaşterea planului lui Dumnezeu cu privire la propria viaţă şi la îmbrăţişarea lui cu încredere. Este loc de gratuitate, de prezenţă discretă, fraternă şi solidară, care învaţă să ieşim din noi înşine pentru a-l primi pe celălalt, pentru a ierta şi a ne simţi iertaţi.
* * *
Să pornim din nou de la Nazaret pentru un Sinod care, mai mult decât să vorbească despre familie, să ştie să intre la şcoala ei, în disponibilitatea de a-i recunoaşte mereu demnitatea, consistenţa şi valoarea, în pofida atâtor trude şi contradicţii care pot să o marcheze.
În "Galileea neamurilor" din timpul nostru vom regăsi importanţa unei Biserici care este mamă, capabilă să genereze la viaţă şi atentă să dea încontinuu viaţa, să însoţească prin dăruire, tandreţe şi forţă morală. Pentru că dacă nu ştim să unim compasiunea cu dreptatea, ajungem să fim în mod inutil severi şi profund nedrepţi.
O Biserică ce este familie ştie să se situeze cu proximitatea şi iubirea unui tată, care trăieşte responsabilitatea păzitorului, care protejează fără a înlocui, care corectează fără a umili, care educă prin exemplu şi răbdare. Uneori, pur şi simplu cu tăcerea unei aşteptări rugătoare şi deschise.
Şi mai ales, o Biserică de fii care se recunosc fraţi nu ajunge niciodată să considere pe cineva numai ca o povară, o problemă, un preţ, o preocupare sau un risc: celălalt este în mod esenţial un dar, care rămâne astfel şi atunci când parcurge drumuri diferite.
Este casă deschisă, Biserica, departe de măreţii exterioare, primitoare în stilul sobru al membrilor săi şi, tocmai pentru aceasta, accesibilă la speranţa de pace care este în fiecare om, inclusiv în cei care - încercaţi de viaţă - au inima rănită şi suferindă.
Această Biserică poate să lumineze într-adevăr noaptea omului, să-i arate cu credibilitate ţinta şi să-i împărtăşească paşii, tocmai pentru că ea cea dintâi trăieşte experienţa de a fi fără încetare regenerată în inima milostivă a Tatălui.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
