Papa Francisc în Sudanul de Sud: Rugăciune ecumenică (Juba)

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Republica Democratică Congo şi în Sudanul de Sud
(Pelerinaj ecumenic de pace în Sudanul de Sud)
(31 ianuarie - 5 februarie 2023)

Rugăciune ecumenică
Mausoleul "John Garang" (Juba)
Sâmbătă, 4 februarie 2023

© Vatican Media

Din această ţară iubită şi martirizată tocmai s-au ridicat spre cer atâtea rugăciuni: voci diferite s-au unit, formând o singură voce. Împreună, ca popor sfânt al lui Dumnezeu, ne-am rugat pentru acest popor rănit. Fiind creştini, rugăciunea este primul şi cel mai important lucru pe care suntem chemaţi să-l facem pentru a putea lucra bine şi a avea forţa de a merge. A ne ruga, a lucra şi a merge: să reflectăm asupra acestor trei verbe.

A ne ruga, înainte de toate. Marea angajare a comunităţilor creştine în promovarea umană, în solidaritate şi în pace ar fi zadarnică fără rugăciune. De fapt, nu putem promova pacea fără a-l fi invocat mai întâi pe Isus, "Principe al păcii" (Is 9,5). Ceea ce facem pentru ceilalţi şi împărtăşim cu ceilalţi este, înainte de toate, dar gratuit pe care-l primim cu mâini goale de la el: este har, har pur. Suntem creştini pentru că suntem iubiţi gratuit de Cristos.

Astăzi dimineaţă, m-am inspirat din figura lui Moise şi acum, tocmai în relaţie cu rugăciunea, aş vrea să reevoc un episod decisiv pentru el şi pentru poporul său, petrecut atunci când tocmai începuse să-l însoţească pe drumul spre libertate. Ajunşi la malurile Mării Roşii, se prezintă în faţa ochilor săi şi a tuturor israeliţilor o scenă dramatică: în faţă, se ridică bariera de netrecut a apelor; în spate, ajunge armata duşmană cu care şi cai. Asta nu aminteşte oare primii paşi ai acestei ţări, asaltate fie de ape de moarte, ca acelea ale inundaţiilor dezastruoase care au lovit-o, fie de o violenţă războinică atroce? Ei bine, în acea situaţie disperată, Moise spune poporului: "Nu vă temeţi, staţi şi veţi vedea mântuirea Domnului" (Ex 14,13). Acum mă întreb: de unde îi venea lui Moise o asemenea certitudine, în timp ce poporul său continua să se plângă înfricoşat? Această forţă îi venea din ascultarea Domnului (cf. v. 2-4), care îi promisese să manifeste gloria sa. Unirea cu el, încrederea în el cultivată în rugăciune era secretul cu care Moise a putut să însoţească poporul din oprimare la libertate.

Este aşa şi pentru noi: rugăciunea dă forţa de a merge înainte, de a depăşi temerile, de a întrevedea, chiar şi în întuneric, mântuirea pe care Dumnezeu o pregăteşte. Mai mult, rugăciunea atrage mântuirea lui Dumnezeu asupra poporului. Rugăciunea de mijlocire, care a caracterizat viaţa lui Moise (cf. Ex 32,11-14), este aceea la care suntem ţinuţi mai ales noi, păstori ai poporului sfânt al lui Dumnezeu. Pentru ca Domnul păcii să intervină acolo unde oamenii nu reuşesc să o construiască, este nevoie de rugăciune: o tenace, constantă rugăciune de mijlocire. Fraţilor, surorilor, să ne susţinem în asta: în diferitele noastre confesiuni să ne simţim uniţi între noi ca o unică familie; şi să ne simţim responsabili să ne rugăm pentru toţi. În parohiile, bisericile, adunările noastre de cult şi de laudă să ne rugăm stăruitori şi într-un cuget (cf. Fap 1,14) pentru ca Sudanul de Sud, ca poporul lui Dumnezeu în Scriptură, "să ajungă în ţara promisă": să dispună senin şi egal de pământul fertil şi bogat pe care-l posedă şi să fie umplut de acea pace promisă, dar din păcate încă nevenită.

Tocmai pentru cauza păcii suntem chemaţi, în al doilea rând, să lucrăm. Pentru că Isus ne vrea "făcători de pace" (Mt 5,9), vrea ca Biserica lui să nu fie numai semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu, ci şi al unităţii întregului neam omenesc (cf. Lumen gentium, 1). De fapt, Cristos, aşa cum aminteşte Apostolul Paul, "este pacea noastră" exact în sensul restabilirii unităţii: el este cel care "face din două una, dărâmând zidurile de despărţire, duşmănia" (cf. Ef 2,14). Iată pacea lui Dumnezeu: nu numai o oprire între conflicte, ci o comuniune fraternă, care vine din unire, nu din absorbire; din iertare, nu din dominare; din reconciliere, nu din impunere. Aşa de mare este dorinţa de pace a cerului, încât a fost vestită deja în momentul naşterii lui Cristos: "pe pământ, pace oamenilor, pe care el îi iubeşte" (Lc 2,14). Şi atât de mare a fost angoasa lui Isus din cauza refuzării acestui dar pe care venea să-l aducă, încât el a plâns asupra Ierusalimului, spunând: "Dacă tu ai fi cunoscut în ziua aceasta calea spre pace!" (Lc 19,42).

Noi, iubiţi fraţi şi surori, să lucrăm fără încetare pentru această pace, pe care Duhul lui Isus şi al Tatălui ne invită s-o construim: o pace care integrează diversităţile, care promovează unitatea în pluralitate. Aceasta este pacea Duhului Sfânt, care armonizează diferenţele, în timp ce duhul, duşman al lui Dumnezeu şi al omului, se bazează pe diversităţi pentru a dezbina. În această privinţă, Scriptura spune: "În aceasta se recunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului: oricine nu săvârşeşte dreptatea şi nu-l iubeşte pe fratele său nu este din Dumnezeu" (1In 3,10). Preaiubiţilor, cel care se declară creştin trebuie să aleagă de care parte să stea. Cine-l urmează pe Cristos alege pacea mereu; cine dezlănţuie război şi violenţă îl trădează pe Domnul şi reneagă evanghelia sa. Stilul pe care Isus ni-l învaţă este clar: să-i iubim pe toţi, pentru că toţi sunt iubiţi ca fii de Tatăl comun care este în ceruri. Iubirea creştinului nu este numai pentru apropiaţi, ci pentru oricine, pentru că fiecare în Isus este aproapele nostru, frate şi soră, chiar şi duşmanul (cf. Mt 5,38-48); cu atât mai mult cei care aparţin aceluiaşi popor al nostru, chiar dacă sunt de etnie diferită. "Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu!" (In 15,12): aceasta este porunca lui Isus, care contrazice orice viziune tribală despre religie. Ca "toţi să fie una" (In 17,21): aceasta este rugăciunea îndurerată a lui Isus adresată Tatălui pentru noi toţi credincioşii.

Să ne străduim, fraţilor şi surorilor, pentru această unitate fraternă între noi creştinii şi să ne ajutăm să transmitem mesajul păcii în societate, să răspândim stilul de nonviolenţă al lui Isus, pentru ca în cel care se mărturiseşte credincios să nu mai fie spaţiu pentru o cultură bazată pe spiritul de răzbunare; pentru ca evanghelia să nu fie numai un frumos discurs religios, ci o profeţie care devine realitate în istorie. Să lucrăm pentru asta: să lucrăm pentru pace ţesând şi refăcând, niciodată tăind sau smulgând. Să-l urmăm pe Isus şi, în urma lui, să facem paşi comuni pe calea păcii (cf. Lc 1,79).

Iată, aşadar, al treilea verb: după a ne ruga şi a lucra, a merge. Aici, de-a lungul deceniilor, comunităţile creştine s-au angajat puternic în promovarea parcursurilor de reconciliere. Eu aş vrea să vă mulţumesc pentru această luminoasă mărturie de credinţă, născută din recunoaşterea nu numai prin cuvinte, ci în fapte, că înainte de diviziunile istorice există o realitate imutabilă: suntem creştini, suntem ai lui Cristos. Este frumos că, în mijlocul atâtor conflictualităţi, apartenenţa creştină nu a dezagregat niciodată populaţia, ci a fost, şi este şi acum, făuritoare de unitate. Moştenirea ecumenică a Sudanului de Sud este o comoară preţioasă, o laudă adusă numelui lui Isus, un act de iubire faţă de Biserică, mireasa sa, un exemplu universal pentru drumul de unitate al creştinilor. Este o moştenire care trebuie păzită în acelaşi spirit: diviziunile ecleziale din secolele trecute să nu se repercuteze asupra celui care este evanghelizat, ci semănarea evangheliei să contribuie la răspândirea unei unităţi mai mari. Tribalismul şi sectarismul care alimentează violenţele în ţară să nu altereze raporturile interconfesionale; dimpotrivă, mărturia de unitate a creştinilor să se reverse asupra poporului.

În acest sens, pentru a termina, aş vrea să sugerez două cuvinte-cheie pentru continuarea drumului nostru: amintire şi angajare. Amintire: paşii pe care îi faceţi merg pe urmele predecesorilor. Să nu vă fie teamă că nu sunteţi la înălţime, simţiţi-vă în schimb stimulaţi de cei care v-au pregătit calea: ca într-o ştafetă, primiţi ştafeta pentru a grăbi ajungerea la destinaţia unei comuniuni depline şi vizibile. Şi apoi angajare: se merge spre unitate atunci când iubirea este concretă, când împreună este ajutat cel care se află la margini, cel care este rănit şi rebutat. Voi deja faceţi asta în atâtea domenii, mă gândesc îndeosebi la cele ale sănătăţii, instruirii, carităţii: câte ajutoare urgente şi indispensabile duceţi populaţiei! Mulţumesc pentru asta. Continuaţi aşa: niciodată concurenţi, ci familiali; fraţi şi surori care, prin compătimire faţă de cei suferinzi, predilecţii lui Isus, dau glorie lui Dumnezeu şi mărturisesc comuniunea pe care el o iubeşte.

Preaiubiţilor, fraţii mei, şi eu am ajuns pelerini în mijlocul vostru, popor sfânt al lui Dumnezeu aflat pe cale. Deşi distanţaţi fizic, vom fi mereu aproape de voi. Să repornim în fiecare zi de la rugăciunea unii pentru alţii şi cu alţii, de la munca împreună ca martori şi mediatori ai păcii lui Isus, de la mersul pe acelaşi drum, făcând paşi concreţi de caritate şi de unitate. În toate, să ne iubim intens şi cu inimă curată (cf. 1Pt 1,22).

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu