Iubiţi fraţi,
Mă bucur că membrii Comisiei Pontificale pentru America Latină se pot întruni în plen după pauza prelungită cauzată de pandemie.
Înainte de convocarea Sinodului despre sinodalitatea în Biserică, a fost dorinţa mea să vă puteţi întâlni pentru a dialoga despre acest subiect, întrucât experienţa Bisericii din America Latină a fost exprimată, după Conciliul al II-lea din Vatican, cu unele elemente marcant sinodale. Nu intenţionez în niciun fel să fac aici o relatare exhaustivă despre acest subiect. Pur şi simplu, cu titlu de exemplu, să ne gândim că "comuniunea" şi "participarea" au fost categoriile-cheie pentru înţelegerea şi punerea în practică a celei de-a III-a Conferinţe Generale a Episcopatului Latinoamerican, desfăşurată la Puebla. La rândul ei, "convertirea pastorală" a fost un concept relevant în cadrul Conferinţei Generale a IV-a de la Santo Domingo, iar mai târziu, va dobândi şi mai multă centralitate în Conferinţa Generală a V-a de la Aparecida.
Dincolo de documente, însăşi realitatea pastorală a Bisericii Latinoamericane este cea care mă încurajează să o consider o experienţă în care sinodalitatea a prins rădăcini demult şi în care, totuşi, trebuie să fim mai conştienţi de limitele noastre pentru ca astfel să se poată maturiza şi să dea roade evanghelice pe acest drum. Acesta nu este un drum nou. Este un drum pe care Biserica l-a avut la început şi apoi l-a pierdut şi Sfântul Paul al VI-lea a fost cel care l-a pus în mişcare la finalul Sinodului când a creat Secretariatul pentru Sinodul Episcopilor, pentru a recupera sinodalitatea. Care în Bisericile răsăritene s-a păstrat mereu, Biserica latină o pierduse.
Începem să explicăm un proces. Când suntem copii, facem paşi scurţi şi stângaci. Dintr-o dată, simţim că micii noştri paşi sinodali sunt "marele kairós", dar mai devreme decât mai târziu descoperim micimea noastră şi descoperim nevoia unei mai mari convertiri personale şi pastorale. Acesta continuă să fie unul dintre laitmotive, convertirea personală şi pastorală.
Sunt convins că, într-un mod avansat, Biserica din America Latină şi Caraibe a făcut "calea prin mers", adică a arătat că o interpretare corectă a învăţăturilor conciliare presupune reînvăţarea să mergem împreună atunci când înfruntăm provocările sau problemele pastorale şi sociale tipice schimbării timpului[1]. Spun "reînvăţare" pentru că pentru a merge împreună este întotdeauna important să păstrăm gândirea incompletă. Sunt alergic la gândirile care sunt deja complete şi închise. Îmi amintesc când, la începutul teologiei eliberării, că s-a jucat mult cu analiza marxistă, la care papa şi superiorul general al iezuiţilor au reacţionat foarte puternic. Au apărut unul/două volume, despre intuiţia latinoamericană, despre identitatea latinoamericană pentru a urma acest drum, iar aproape optzeci la sută din însemnări erau în germană, nu aveau nici cea mai mică idee. A fost o ideologizare a ceea ce este un drum teluric latinoamerican. Şi spun teluric pentru că spiritualitatea latinoamericană este ataşată de pământ şi nu poate fi despărţită.
Sunt convins că, într-o manieră avansată, Biserica din America Latină şi Caraibe a deschis calea prin mers, adică a arătat că o interpretare corectă a învăţăturilor conciliare presupune reînvăţarea să umblăm împreună atunci când ne confruntăm cu probleme pastorale, probleme sociale tipice schimbării timpului. Şi este tipic pentru Duhul Sfânt să acţioneze în alt mod[2], dar acest lucru este posibil atunci când gândirea noastră este incompletă, când este completă nu funcţionează.
Când cineva crede că ştie totul, darul nu poate fi primit. Când cineva crede că ştie totul, darul nu ne educă pentru că nu poate intra în inimă. Cu alte cuvinte, nu este nimic mai periculos pentru sinodalitate decât să ne gândim că deja pricepem totul, că deja înţelegem totul, că deja controlăm totul. Darul este imprevizibil, este surprinzător şi ne depăşeşte mereu. Darul este absolut gratuit şi nu necesită nimic în schimb. Nu există nicio metodă de a obţine darul. Darul este nemeritat şi nimeni nu-l poate însuşi pentru a-l controla. Darul este Duhul Sfânt, care nu se impune cu forţa, ci cheamă cu blândeţe afecţiunea şi libertatea noastră pentru a ne modela cu răbdare şi tandreţe, astfel încât să putem dobândi forma de unitate şi comuniune pe care el o doreşte în relaţiile noastre.
Când simţim mişcările Duhului, viaţa se dezvăluie treptat ca un dar şi nu putem decât să facem din viaţa noastră o slujire constantă pentru alţii. Dimpotrivă, când din cauza "cunoaşterii închise", sau a gândirii închise, sau a ambiţiei, credem că dominăm totul, cădem cu uşurinţă în tentaţia controlului total, tentaţia de a ocupa spaţii, de a ajunge la relevanţa superficială a celui care vrea să fie protagonistul central, ca într-un show de televiziune. Ocuparea spaţiilor este tentaţia, deschiderea proceselor este atitudinea care permite acţiunea Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este un dar, nu acţionează luând, ci dând, mişcând, inovând. Duhul Sfânt nu este o forţă a trecutului, ci Rusaliile continuă să aibă loc în timpul nostru. "Marele Necunoscut", care nu are imagine, este mereu contemporan şi nu încetează să ne însoţească şi să ne mângâie! El creează diversitatea carismelor. El creează o anumită dezordine iniţială – să ne gândim la dimineaţa de Rusalii, mizeria care s-a făcut şi care i-a făcut pe cei care au văzut asta să spună: sunt beţi –, el creează o dezordine iniţială, pentru a crea mai târziu armonia tuturor diferenţelor. Ipse est armonia, a spus Sfântul Vasile. "El este armonia". Dar mai întâi, îţi creează dizarmonia, cu toate carismele diferite.
Sinodalitatea face parte dintr-o ecleziologie pneumatologică, adică spirituală.
La fel, face parte şi dintr-o teologie euharistică. Împărtăşirea cu Trupul lui Cristos este semn şi cauză instrumentală a unui dinamism relaţional care modelează Biserica. Există sinodalitate numai atunci când celebrăm Euharistia şi întronăm evanghelia pentru ca, atunci, participarea noastră să nu fie un simplu parlamentarism, ci un gest de comuniune eclezială care caută să se mişte. Toţi cei botezaţi suntem "synodoi", prieteni care îl însoţesc pe Domnul pe cale[3].
Mai mult, Biserica este "un popor adunat în virtutea unităţii Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt"[4]. Prin urmare, în realitatea pe care o numim "sinodalitate" putem localiza punctul în care Treimea converge în mod misterios, dar cu adevărat, în istorie.
În acest fel, cuvântul "sinodalitate" nu desemnează o metodă mai mult sau mai puţin democratică şi mult mai puţin "populistă" de a fi Biserică. Acestea sunt devieri. Sinodalitatea nu este o modo organizaţional sau un proiect de reinventare umană a poporului lui Dumnezeu. Sinodalitatea este dimensiunea dinamică, dimensiunea istorică a comuniunii ecleziale întemeiate de comuniunea trinitară, care apreciind în acelaşi timp sensus fidei al întregului sfânt popor credincios al lui Dumnezeu[5], colegialitatea apostolică şi unitatea cu succesorul lui Petru, trebuie să încurajeze convertirea şi reforma Bisericii la toate nivelurile.
Când am decis că această Comisie Pontificală pentru America Latină (CAL) să continue şi să se reînnoiască în cadrul reformei Curiei, aceste idei nu au fost departe de inima mea. CAL este chemată să fie un organism de slujire care colaborează pentru ca noi toţi din America Latină şi Caraibe să intrăm într-un stil sinodal de a fi Biserică, în care Duhul Sfânt, care ne cheamă şi prin sfântul popor al lui Dumnezeu, să fie protagonistul, şi nu noi.
Prin urmare, CAL este o slujire, este o diakonía, care trebuie să arate îndeosebi afecţiunea şi atenţia pe care papa le are faţă de regiune. Diakonía, slujire, care ajută diferitele Dicasterii să acţioneze sinergic şi să înţeleagă mai bine realitatea socială şi eclezială latinoamericană. Diakonía care, în numele papei, însoţeşte drumul organismelor precum CELAM şi CEAMA şi pastoraţia hispanică în Statele Unite şi Canada, în comuniune cu Biserica universală.
CAL, prin toţi membrii săi, trebuie să promoveze cât mai mult posibil sinodalitatea adevărată. Comuniunea fără sinodalitate se poate preta cu uşurinţă la un anumită fixism şi centralism nedorite. Sinodalitatea fără comuniune poate deveni populism ecleziastic. Nu ambele lucruri împreună. Sinodalitatea trebuie să ne conducă să trăim mai intens comuniunea eclezială, în care diversitatea carismelor, vocaţiilor şi slujirilor să se integreze armonios animate de acelaşi botez, care ne face pe toţi fii în Fiul. Să fim atenţi la protagonismul unipersonal şi să pariem pe procese de semănat şi încurajare care să permită poporului lui Dumnezeu, care merge în istorie, să participe mai mult şi mai bine la responsabilitatea comună pe care o avem cu toţii de a fi Biserică. Cu toţii suntem poporul lui Dumnezeu. Cu toţii suntem discipoli chemaţi să învăţăm şi să-l urmăm pe Domnul. Cu toţii suntem coresponsabili pentru binele comun şi sfinţenia Bisericii.
Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră şi încredinţez lucrările din cadrul acestei Adunări Plenare Sfintei Fecioare Maria de Guadalupe, Maica metisă a "adevăratului Dumnezeu pentru Care se trăieşte"[6].
Şi, vă rog, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 52.
[2] Cf. Soñemos juntos. El camino a un futuro mejor, Simon & Schuster, Nueva York, 2020, 57-58.
[3] Cf. COMISIA TEOLOGICĂ INTERNAŢIONALĂ, Sinodalitatea în viaţa şi în misiunea Bisericii, 55.
[4] CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 4.
[5] Ibidem, 12.
[6] A. VALERIANO, Nican Mopohua, trad. M. Rojas, Ideal, México 1978, nr. 26.
*
