Dragi misionari ai Milostivirii, bună ziua şi bine aţi venit!
Doream să vă întâlnesc din nou, pentru că vouă v-am încredinţat slujirea care este mai mult la inima mea: a fi instrument eficace al milostivirii lui Dumnezeu. Văd că în fiecare an creşte numărul misionarilor Milostivirii: aici sunt alte probleme, dar creşte. Asta îmi dă bucurie, pentru că înseamnă că prezenţa voastră în Bisericile particulare este considerată importantă şi calificatoare. Îi mulţumesc Monseniorului Rino Fisichella pentru cuvintele sale şi pentru informaţiile pe care mi le-a furnizat cu privire la angajarea voastră misionară. Şi cu adevărat, a fost fidel faţă de inspiraţia lui Dumnezeu, pentru că aceasta este o invenţie a sa; dar el a fost cel care mi-a dat această idee şi m-a încurajat, pentru că a văzut necesitatea care există în Biserică de prezenţa voastră, de disponibilitatea voastră şi de apropierea voastră pentru a ierta: a ierta, fără a trece prin mai multe etape. Aşa cum am scris în constituţia apostolică Praedicate Evangelium: "Evanghelizarea se realizează îndeosebi prin vestirea milostivirii divine, prin multiple modalităţi şi exprimări. La acest scop contribuie în mod special acţiunea specifică a misionarilor Milostivirii" (Art. 59 § 2). Am voit să vă pun acolo, în constituţia apostolică, pentru că voi sunteţi un instrument privilegiat în Biserică, astăzi, şi nu sunteţi o mişcare care astăzi este şi mâine nu este, nu, sunteţi în structura Bisericii. Pentru aceasta am voit să vă pun acolo. Aşadar, îmi doresc ca să puteţi creşte şi mai mult şi pentru aceasta adresez episcopilor dorinţa mea ca să poată găsi preoţi sfinţi, milostivi, gata pentru iertare, pentru a deveni cu titlu deplin misionari ai Milostivirii.
La prima noastră întâlnire (9 februarie 2016) m-am oprit ca să reflectez cu voi asupra figurii lui Noe şi asupra păturii pe care fiii săi au pus-o peste el pentru a-l pune la adăpost de ruşine datorită goliciunii sale. În circumstanţa aceea vă invitam "să acoperiţi păcătosul cu pătura milostivirii, pentru ca să nu se mai ruşineze şi să poată recupera bucuria demnităţii sale filiale". La a doua întâlnire a noastră (10 aprilie 2018), cu cuvintele profetului Isaia, vă ceream sentimentul corect că Dumnezeu nu uită niciodată pe nimeni, nici nu abandonează pe cineva până acolo încât a voit să tatueze pe mâna sa numele fiecărei creaturi (cf. Is 49,16).
Astăzi doresc să vă propun o altă figură biblică ce poate inspira slujirea voastră. Este vorba de Rut, femeia din Moab care, deşi venea dintr-o ţară străină, intră cu titlu deplin în istoria mântuirii. Cartea dedicată ei o prezintă ca străbunica lui David (Rut 4,18-22), iar Evanghelia lui Matei o menţionează în mod expres printre înaintaşii lui Isus (cf. 1,5). Rut este o tânără săracă şi de origine modestă; devine văduvă încă de foarte tânără şi în plus trăieşte într-o ţară străină care o consideră o intrusă şi nici măcar vrednică de solidaritate. Condiţia sa este una care în cultura de astăzi nimeni n-ar reuşi s-o înţeleagă pe deplin. Rut depindea de alţii în toate: înainte de căsătorie depindea de tatăl şi după căsătorie de soţ; ca văduvă ar trebui să fie protejată de copii, dar ea nu avea copii; este marginalizată în satul în care trăieşte, pentru este una din Moab; este fără sprijin şi fără nicio apărare. Aşadar, viaţa sa este printre cele mai rele care se pot imagina şi pare să nu aibă viitor.
Ca şi cum toate acestea n-ar fi suficiente, autorul sacru adaugă că unica persoană de care se leagă Rut este soacra Noemi. Însă şi condiţia lui Noemi nu este una dintre cele mai bune: este văduvă, a pierdut doi fii şi este prea bătrână pentru a avea alţii; aşadar este destinată să moară fără a lăsa descendenţă. Noemi, care emigrase în ţara Moab, decide să se întoarcă la Betleem, localitatea sa de origine, şi trebuie să înfrunte o călătorie lungă şi obositoare. Noemi consideră că Dumnezeu n-a fost binevoitor cu ea şi afirmă asta cu litere clare: "Mâna Domnului este împotriva mea" (Rut 1,13). Este aşa de mare tristeţea sa încât nici nu mai vrea să fie numită cu numele său Noemi, care înseamnă "dulceaţa mea", ci Mara, adică "amărâtă" (1,20). Chiar era descurajată, descurajată, această femeie.
Cu toate acestea, Rut decide să lege propria viaţă cu aceea a soacrei şi îi spune cu convingere: "Nu insista să te părăsesc şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge şi eu, unde te vei odihni tu, mă voi odihni şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Aşa să-mi facă Domnul - ba şi mai rău - (acesta este un mod de jurământ) numai moartea mă va despărţi de tine!" (1,16-17). Cuvinte cu adevărat generoase - gândindu-ne la o noră şi la o soacră, ale căror raporturi în mod tradiţional nu sunt cele mai bune! - pentru că viitorul care se prospectează în faţa lui Rut nu este desigur senin. Şi asta o reprezintă ca o femeie generoasă care o iubea cu adevărat pe soacră.
Cele două femei pornesc în călătorie spre Betleem, dar în fiecare zi Rut trebuie să meargă ca să caute mâncare pentru a trăi; zilele sale trec în incertitudine şi în precaritate. Ne vine spontan să ne întrebăm: a făcut bine Rut să se lege cu soacra? Era încă tânără, cu siguranţă ar fi găsit la Moab un alt soţ... Aşadar, pentru ce această decizie aşa de hazardată? Cartea sacră furnizează deja un prim răspuns: Rut a avut încredere în Dumnezeu şi a acţionat prin marele afect faţă de soacra bătrână, care altminteri avea să rămână singură şi abandonată. Gândiţi-vă că în acel timp văduvele rămâneau abandonate şi nimeni nu se îngrijea de ele, iar Domnul era singurul care vindeca... Istoria lui Rut va avea un final fericit: în timp ce aduna spice îl întâlneşte pe Booz, un om puternic şi bogat care se dovedeşte foarte dispus faţă de ea; recunoaşte că generozitatea sa faţă de soacră îi conferă o aşa demnitate încât nu trebuie să mai fie considerată o străină, ci parte a poporului lui Israel cu titlu deplin. Femeia străină şi săracă, constrânsă să caute hrana zilnică, pentru fidelitatea şi bunătatea sa este răsplătită cu belşugul darurilor. Cuvintele din Magnificat, pe care le rosteşte Maria, sunt anticipate în viaţa lui Rut: "I-a înălţat pe cei umili [...] pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri" (Lc1,52-53).
Putem scoate şi pentru noi o mare învăţătură. Rut nu este fiică a lui Abraham după sânge; ea rămâne mereu una din Moab şi aşa va fi numită mereu, însă fidelitatea şi generozitatea sa îi permit să intre cu toate drepturile în poporul lui Israel. De fapt, Dumnezeu nu abandonează pe cel care se încredinţează Lui, ci îi iese în întâmpinare cu o iubire care răsplăteşte dincolo de orice dorinţă. Rut lasă să transpară trăsăturile milostivirii când n-o lasă singură pe Noemi, ci împărtăşeşte viitorul său cu ea; când nu se mulţumeşte să rămână aproape de ea, ci este părtaşă cu ea de credinţa şi de experienţa de a fi parte a unui nou popor; când intenţionează să depăşească orice obstacol numai să rămână fidelă. Ceea ce scoatem este cu adevărat faţa milostivirii care se manifestă cu compătimirea şi cu împărtăşirea.
Această figură a lui Rut este o icoană a modului în care se pot depăşi multele forme de excludere şi marginalizare care se cuibăresc în comportamentele noastre. Dacă medităm cele patru capitole care compun această carte scurtă, descoperim o bogăţie incredibilă. Acele puţine pagini evidenţiază încrederea în iubirea lui Dumnezeu care le vine în întâmpinare tuturor. Mai mult: se revelează că Dumnezeu cunoaşte frumuseţea interioară a persoanelor chiar dacă încă nu au credinţa poporului ales; El este atent la sentimentele lor, mai ales la fidelitatea, la lealitatea, la generozitatea şi la speranţa care locuieşte în inima persoanelor atunci când sunt puse la încercare. În simplitatea sa, această relatare revelează o surprinzătoare bogăţie de semnificaţii. A fi generoşi se manifestă ca alegere corectă şi curajoasă care nu trebuie să dispară niciodată în existenţa noastră sacerdotală.
Iubiţi fraţi misionari ai Milostivirii, în Cartea lui Rut Dumnezeu nu vorbeşte niciodată, niciodată, nu există un cuvânt. Este numit de multe ori; personajele fac referinţă la El adesea, dar El rămâne în tăcere. Însă, descoperim că Dumnezeu comunică tocmai prin Rut. Fiecare gest al ei de bunătate faţă de Noemi, care se consideră "amărâtă de Dumnezeu", devine semnul tangibil al apropierii şi al bunătăţii Domnului. Prin această figură, suntem invitaţi şi noi să percepem prezenţa lui Dumnezeu în viaţa persoanelor. Parcursul care este experimentat este adesea anevoios, greu, uneori şi încărcat de tristeţe; totuşi Dumnezeu vine pe acest drum pentru a revela iubirea sa. Ne revine nouă, cu slujirea noastră, să dăm glas lui Dumnezeu - acest lucru este important: noi misionarii Milostivirii să dăm glas lui Dumnezeu - şi să arătăm faţa milostivirii sale. Depinde de noi. O persoană care întâlneşte pe unul dintre voi trebuie să se schimbe, trebuie să schimbe sentimentele, gândurile cu privire la Dumnezeu: "Acum, cu acest misionar, am înţeles, am simţit cine este Dumnezeu". Să nu uităm niciodată că Dumnezeu nu acţionează în cotidianitatea persoanelor prin acte răscolitoare, ci în manieră tăcută, discretă, simplă, aşa încât se manifestă prin persoanele care devin sacrament al prezenţei sale. Şi voi sunteţi un sacrament al prezenţei lui Dumnezeu.
Vă rog să ţineţi departe de voi orice formă de judecare şi de a pune mai întâi mereu voinţa de a înţelege persoana care este în faţa voastră. Nu vă opriţi niciodată în faţa unui amănunt, ci priviţi la globalitatea vieţii sale. Este o viaţă care îngenunchează pentru a cere iertare! Şi cine sunt eu, pentru a nu ierta? "Dar canonul cutare spune asta, de aceea nu pot...". Stai liniştit. Ai în faţa ta o femeie sau un bărbat care îţi cere iertare, iar tu ai iertarea în buzunar. Va rămâne în buzunarul tău? Sau generozitatea ta o va da? "Dar trebuie să fim precişi în iertare...". Nu, tu nu eşti potrivit pentru a fi misionar al Milostivirii. Mergi într-un schit ca să te rogi pentru păcatele tale. Asta nu merge. Dumnezeu nu se opreşte la aparenţă, şi dacă ar trebui să judece numai după păcate, probabil că nu s-ar mântui nimeni! Cine dintre noi nu are păcate? Nu aşa se exprimă milostivirea. Ea ştie să privească la inima unei persoane, unde se ascunde dorinţa, nostalgia de a voi să se întoarcă la Tatăl şi la casa sa (cf. Lc 15,18-20).
Aşadar iată îndemnul pe care vi-l dau: să aveţi mereu la îndemână pătura milostivirii - să ne gândim la Noe -, pentru a înveli cu căldura sa pe cei care se apropie de voi pentru a fi iertaţi; să oferiţi mângâiere celor care sunt în tristeţe şi în singurătate; să fiţi generoşi ca Rut, pentru că numai aşa Domnul vă va recunoaşte ca slujitori ai săi. "Dar, părinte, dumneavoastră ştiţi că în această lume modernă, cu atâtea lucruri stranii, atâtea păcate noi, nu se ştie niciodată, pentru că eu îl iert, dar poate că mâine se va întoarce pentru a cere o altă iertare". Şi ce te uimeşte? Aceeaşi întrebare Petru a pus-o Domnului, iar răspunsul a fost: "de şaptezeci de ori şapte". Mereu. Mereu iertarea. A nu o amâna. "Nu, trebuie să consult un moralist...". A nu o amâna. Astăzi. "Dar nu ştiu dacă este convins". Uite, este o persoană care îţi cere iertarea: cine eşti tu pentru a cere dacă este convins sau nu este convins? Tu crezi pe cuvânt, şi iartă. Iartă mereu. Te rog, iartă mereu. Cu iertarea lui Cristos nu ne jucăm, nu glumim.
Şi, înainte de a termina, aş vrea - asta am spus-o de alte ori - să amintesc un mare duhovnic, ba chiar doi, pe care i-am cunoscut în dieceza mea precedentă. Unul era un sacramentin, un om de conducere, a fost provincial, dar nu lăsa niciodată confesionalul. Şi era coadă! Era bătrân şi te asculta, iar unicul lucru pe care-l spunea era: "Bueno, bueno, bueno...". Dumnezeu este bun şi la revedere. Nu-şi băga nasul cu privire la circumstanţe. Şi eu am păcătuit împotriva acestui om pentru că, atunci când a murit, am mers şi am văzut sicriul fără flori; am mers la florărie, am cumpărat flori şi i le-am dus. Şi în timp ce aranjam florile, am văzut rozariul... şi am furat crucea. Şi i-am spus: "Dă-mi jumătate din milostivirea ta". Gândindu-mă la Elizeu: "Dă-mi jumătate din milostivirea ta". Şi crucea o port aici înăuntru, mereu, cu mine. Un om bun. Un altul încă trăieşte: alaltăieri l-am sunat pentru că împlinea 95 de ani. El spovedeşte toată ziua. O coadă enormă de oameni: bărbaţi, femei, copii, tineri, preoţi, episcopi, surori, toţi, tot poporul lui Dumnezeu. Şi el spovedeşte. Şi într-o zi a venit la mine, la episcopie, şi mi-a spus: "Ascultă, eu am un pic scrupulul, deoarece cred că iert prea mult". Un capucin, bun, acesta; celălalt era sacramentin, acesta capucin. "Şi ce faci, când tu ierţi prea mult?" - "Eh, eu merg în capelă şi spun: «Doamne, iartă-mă, pentru că am iertat prea mult», dar imediat îmi vine un lucru înăuntru şi Îi spun, Domnului: «Dar fii atent, pentru că Tu eşti cel care mi-ai dat exemplu rău: Tu ai iertat prea mult!»". Gândiţi-vă la aceste două exemple şi nu încetaţi să iertaţi, pentru că El nu încetează să ierte, niciodată.
Vă binecuvântez pe toţi şi vă însoţesc cu rugăciunea, pentru ca slujirea voastră să fie rodnică. Şi nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
