CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CIPRU ŞI GRECIA
(2-6 decembrie 2021)
Sfânta Liturghie
"Megaron Concert Hall" (Atena), duminică, 5 decembrie 2021
În această a doua duminică din Advent, cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă figura Sfântului Ioan Botezătorul. Evanghelia subliniază două aspecte: locul unde se află el, pustiul, şi conţinutul mesajului său, convertirea. Pustiu şi convertire: asupra acestui lucru insistă Evanghelia de astăzi şi atâta insistenţă ne face să înţelegem că aceste cuvinte ne privesc în mod direct. Să le primim pe ambele.
Pustiul. Evanghelistul Luca introduce acest loc într-un mod deosebit. De fapt, vorbeşte despre circumstanţe solemne şi despre mari personaje ale timpului: citează cel de-al cincisprezecelea an al împăratului Tiberiu Cezar, pe guvernatorul Ponţiu Pilat, pe regele Irod şi alţi "lideri politici" de atunci; apoi îi menţionează pe cei religioşi, Ana şi Caiafa, care stătea la templul din Ierusalim (cf. Lc 3,1-2). În acest punct declară: "cuvântul lui Dumnezeu a fost către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu" (Lc 3,2). Dar cum aşa? Ne-am fi aşteptat ca să se îndrepte Cuvântul lui Dumnezeu spre unul din cei mari abia amintiţi. Şi în schimb nu. Din rândurile Evangheliei reiese o ironie subtilă: de la etajele înalte unde locuiesc deţinătorii puterii se trece dintr-o dată la pustiu, la un om necunoscut şi solitar. Dumnezeu surprinde, alegerile sale surprind: nu intră în previziunile umane, nu urmăresc puterea şi măreţia pe care omul i le asociază în mod obişnuit. Domnul iubeşte micimea şi umilinţa. Răscumpărarea nu începe la Ierusalim, la Atena sau la Roma, ci în pustiu. Această strategie paradoxală ne dăruieşte un mesaj foarte frumos: a avea autoritate, a fi culţi şi vestiţi nu este o garanţie pentru a-i plăcea lui Dumnezeu; dimpotrivă, ar putea induce la mândrie şi la respingerea Lui. În schimb este nevoie să fim săraci înăuntru, aşa cum este sărac pustiu.
Să rămânem asupra paradoxului pustiului. Precursorul pregăteşte venirea lui Cristos în acest loc greu accesibil şi neospitalier, plin de pericole. Or, dacă unul vrea să dea o veste importantă, de obicei merge în locuri frumoase, unde sunt mulţi oameni, unde este vizibilitate. În schimb Ioan predică în pustiu. Chiar acolo, în locul aridităţii, în acel spaţiu gol care se întinde cât se vede cu ochii şi unde aproape că nu este viaţă, acolo se revelează gloria Domnului, care - aşa cum profeţesc Scripturile (cf. Is 40,3-4) - schimbă pustiul într-un lac, pământul uscat în izvoare de apă (cf. Is 41,18). Iată un alt mesaj înviorător: Dumnezeu, acum ca şi atunci, îşi îndreaptă privirea acolo unde domină tristeţea şi singurătatea. Putem experimenta asta în viaţă: adesea El nu reuşeşte să ajungă la noi în timp ce suntem în mijlocul aplauzelor şi ne gândim numai la noi înşine; reuşeşte asta mai ales în orele încercării. Ne vizitează în situaţiile dificile, în feţele noastre care îi lasă spaţiu, în pustiurile noastre existenţiale. Acolo ne vizitează Domnul.
Iubiţi fraţi şi surori, în viaţa unei persoane sau a unui popor nu lipsesc momente în care există impresia de a se afla într-un pustiu. Şi iată că tocmai acolo se face prezent Domnul, care adesea nu este primit de cel care se simte reuşit, ci de cel care simte că nu face faţă. Şi vine cu cuvinte de apropiere, compasiune şi duioşie: "Nu te teme, căci eu sunt cu tine, nu te înspăimânta, pentru că eu sunt Dumnezeul tău, te voi întări, te voi ajuta" (v. 10). Predicând în pustiu, Ioan ne asigură că Domnul vine să ne elibereze şi să ne redea viaţă chiar în situaţiile care par iremediabile, fără căi de ieşire: acolo vine. Aşadar nu există loc pe care Dumnezeu să nu vrea să-l viziteze. Şi astăzi nu putem decât să simţim bucurie în a-l vedea că alege pustiul, pentru a ajunge la noi în micimea noastră pe care o iubeşte şi în uscăciunea noastre pe care vrea s-o adape! Aşadar, preaiubiţilor, nu vă temeţi de micime, pentru că problema nu este că suntem mici şi puţini, ci de a fi deschişi la Dumnezeu şi la ceilalţi. Şi nu vă temeţi nici de uscăciuni, pentru că Dumnezeu nu se teme de ele, acolo vine să ne viziteze.
Să trecem la al doilea aspect, convertirea. Botezătorul o predica fără încetare şi cu tonuri vehemente (cf. Lc 3,7). Şi aceasta este o tematică "incomodă". Aşa cum pustiul nu este primul loc în care am vrea să mergem, tot aşa invitaţia la convertire nu este cu siguranţă prima propunere pe care am vrea s-o auzim. A vorbi despre convertire poate provoca tristeţe; ni se pare greu de conciliat cu Evanghelia bucuriei. Dar asta se întâmplă atunci când convertirea este redusă la un efort moral, ca şi cum ar fi numai un rod al angajării noastre. Problema se află chiar aici, în a baza totul pe forţele noastre. Asta nu merge! Aici se cuibăresc şi tristeţea spirituală şi frustrarea: am vrea să ne convertim, să fim mai buni, să depăşim defectele noastre, să ne schimbăm, dar simţim că nu suntem în măsură pe deplin şi, în pofida bunei voinţe, recădem mereu. Simţim aceeaşi experienţă a sfântului Paul care, chiar din aceste ţinuturi, scria: "Ştiu dar că în mine, în trupul meu, nu locuieşte nimic bun, pentru că voinţa este prezentă, dar puterea de a împlini binele, nu. Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vrea" (Rom 7,18-19). Aşadar, dacă, singuri, nu avem capacitatea de a face binele pe care l-am vrea, ce înseamnă că trebuie să ne convertim?
Ne poate veni în ajutor limba voastră frumoasă, greaca, prin etimologia verbului evanghelic "a se converti", metanoéin. Este compus din prepoziţia metá, care aici înseamnă dincolo, şi din verbul noéin, care înseamnă a gândi. Aşadar, a ne converti înseamnă a gândi dincolo, adică a merge dincolo de modul obişnuit de a gândi, dincolo de schemele noastre mentale obişnuite. Mă gândesc chiar la schemele care reduc totul la eu-l nostru, la pretenţia noastră de autosuficienţă. Sau la cele închise de rigiditate şi de frica ce paralizează, de ispita lui "mereu s-a făcut aşa, de ce să schimbăm?", de ideea că pustiurile vieţii sunt locuri de moarte şi nu ale prezenţei lui Dumnezeu.
Îndemnându-ne la convertire, Ioan ne invită să mergem dincolo şi să nu ne oprim aici; să mergem dincolo de ceea ce ne spun instinctele noastre şi de ceea ce fotografiază gândurile noastre, pentru că realitatea este mai mare: este mai mare decât instinctele noastre, decât gândurile noastre. Realitatea este că Dumnezeu este mai mare. Aşadar, a ne converti înseamnă a nu da ascultare la ceea ce îngroapă speranţa, la cel care repetă că în viaţa nu se va schimba nimic niciodată - pesimiştii din totdeauna. Înseamnă a refuza să credem că suntem destinaţi să ne afundăm în nisipurile mişcătoare ale mediocrităţii. Înseamnă a nu capitula în faţa fantomelor interioare, care se prezintă mai ales în momentele de încercare pentru a ne descuraja şi a ne spune că nu vom face faţă, că totul merge rău şi că a deveni sfinţi nu este pentru noi. Nu este aşa, pentru că există Dumnezeu. Trebuie să avem încredere în El, pentru că El este dincolo nostru, forţa noastră. Totul se schimbă dacă îi lăsăm Lui primul loc. Iată convertirea: Domnului îi este îndeajuns uşa noastră deschisă pentru a intra şi a face minunăţii, aşa cum i-au fost îndeajuns un pustiu şi cuvintele lui Ioan pentru a veni în lume. Nu cere mai mult.
Să cerem harul de a crede că lucrurile se schimbă cu Dumnezeu, că El vindecă fricile noastre, vindecă rănile noastre, transformă locurile uscate în izvoare de apă. Să cerem harul speranţei. Pentru că speranţa reanimă credinţa şi reaprinde caritatea. Pentru că de speranţă sunt însetate astăzi pustiurile din lume. Şi în timp ce această întâlnire a noastră ne reînnoieşte în speranţă şi în bucuria lui Isus, şi eu mă bucur fiind cu voi, să cerem Mamei noastre, Toată Sfântă, ca să ne ajute să fim, asemenea ei, martori de speranţă, semănători de bucurie în jurul nostru - speranţa, fraţi şi surori, nu dezamăgeşte, nu dezamăgeşte niciodată -. Nu numai când suntem mulţumiţi şi suntem împreună, ci în fiecare zi, în pustiurile în care locuim. Pentru că acolo, cu harul lui Dumnezeu, viaţa noastră este chemată să se convertească. Acolo, în multele pustiuri interne ale noastre sau ale ambientului, acolo viaţa este chemată să înflorească. Fie ca Domnul să ne dea harul şi curajul de a primi acest adevăr.
____________
Salut final la sfârşitul Liturghiei
Iubiţi fraţi şi surori,
La sfârşitul acestei celebrări, doresc să exprim recunoştinţa mea pentru primirea pe care am primit-o în mijlocul vostru. Mulţumesc din inimă! Efcharistó! [Mulţumesc].
Din limba greacă a venit pentru toată Biserica acest cuvânt care rezumă darul lui Cristos: Euharistie. Şi astfel pentru noi, creştinii, mulţumirea este înscrisă în inima credinţei şi a vieţii. Fie ca Duhul Sfânt să poată face din toată existenţa şi acţiunea noastră o Euharistie, o aducere de mulţumire lui Dumnezeu şi un dar de iubire pentru fraţi.
În acest context, reînnoiesc recunoştinţa mea sinceră faţă de autorităţile civile, faţă de doamna preşedinte al republicii, prezentă aici, şi faţă de fraţii episcopi, precum şi faţă de toţi cei care în diferite moduri au colaborat la pregătirea şi organizarea acestei vizite. Mulţumesc tuturor! Şi mulţumesc corului care ne-a ajutat să ne rugăm atât de bine.
Mâine părăsesc Grecia, dar nu vă părăsesc pe voi! Vă voi duce cu mine, în amintire şi în rugăciune. Şi voi, vă rog, continuaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
