CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN ECUADOR, BOLIVIA ŞI PARAGUAY
(5-13 iulie 2015)
Vespere cu episcopi, preoţi, diaconi, călugări, călugăriţe, seminarişti şi mişcări catolice
Catedrala Mitropolitană "Ridicarea Sfintei Fecioare Maria la cer"
Sâmbătă, 11 iulie 2015
Ce frumos este să ne rugăm toţi împreună Vesperele! Cum să nu visăm o Biserică ce reflectă şi repetă armonia glasurilor şi a cântului în viaţa zilnică? Şi facem asta în această catedrală, care de atâtea ori a trebuit să reînceapă din nou; această catedrală este semn al Bisericii şi al fiecăruia dintre noi: uneori furtunile din afară şi dinăuntru ne obligă să dărâmăm ceea ce am construit şi să începem din nou, dar mereu cu speranţa pusă în Dumnezeu; şi dacă privim acest edificiu, fără îndoială că nu i-a dezamăgit pe paraguaieni, pentru că Dumnezeu nu dezamăgeşte niciodată şi pentru această îl lăudăm cu recunoştinţă.
Rugăciunea liturgică, cu structura sa şi forma sa ritmată, vrea să exprime întreaga Biserică, mireasa lui Cristos, care încearcă să se conformeze Domnului său. Fiecare dintre noi în rugăciunea noastră vrem să devenim mai asemănători lui Isus.
Rugăciunea face să iasă în evidenţă ceea ce trăim sau ceea ce ar trebui să trăim în viaţa zilnică, măcar rugăciunea care nu vrea să fie alienantă sau numai decorativă. Rugăciunea ne dă impuls pentru a pune în acţiune sau a ne verifica în ceea ce recitam în psalmi: noi suntem mâinile lui Dumnezeu care "înalţă din cenuşă pe cel sărac" (Ps 112 [113],7) şi noi suntem cei care lucrăm pentru ca tristeţea sterilităţii să se transforme în bucuria terenului fertil. Noi care cântăm că "preţioasă este în ochii Domnului moartea credincioşilor săi" (Ps 116,15), suntem cei care luptăm, ne străduim, apărăm valoarea fiecărei vieţii umane, de la zămislire până când anii sunt mulţi şi forţa puţină. Rugăciunea este reflexul iubirii pe care o simţim faţă de Dumnezeu, faţă de alţii, faţă de lumea creată; porunca iubirii este cea mai bună configurare cu Isus a discipolului misionar. A fi alipiţi de Isus dă profunzime vocaţiei creştine, care, implicată în modul de "a face" al lui Isus - care este mult mai mult decât activităţile -, încearcă să se asemene Lui în tot ceea ce săvârşeşte. Frumuseţea comunităţii ecleziale se naşte din adeziunea fiecăruia dintre membrii săi la persoana lui Isus, formând un "ansamblu vocaţional" în bogăţia varietăţii armonioase.
Antifonurile de la cântările evanghelice din acest sfârşit de săptămână ne amintesc trimiterea celor doisprezece din partea lui Isus. Mereu este bine a creşte în această conştiinţă a muncii apostolice în comuniune. Este frumos a vă vedea colaborând pastoral, mereu pornind de la natura şi de la funcţia eclezială a fiecărei vocaţii şi a fiecărei carisme. Doresc să vă îndemn pe voi toţi, preoţi, călugări şi călugăriţe, laici şi seminarişti, episcopi, să vă angajaţi în această colaborare eclezială, în special în jurul planurilor pastorale ale diecezelor şi al misiunii continentale, cooperând cu toată disponibilitatea voastră la binele comun. Dacă diviziunea dintre noi provoacă sterilitate (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 98-101), nu există îndoială că din comuniune şi din armonie se naşte rodnicia, pentru că sunt profund consonante cu Duhul Sfânt.
Toţi avem limite, nimeni nu poate să-l reproducă pe Isus Cristos în totalitatea sa şi deşi fiecare vocaţie se configurează îndeosebi cu câteva raze ale vieţii şi ale operei lui Isus, există unele comune şi la care nu se poate renunţa. Tocmai l-am lăudat pe Domnul pentru că "n-a considerat un privilegiu faptul de a fi ca Dumnezeu" (Fil 2,6), şi aceasta este o caracteristică a fiecărei vocaţii creştine, "n-a considerat un privilegiu faptul de a fi ca Dumnezeu": cine este chemat de Dumnezeu nu se laudă, nu merge în căutarea de recunoaşteri şi nici de aplauze efemere, nu simte că a urcat în categorie şi nu-i tratează pe ceilalţi care şi cum ar fi pe un piedestal.
Primatul lui Cristos este descris clar în liturgie de Scrisoarea către Evrei; noi tocmai am citit aproape finalul acestei scrisori: "Să devenim desăvârşiţi ca păstorul cel mare al oilor" (cf. 13,20-21) şi acest lucru comportă a recunoaşte că fiecare consacrat se configurează Celui care în viaţa sa pământească, printre "rugăciuni şi cereri, cu strigăte puternice şi lacrimi" (Evr 5,7) a ajuns la desăvârşire când a învăţat, suferind, ce anume însemna a asculta; şi acest lucru face parte din chemare.
Să terminăm de recitat Vesperele noastre. Clopotniţa acestei catedrale a fost refăcută de mai multe ori; sunetul clopotelor precede şi însoţeşte în multe ocazii rugăciunea noastră liturgică: făcuţi noi de Dumnezeu de fiecare dată când ne rugăm, trainici ca o clopotniţă, bucuroşi de a predica minunăţiile lui Dumnezeu, să împărtăşim Magnificat-ul şi să-l lăsăm pe Domnul să facă - El să facă - prin viaţa noastră consacrată, mari lucruri în Paraguay.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
