CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CIPRU ŞI GRECIA
(2-6 decembrie 2021)
Întâlnire cu episcopii, preoţii, călugării, călugăriţele, seminariştii şi cateheţii
Catedrala "Sfântul Dionisie" (Atena), sâmbătă, 4 decembrie 2021
Dragi fraţi episcopi,
Dragi preoţi, călugăriţe şi călugări, seminarişti,
Dragi fraţi şi surori, kalispera sas! [Bună seara!]
Vă mulţumesc din inimă pentru primirea voastră şi pentru cuvintele de salut pe care Monseniorul Rossolatos mi le-a adresat. Şi mulţumesc, soră, pentru mărturia dumneavoastră: este important ca persoanele consacrate, călugării şi călugăriţele, să trăiască slujirea lor cu acest spirit, cu o iubire pasionată care devine dar pentru comunitatea în care sunt trimişi. Mulţumesc! Mulţumesc şi lui Rokos pentru frumoasa mărturie de credinţă trăită în familie, în viaţa zilnică, împreună cu copiii care, ca atâţia tineri, la un anumit moment îşi pun întrebări, se întreabă, despre unele lucruri care devin critice. Dar, este bine şi acest lucru, pentru că ne ajută pe noi ca Biserică să reflectăm şi să ne schimbăm.
Sunt bucuros să vă întâlnesc într-o ţară care este un dar, un patrimoniu al umanităţii pe care au fost construite fundamentele Occidentului. Suntem toţi un pic fii şi debitori ai ţării voastre: fără poezia, literatura, filozofia şi arta care s-au dezvoltat aici nu vom putea cunoaşte multe faţete ale existenţei umane, nici să satisfacem multe întrebări interioare despre viaţă, despre iubire, despre durere şi chiar despre moarte.
În matca acestui patrimoniu bogat, aici, la începuturile creştinismului, a fost inaugurat un "laborator" pentru înculturarea credinţei, gestionat de înţelepciunea atâtor Părinţi ai Bisericii, care cu sfânta lor conduită de viaţă şi cu scrierile lor reprezintă un far luminos pentru credincioşii din orice epocă. Dar dacă ne întrebăm cine a inaugurat întâlnirea dintre creştinismul de la începuturi şi cultura greacă, gândul nu poate decât să meargă spre Apostolul Paul. El e cel care a deschis "laboratorul credinţei", pe care l-a sintetizat în două lumi. Şi l-a însuşit chiar aici, aşa cum relatează Faptele Apostolilor: ajunge la Atena, începe să predice în pieţe şi intelectualii timpului îl conduc la Areopag (cf. Fap 17,16-34), care era consiliul bătrânilor, al înţelepţilor care judecau chestiuni de interes public. Să ne oprim asupra acestui episod şi să ne lăsăm orientaţi, în drumul nostru de Biserică, de două atitudini ale apostolului utile pentru actuala noastră elaborară a credinţei.
Prima atitudine este încrederea. În timp ce Paul predica, unii filozofi încep să se întrebe ce anume vrea să înveţe acest "vorbăreţ" (v. 18). Îl numesc aşa, vorbăreţ: unul care inventează lucruri profitând de buna credinţă a celor care îl ascultă. De aceea îl duc la Areopag. Aşadar, nu trebuie să ne imaginăm că îi deschid cortinele unei scene. Dimpotrivă, îl duc acolo pentru interogatoriu: "Putem afla ce este această nouă învăţătură pe care tu o vesteşti? De fapt, ne pui în urechi lucruri stranii; de aceea dorim să ştim despre ce este vorba" (v. 19-20). Aşadar, Paul este pus la colţ.
Aceste circumstanţe ale misiunii sale în Grecia sunt important şi pentru noi, astăzi. Apostolul este pus la colţ. Deja cu puţin mai înainte, la Tesalonic, a fost împiedicat în predicare şi, din cauza agitaţiilor ridicate în popor pentru a-l acuza că provoacă dezordini, a trebuit să scape noaptea. Acum, ajuns la Atena, este luat ca vorbăreţ şi, ca oaspete mai puţin plăcut, condus la Areopag. Aşadar, nu trăieşte un moment triumfător; duce înainte misiunea într-o condiţie dificilă. Probabil, în multe momente din drumul nostru, şi noi simţim oboseala şi uneori frustrarea că suntem o comunitate mică, sau o Biserică fără multe forţe care se mişcă într-un context care nu este întotdeauna favorabil. Meditaţi istoria lui Paul la Atena. Era singur, în minoritate şi cu puţine probabilităţi de succes. Dar nu s-a lăsat învins de descurajare, nu a renunţat la misiune. Şi nu s-a lăsat cuprins de ispita de a se plânge. Acest lucru este foarte important: fiţi atenţi la plângeri. Iată atitudinea adevăratului apostol: a merge înainte cu încredere, preferând neliniştea situaţiilor neaşteptate în locul obişnuinţei şi al repetării. Paul are acest curaj. De unde se naşte? Din încrederea în Dumnezeu. Curajul său este curajul încrederii: încredere în măreţia lui Dumnezeu, căruia îi place mereu să acţioneze mereu în micimea noastră.
Iubiţi fraţi şi surori, să avem încredere, pentru că faptul de a fi Biserică mică ne face semn elocvent al evangheliei, al lui Dumnezeu vestit de Isus care îi alege pe cei mici şi pe cei săraci, care schimbă istoria cu gesturile simple ale celor umili. Nouă, ca Biserică, nu ni se cere spiritul cuceririi şi al victoriei, măreţia cifrelor mari, strălucirea lumească. Toate aceste sunt periculoase. Este ispita triumfalismului. Nouă ni se cere să ne inspirăm din grăuntele de muştar, care este infim, dar creşte umil şi lent; "este cel mai mic din toate seminţele - spune Isus - însă, crescând, devine copac" (Mt 13,32). Nouă ni se cere să fim drojdie, care dospeşte în ascuns răbdătoare şi tăcută în aluatul lumii, graţie lucrării neîncetate a Duhului Sfânt (v. 33). Secretul împărăţiei lui Dumnezeu este conţinut în lucrurile mici, în ceea ce adesea nu se vede şi nu face zgomot. Apostolul Paul, al cărui nume aminteşte de micime, trăieşte în încredere pentru că a primit în inimă aceste cuvinte ale evangheliei, aşa încât a făcut din ele o învăţătură pentru fraţii din Corint: "Slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii"; "Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii ca să le facă de ruşine pe cele puternice" (1Cor 1,25.27).
Aşadar, preaiubiţilor, aş vrea să vă spun: binecuvântaţi micimea şi primiţi-o. Vă dispune să vă încredeţi în Dumnezeu şi numai în Dumnezeu. A fi minoritari - şi în lumea întreagă Biserica este minoritară - nu înseamnă a fi nesemnificativi, ci a parcurge calea deschisă de Domnul, care este cea a micimii: a lui kenosis, a înjosirii, a condescendenţei, a lui synkatábasis a lui Dumnezeu în Isus Cristos. El a coborât până la ascunderea în pliurile umanităţii şi în plăgile trupului nostru. Ne-a mântuit slujindu-ne. De fapt, el - afirmă Paul - "s-a despuiat pe sine luând firea sclavului" (Fil 2,7). De atâtea ori avem obsesia apariţiei, a vizibilităţii, dar "împărăţia lui Dumnezeu nu vine în mod vizibil" (Lc 17,20). Vine în ascuns, ca ploaia, lent, pe pământ. Să ne ajutăm să reînnoim această încredere în lucrarea lui Dumnezeu şi să nu pierdem entuziasmul slujirii. Curaj, înainte pe acest drum al umilinţei, al micimii!
Aş vrea să subliniez acum o a doua atitudine a lui Paul la Areopagul din Atena: primirea. Este dispoziţia interioară necesară pentru evanghelizare: a nu voi să ocupăm spaţiul şi viaţa celuilalt, ci să semănăm vestea bună în terenul existenţei sale, învăţând înainte de toate să primească şi să recunoască seminţele pe care Dumnezeu le-a pus deja în inima sa, înainte de venirea noastră. Să ne amintim: Dumnezeu ne precede mereu, Dumnezeu precede mereu semănatul nostru. A evangheliza nu înseamnă a umple un recipient gol, înseamnă înainte de toate a aduce la lumină ceea ce Dumnezeu a început deja să săvârşească. Şi aceasta este pedagogia extraordinară demonstrată de apostol în faţa atenienilor. Nu le spune "greşiţi totul" sau "acum vă învăţ adevărul", ci începe cu primirea spiritului lor religios: "Bărbaţi atenieni! Din tot ceea ce văd, constat că voi sunteţi foarte religioşi. Căci străbătând cetatea şi observând cu atenţie monumentele voastre sacre, am găsit şi un altar pe care este scris: «Dumnezeului necunoscut»" (Fap 17,22-23). Ia o bogăţie a atenienilor. Apostolul recunoaşte demnitatea interlocutorilor săi şi primeşte sensibilitatea lor religioasă. Chiar dacă străzile din Atena erau pline de idoli, care l-au făcut "să i se umple sufletul de indignare" (v. 16), Paul primeşte dorinţa de Dumnezeu ascunsă în inima acelor persoane şi cu gentileţe vrea să le dăruiască uimirea credinţei. Stilul său nu este impunător, ci propunător. Nu se întemeiază pe prozelitism - niciodată! -, ci pe blândeţea lui Isus. Şi acest lucru este posibil pentru că Paul are o privire spirituală asupra realităţii: crede că Duhul Sfânt lucrează în inima omului, dincolo de etichetele religioase. Am ascultat asta din mărturia lui Rokos. Copiii la un moment dat se îndepărtează un pic de practica religioasă, dar Duhul Sfânt a lucrat şi continuă să lucreze, şi astfel ei cred mult în unitatea, în fraternitatea cu aproapele. Duhul lucrează mereu dincolo de ceea ce se vede în exterior, să ne amintim asta! Atitudinea apostolului din orice timp începe, aşadar, de primirea celuilalt: să nu uităm că "harul presupune cultura şi darul lui Dumnezeu se întrupează în cultura celui care îl primeşte" (Evangelii gaudium, 115). Nu există un har abstract care se plimbă peste capetele noastre; întotdeauna harul este întrupat într-o cultură, se întrupează acolo.
Cu privire la vizita lui Paul la Areopag, Benedict al XVI-lea a spus că noi trebuie să avem mult la inimă persoanele agnostice sau atee, dar trebuie să fim atenţi pentru că "atunci când vorbim despre o nouă evanghelizare, aceste persoane probabil se înspăimântă. Nu vor să se vadă pe ele însele ca obiect de misiune, nici să renunţa la libertatea lor de gândire şi de voinţă" (Discurs adresat Curiei Romane, 21 decembrie 2009). Şi nouă ni se cere astăzi atitudinea primirii, stilul ospitalităţii, o inimă animată de dorinţa de a crea comuniune între diferenţele umane, culturale sau religioase. Provocarea este de a elabora pasiunea pentru ansamblu, care să ne conducă pe toţi - catolici, ortodocşi, fraţi şi surori cu alt crez, chiar şi fraţii agnostici - să ne ascultăm reciproc, să visăm şi să lucrăm împreună, să cultivăm "mistica" fraternităţii (cf. Evangelii gaudium, 87). Istoria trecută rămâne încă o rană deschisă pe drumul acestui dialog primitor, dar să îmbrăţişăm cu curaj provocarea de astăzi!
Iubiţi fraţi şi surori, Sfântul Paul, aici în ţinut grec, a manifestat încrederea sa senină în Dumnezeu şi asta l-a făcut primitor faţă de areopagiţii care aveau suspiciuni faţă de el. Cu aceste două atitudini l-a vestit pe acel Dumnezeu care era necunoscut de interlocutorii săi. Şi a ajuns să prezinte faţa unui Dumnezeu care în Isus Cristos a semănat în inima lumii germenul învierii, dreptul universal la speranţă, care este un drept uman, dreptul la speranţă. Când Paul anunţă această veste bună, cea mai mare parte îl ia în râs şi pleacă. Totuşi, "unii bărbaţi i s-au alăturat şi au crezut. Printre ei erau Dionisiu Areopagitul, o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei" (Fap 17,34). Majoritatea pleacă; un mic rest se uneşte cu Paul, între care Dionisiu, căruia îi este dedicată această catedrală! Este un mic rest, dar aşa ţese Dumnezeu firele istoriei, de atunci până la voi astăzi. Vă urez din inimă să continuaţi opera istoricului vostru laborator al credinţei şi să faceţi asta cu aceste două ingrediente, cu încrederea şi cu primirea, pentru a gusta evanghelia ca experienţă de bucurie, precum şi ca experienţă de fraternitate. Vă port cu mine în afect şi în rugăciune. Şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. O Theós na sas evloghi! [Dumnezeu să vă binecuvânteze!]
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
