Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 7 octombrie 2015
Familia - 28. Spiritul familial
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
De câteva zile a început Sinodul Episcopilor despre tema "Vocaţia şi misiunea familiei în Biserică şi în lumea contemporană". Familia care umblă pe calea Domnului este fundamentală în mărturia iubirii lui Dumnezeu şi de aceea merită toată dăruirea de care este capabilă Biserica. Sinodul este chemat să interpreteze, pentru ziua de astăzi, această atenţie şi această grijă a Bisericii. Să însoţim tot parcursul sinodal înainte de toate cu rugăciunea noastră şi atenţia noastră. Şi în această perioadă catehezele vor fi reflecţii inspirate din câteva aspecte ale raportului - pe care-l putem numi forte bine indisolubil! - dintre Biserică şi familie, cu orizontul deschis spre binele întregii comunităţi umane.
O privire atentă la viaţa zilnică a bărbaţilor şi femeilor de astăzi arată imediat că este nevoie pretutindeni de o injecţie robustă de spirit familial. De fapt, stilul raporturilor - civile, economice, juridice, profesionale, de cetăţenie - apare foarte raţional, formal, organizat, dar şi foarte "deshidratat", arid, anonim. Devine uneori insuportabil. Deşi voind să fie inclusiv în formele sale, în realitate abandonează singurătăţii şi rebutului un număr tot mai mare de persoane.
Iată pentru ce familia deschide pentru întreaga societate o perspectivă mult mai umană: deschide ochii copiilor cu privire la viaţă - şi nu numai privirea, ci şi toate celelalte simţuri - reprezentând o viziune a raportului uman edificat pe alianţa liberă de iubire. Familia introduce la necesitatea legăturilor de fidelitate, sinceritate, încredere, cooperare, respect; încurajează să se proiecteze o lume locuibilă şi să se creadă în raporturile de încredere, chiar şi în condiţii dificile; învaţă să se onoreze cuvântul dat, respectarea fiecărei persoane, împărtăşirea limitelor personale şi ale altuia. Şi toţi suntem conştienţi că nu poate fi înlocuită atenţia familială faţă de membrii cei mai mici, mai vulnerabili, mai răniţi, şi chiar mai sinistraţi în conduitele vieţii lor. În societate, cine practică aceste atitudini, le-a asimilat din spiritul familial, desigur nu din competiţie şi din dorinţa de autorealizare.
Ei bine, deşi se ştiu toate acestea, nu se dă familie importanţa cuvenită - şi recunoaştere, şi sprijin - în organizarea politică şi economică a societăţii contemporane. Aş vrea să spun mai mult: familia nu numai că nu are o recunoaştere adecvat, dar nu mai generează învăţare! Uneori ne-ar veni să spunem că societatea modernă, cu toată ştiinţa sa, tehnica sa, nu este încă în măsură să traducă aceste cunoştinţe în forme mai bune de convieţuire civilă. Nu numai organizarea vieţii obişnuite se încâlceşte tot mai mult într-o birocraţie complet străină de legăturile umane fundamentale, ci, chiar, moravurile sociale şi politice arată adesea semne de degradare - agresivitate, vulgaritate, dispreţ... -, care se află cu mult sub pragul unei educaţii familiale chiar minime. În această conjunctură, extremele opuse ale acestei urâţiri a raporturilor - adică obtuzitatea tehnocratică şi familismul amoral - se unesc şi se alimentează reciproc. Acesta este un paradox.
Biserica găseşte astăzi, în acest punct exact, sensul istoric al misiunii sale cu privire la familie şi la spiritul familial autentic: începând de la o atentă revizuire a vieţii, care se referă la ea însăşi. S-ar putea spune că "spiritul familial" este o cartă constituţională pentru Biserică: aşa trebuie să apară creştinismul şi aşa trebuie să fie. Este scris cu litere clare: "Voi care odinioară eraţi departe - spune sfântul Paul - nu mai sunteţi străini şi nici oaspeţi, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu" (Ef 2,19). Biserica este şi trebuie să fie familia lui Dumnezeu.
Isus, când l-a chemat pe Petru ca să-l urmeze, i-a spus că-l va face să devină "pescar de oameni"; şi pentru aceasta este nevoie de un nou tip năvoade. Am putea spune că astăzi familiile sunt unul dintre năvoadele cele mai importante pentru misiunea lui Petru şi a Bisericii. Acesta nu este un năvod care face prizonieri! Dimpotrivă, eliberează de apele rele ale abandonării şi indiferenţei, care îneacă multe fiinţe umane în marea singurătăţii şi a indiferenţei. Familiile ştiu bine ce anume este demnitatea de a se simţi fii şi nu sclavi, sau străini, sau numai un număr de carte de identitate.
De aici, de la familie, Isus reîncepe trecerea sa printre fiinţele umane pentru a le convinge că Dumnezeu nu le-a uitat. De aici Petru ia vigoare pentru slujirea sa. De aici Biserica, ascultând de cuvântul Învăţătorului, iese să pescuiască în larg, sigură fiind că, dacă asta se întâmplă, pescuirea va fi minunată. Fie ca entuziasmul părinţilor sinodali, însufleţiţi de Duhului Sfânt, să mărească elanul unei Biserici care abandonează vechile năvoade şi merge din nou să pescuiască încrezându-se în cuvântul Domnului său. Să ne rugăm intens pentru asta! Cristos, de altfel, a promis şi ne încurajează: dacă până şi taţii răi nu refuză pâinea pentru copiii înfometaţi, să nu ne închipuim că Dumnezeu nu-l va da pe Duhul celor care - deşi imperfecţi cum sunt - îl cer cu insistenţă pasionată (cf. Lc 11,9-13)!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
